Interviu dramatic cu doamna Carmen Sabãu - doctor in radio chimie nuclearã
„A plecat și tata,
a plecat și mama,
a plecat și Mircea,
a plecat și Isabella...
iar eu am rãmas...
tot mai însinguratã”
George ROCA: Bazându-mã pe principiul „Scripta Manent” îmi place sã descopãr cât mai multe date din viața persoanelor pe care le intervievez. Vã mulțumesc anticipat pentru rãbdarea și detaliile rãspunsurilor date. V-aș ruga pentru început sã îmi relatați câteva amintiri din copilãrie, despre locurile natale, familie, idealuri de adolescent…
Carmen SÃBÃU: Dacã spuneți cã „Scripta Manent”, am sã încerc sã țin piept avalanșei de întrebãri pe care mi le-ați pus. Vã mulțumesc! Sã începem cu „Începuturile”. Mai întâi despre familie.
Am fãcut ochi, în 24 aprilie 1933, la Cluj, cum era modã pe atunci: acasã, dar nu cu moașã, ci cu doctor. Tatãl meu, Gheorghe (de obicei numit George) Grigorescu - nãscut la 17 noiembrie 1900, în comunã Vela de lângã Craiova, decedat la 29 august 1972, în comunã Mãnãstirea, Cãlãrași - dupã terminarea Liceului Regele Carol I de la Craiova, a plecat la Constanța, unde a intrat în Aviație. De-acolo a fost trimis la Școala de Piloți Militari de la Tecuci.
Pãrinþii mei s-au cunoscut la Tecuci, locul unde tatãl meu - sublocotenent pe atunci - fusese cazat cu chirie la familia Chiriac (ªtefania și Marin), pãrinþii mamei mele, pe strada Anton Cincu nr. 5. Mama, Antoaneta Maria Chiriac-Grigorescu - nãscutã la 25 decembrie 1912 la Tecuci, România, decedatã la 6 decembrie 2011, la Bolingbrook, Illinois, SUA - era o elevã foarte ambițioasã – tot timpul premiantã – cu multã voințã, tãrie și curaj. Citea mult și-i plãceau rochițele cochete. Tata era un bãrbat frumos, chipeș... ca toți aviatorii. Tãcut, autodidact – pasiunile lui erau cititul și artele - picturã și sculpturã, pe care le practica din plãcere și cu talent, în timpul liber, cãci nu fãcuse nicio școalã de arte. Era extrem de disciplinat, corect și muncitor și mergea la „Flotilã” și dupãmasa și deseori chiar și sâmbãta, „sã nu cumva sã se întâmple ceva și sã fie acolo pentru a mãsuri”. Aceste calitãți, l-au urmat toatã viața și au fãcut sã fie foarte bine vãzut la Marele Stat Major, ceeace l-a ajutat sã avanseze foarte rapid. La 42 de ani ajunsese deja General! Dupã ce-a terminat toate studiile, a fost mutat la Flotilã de Aviație de la Cluj. Tata și mama s-au cãsãtorit înainte de a pleca la Cluj, loc unde și-au început viața de familie. Pe vremea aceea, puțini oameni aveau casa lor – majoritatea locuiau cu chirie și era „obiceiul” ca în fiecare toamnã sã se mute în altã parte. Și noi urmam acea „cale normalã”. Prima casã de care-mi aduc aminte, aparținea unei familii foarte cumsecade, de evrei-unguri, care aveau doi bãieți. Unul abia nãscut, iar celãlalt de vârsta mea, cu care mã jucam și de la care am învãțat limba maghiarã, pe care dupã scurt timp ajunsesem s-o vorbesc la fel de bine ca româna. Ultima casã în care ne-am mutat în Cluj, a fost pe str. Coșbuc, nr.12, o casã cu parter și etaj. Noi stãteam la parter, iar la etaj locuia proprietãreasa. Cu timpul, mama a devenit foarte bunã prietenã cu dânsa. La douã case distanțã, la nr.8, locuia tot un ofiþer de aviație, de la Flotila lui tata, mai în vârstã, cu familia - soția, o fiicã mai mare și fratele ei, mai mic decât mine. Cu ei mã jucam destul de des. Dar, în general, eram foarte singuraticã, pentru cã rãceam foarte des și mama mã ținea în casã, la pat... sã nu mã îmbolnãvesc mai tare. Îmi aducea jucãrii, iar eu le așezam frumos în jurul grilajului patului și pe urmã-i ceream cãrți, din care, fãcându-mã cã citesc cu voce tare, gânguream toatã ziulica. Într-o zi a venit la noi o rudã, Tanti Claudia, și auzindu-mã „gângurind din carte” zice: „I-auzi la ea cum citește!”. Încã nu împlinisem patru anișori, dar asta o datoram tatãlui meu, care la orice ocazie - zi de naștere, Crãciun, Paște, etc... - îmi aducea cadou câte o carte pentru copii și mã abona la reviste pentru cei mici. Când venea tata de la serviciu, mã lua pe genunchi și-mi cerea câte o carte pentru a-mi citi din ea. Eu urmãream cu degeþelul cuvintele rostite de el și mai în glumã, mai în serios, am învãþat repede sã citesc. Probabil cã de acolo nu ne-am mai fi mutat, dacã nu venea rãzboiul și cedarea Ardealului (în 30 august 1940), prin Dictatul de la Viena, conform cãruia, un teritoriu transilvan de 42.243 km2, cu o populație de 2.607.007 locuitori, dintre care 50,5 % erau români, restul fiind format din secui, șvabi, unguri, a fost cedat Ungariei și bieții bãștinași urmau sã „se evacueze” în doar 15 zile... România Mare, pentru care a luptat zeci de ani floarea intelectualitãții române s-a prãbușit... Îmi aduc aminte numai, cum, într-o zi a venit tata acasã, pãmântiu la fațã și i-a spus mamei: „În 48 de ore trebuie sã pãrãsim orașul. O parte din Transilvania a fost datã ungurilor”. Mama a început sã plângã și printre lacrimi a început sã împacheteze în geamantane și cutii „ce-i cãdea în mânã”... cãrți, așternuturi, vase, bibelouri... Tata a reușit pânã seara sã aranjeze cu un coleg de-al lui, care n-avea copii, dar avea mașina, sã ne ia cu el și cu soția lui în refugiu. El, însã, a rãmas sã dirijeze evacuarea Flotilei. Nu-mi aduc aminte cum și când a venit, dar a reușit sã punã într-o camionetã cam 40% din ce aveam, restul rãmânând acolo la Kolosvár. El s-a urcat în cabinã lângã șofer, iar peste lucrurile noastre a luat mai mulți soldați, cu desagele lor. Și ei sãracii și-au pierdut majoritatea lucrușoarelor pe care le adunaserã din soldã... Noi am plecat a doua zi pe Dealul Feleacului – singura cale spre sud - spre Sibiu, locul unde fusese evacuatã Flotila lui tata și Clinicile și Universitatea de Medicinã. Celelalte instituții au fost trimise în alte locuri... Pe Feleac, era jale mare: oameni triști, speriați, plângând, cu desagi, cutii, saci, geamantane - care ce apucase sã ia - care pe jos, care în cãruțe, sau cãlare pe câte un cal, o vacã sau un bou... Câte un copil mai mãrișor, trãgea de funie câte o caprã sau oaie, mașini ici-colo câte una, cã nu prea existau mulți oameni cu mașini...
George ROCA: Cum au fost anii petrecuți la Sibiu? Amintiri frumoase!?
Carmen SÃBÃU: Pãrinții au gãsit cu chirie un apartament, vis-à-vis de Cazãrmi, pe strada Octavian Goga, la nr.27 și au început sã-l aranjeze, cumpãrând ce rãmãsese de pripas la Cluj. N-a fost ușor, pentru cã începuse rãzboiul și era o mare crizã, se fãceau economii – s-au aplicat „curbele de sacrificiu”, reduceri cu o soldã pe an. Se introdusese camuflajul împotriva zborurilor de noapte. Se mânca mâncare contra-cost de la Popota Ofițerilor, pe care o aducea ordonanța în sufertaș. Doar acuma îmi dau seama cã putea sã fie și mai rãu, și cã abia dupã rãzboi a venit „Marea Tragedie”! Pãrinții m-au înscris la Școala Germanã „Ursuline”, condusã de maici nemþoaice. La școala aceea mi-a plãcut mult, pentru cã învãțam totul în germanã, era liniște și disciplinã! Maicile erau excepționale și din când în când duminicã, ne duceau în mici excursii în jurul Sibiului. Ba odatã, chiar au organizat un „bal” pentru noi! Mãicuþele erau însã foarte severe, ceeace pe mine nu mã deranja de loc. În vacanța de varã tata m-a înscris la „ªcoala de înot”, de la Hotelul Bulevard, din centrul orașului, ceeace mi-a plãcut și mi-a folosit toatã viața. El întotdeauna se gândea la lucruri care-mi vor folosi „în viațã”. De exemplu, una din cãrțile pe care mi-a fãcut-o cadou la una din zilele mele de naștere, a fost „Ajutã-te singur” de Samuel Smiles! Am citit-o cel mai repede! Dimineața mã ducea el cu mașina la școalã, pentru cã era în drumul lui spre serviciu, dar la prânz nu ni se potriveau orele, așa cã veneam pe jos. Chiar în prima searã de Crãciun la Sibiu, am fãcut o crizã teribilã, cu temperaturã mare, de tremuram cu trei plãpumi pe mine... Mama a chemat o doctorițã de copii, pe doamna Țârlea, care i-a spus cã am apendicitã acutã și cã trebuie sã mã opereze imediat. Așa cã a treia zi de Crãciun, m-au operat la Clinicã. M-a dus mama la doctorul Emil Hațeganu, șeful de Catedrã de la Secția Medicalã I, care când s-a uitat la mine, a zis: „Asta? Asta n-are nimica – ia uitã-te cum îºi pune chipiul pe cap!”. Dar nici nu m-a lãsat sã mai plec acasã. Am stat în spital o sãptãmânã. Dupã aceastã operație, de care am avut parte totuși, au început sã-mi placã nespus de mult dulciurile! Mama era o gospodinã desãvârșitã și fãcea prãjituri de casã minunate, câte douã-trei feluri odatã, aranjate frumos pe farfurii diferite și puse în bufetul din sufragerie. Eu pândeam dimineața când ea dormea sau când era plecatã de-acasã și îmi luam din fiecare farfurie câte una sau douã, apoi le reașezam pe cele rãmase „sã nu se vadã”. Bine-nțeles cã la masã nu-mi mai era foame și mama se supãra și-i spunea lui tata: „Nu știu ce sã mã fac cu fata asta cã nu mãnâncã nimica!”, iar tãticu, îi spunea: „Las-o-n pace dacã nu poate; n-o forța!”. Dupã doi ani de Sibiu și Școala la Mãicuțe, tata a fost mutat la Flotilã de la Buzãu și avansat Comandant. Mi-a pãrut rãu, dar învãțasem deja „ce-i viaþa”...
George ROCA: Distinsã doamnã, mã încântã povestirile dumneavoastrã! Ați avut parte de multe peripeții! Cu au fost „Anii de la Buzãu”?
Carmen SÃBÃU: La Buzãu ne-am mutat de la început în Vila lui Marghiloman, situatã la marginea orașului, care devenise proprietatea Flotilei, iar noi ocupam un colțișor. Mama rãmãsese la Sibiu pentru niște controale medicale, eu eram încã în vacanța de varã iar tata mergea zilnic la Flotilã. Eu îmi ocupam timpul citind pe câte o bancã din parc. Când venea el acasã, mã întreba ce-am fãcut, ce-am mâncat, etc... Iar eu începeam cu: „am citit atâtea pagini din..., am învãțat tabla înmulțirii cu 5 sau 7, sau cã, am mâncat un pepene galben, douã mere, trei pere, patru prune, etc...”. Și astfel a trecut și vara și în toamnã m-au dat la școalã! La Școala Primarã nr.1, din centrul orașului, unde învãþãtoarea, doamna Coman, era extrem de bunã și renumitã profesional. Eu mergeam foarte bine cu școala și am început sã studiez cu o profesoarã particularã și pianul. Lucrurile au intrat pe fãgașul normal, dar nu pentru mult timp! Era totuși rãzboi și se simțea... Dupã doi ani ni s-a schimbat din nou viața. La un moment dat, ne-am trezit cu niște ofițeri nemți la școalã. Fuseserã încartiruiþi la școala noastrã din „ordine de sus” și veniserã sã ia clãdirea în primire. Erau extrem de politicoși și disciplinați. Învãþãtoarea noastrã încerca sã se înțeleagã cu ei, dar nu știa nemțește iar ei nu știau românește. În toatã școala nu s-a gãsit nimeni sã știe limba germanã și atunci doamna Coman, și-a adus aminte cã eu venisem de la o școalã de mãicuțe germane și m-a chemat în ajutor. La început eram cam speriatã, dar mi s-a dezlegat repede limba și am tradus bine și repede, pânã m-am poticnit! Trebuia sã-i întreb pe domnii ofițeri dacã poate rãmâne acolo un cuier și nu știam cum se spune la „cuier”. Am intrat în panicã, dar doamna Coman mi-a venit în ajutor. Mi-a spus sã mã duc la obiectul cu pricina și sã li-l arãt cu mâna! Apoi totul a decurs iarãși bine. Când a venit tata sã mã ia de la școalã, învãþãtoarea i-a ieșit în întâmpinare și m-a lãudat, spunându-i cã fãrã mine nu știe ce s-ar fi fãcut nemții. Tata a zâmbit foarte mândru de odrasla lui și pe drum mã tot întreba cum a fost și ce-am spus și dupã fiecare frazã de-a mea, mã lauda și-mi spunea „Fetița lui tata, ai vãzut ce bine ți-au prins anii de la Ursuline? Tot ce înveþi în viațã va fi cândva folositor!”. Într-adevãr a fost foarte folositor!
Din Buzãu nu-mi mai aduc aminte decât de parcul de la cealaltã margine a orașului, unde am fost odatã cu tata și odatã cu școala. Și mai țin minte cã în clasã cu mine era o altã fetițã, Liliana Caþoiu, fatã de cãpitan, care mã lua câteodatã la ea acasã, sã ne jucãm. Locuia chiar în piața unde era școala. Strãzile erau foarte liniștite. Nemții care erau în trecere spre front, nu ne deranjau cu nimica – nici nu-i simțeam! Dar ca orice lucru, care merge cât de cât bine, și perioada asta a luat sfârșit! Când am terminat clasa a IV-a, pe tãticu l-au avansat și l-au mutat la o Flotilã din Bucureºti. Deci iar m-am despãrþit de colegele mele, cu care abia mã împrietenisem... și am plecat! Dar nu înainte de a avea un „raid” în casã, al „Bravilor Ostași Sovietici”, veniți în ziua aceea ca „eliberatori” în urmãrirea „dușmanilor” nemți. Erau beți, în cãutare de mai multã bãuturã. Au venit cu puști și pistoale... Sfârtecau toatã tapițeria și spãrgeau lemnãria mobilei în cãutare de bani și mai știu eu ce. Furia lor a crescut și mai mult, când i-a întâmpinat în holul de la intrare un portret în mãrime naturalã al Regelui Mihai I, foarte reușit, pe care-l pictase tata, sã-l lase amintire Flotilei înainte de plecarea din Buzãu și-l pusese acolo sã se usuce. Rãcneau cã turbați: „Burjui!”, care eu nu știam ce înseamnã, dar mã fãcusem și mai micã, numai ochii mei erau mari...
În vara de dupã clasa IV-a primarã, când mã pregãteam sã dau admiterea la liceu, au început bombardamentele americane și tata ne-a trimis la Hațeg, la sora prietenei lui mama, care se refugiase acolo de la Cluj. De-acolo, nu dupã mult timp, a trebuit sã plecãm la Sibiu, ca sã dau admiterea la liceu. Nu circula niciun mijloc de locomoție – toate erau cedate armatei și celor ce se refugiau, oameni nenorociți, neștiind cu ce-i aºteaptã ziua de mâine. Un prieten de familie, consilier la Curtea de Conturi, care trebuia sã plece și el cu soția lui, a aranjat cu o coloanã de camioane rusești, care pleca spre Sibiu, sã ne ia și pe noi. În fine am ajuns la Sibiu, am dat admiterea la liceu, pe care am luat-o cu media zece și am plecat, numai știu cum, la București, unde între timp venise și tata de la Buzãu, cu câteva lucruri care mai rãmãseserã întregi, dupã vizita ruseascã. Deci, a doua pierdere de lucruri din timpul rãzboiului! Rãmãsesem din nou, cu mai nimica!
George ROCA: Ei, și dupã Buzãu... ați ajuns la București! Cum vi s-a pãrut viața de dupã rãzboi din capitalã?
Carmen SÃBÃU: La București, la început am locuit pe strada Popa Nan, la nr.127, cred, dupã care ne-am mutat pe strada Mecet nr.15, într-un apartament cu patru camere pe hol și dependințe, la etajul I. Într-o casã pe colț și mai aproape de Școala Centralã, la care mã înscriseserã pãrinþii. Mergeam pe jos la cursuri și eram foarte mândrã de uniforma mea: fustã bleumarin și bluzã albã, cu numãr-matricolã brodat cu albastru pe buzunar. Numãrul avea și numele școlii respective, așa încât, dacã vreuna din fete nu se purta frumos pe stradã, putea fi reclamatã la direcțiunea acesteia. Directoarea, doamna Malaxa, era foarte devotatã și capabilã și alegea numai profesoare „una și una”. Școala avea un renume foarte bun pe vremea aceea. Dupã ce au „mãtrãșit-o“ comuniștii, școala, ca toate celelalte, a decãzut rapid.
Între timp, au venit comuniștii și „Guvernul ales de Moscova”. Au început vremuri grele! Noii ocupanți, se plimbau pe strãzi și atacau oamenii cu „Davai ceas, davai palton!”. Când marele actor Constantin Tãnase, i-a imitat, îmbrãcându-se cu un palton larg, cu care a intrat pe scenã și l-a descheiat, au apãrut pe ambele mâini ceasuri, de sus pânã jos... și pe piept cu o pendulã. Lumea a început sã râdã, iar el, foarte mirat a întrebat: „Am zis ceva?”. Dupã acest spectacol, a dispãrut... A fost printre primele semne de „groazã” despre ce ne aºteaptã în viitor. Femeile-soldați ruse, lucru rar pentru noi, au dat de magazine cu lenjerie de damã și și-au închipuit cã e costumație de bal. Așa cã și-au luat combinezoane, pe care și le-au pus peste uniforma de soldat și se plimbau pe stradã, tare „țanțoșe”! Tata, ajunsese General de Aviație și era foarte bine cotat la Marele Stat Major, așa cã fost anunțat cã vom fi „ocupați” de „prietenii de la Rãsãrit” și toți ofițerii superiori vor fi dați afarã din serviciu, li se vor lua pensiile, iar dintre cei care au luptat pe frontul contra rușilor, mulți vor fi închiºi. Tata a ieșit imediat la pensie, pentru cã „el nu lucreazã pentru comuniști” și a și plecat din București! Urmarea a fost cã ani de zile n-a primit pensie și a trãit din mila unui frate mai mic. Nu era primit nicãieri în serviciu din cauza „trecutului”. Pãrinþii au divorțat, iar mama, cu mine și cu mama ei, care venise la noi, dupã moartea soțului, am plecat și noi din București, la o lunã dupã ce începusem școala – adicã clasa a doua de liceu, tot la Școala Centralã. Ne-am oprit mai întâi la prietenã a mamei din Cluj, pânã s-a dezmeticit mama cu viitorul. Dupã vreo douã luni, am plecat la Turda, unde a reușit sã mã înscrie la liceul de acolo.
George ROCA: Deci iar în Ardeal, de data asta la Turda... Cum v-ați acomodat în acel orãșel simpatic?
Carmen SÃBÃU: Aici am „cãzut” tocmai în perioada tezelor și mi-a fost foarte greu, pentru cã eu învãțasem între timp, dupã cãrþile de la Bucureºti, iar la Turda aveau alte manuale școlare, de alți autori și multe din subiecte erau în ordine schimbatã. Dar în semestrul II m-am redresat și am luat numai zece pe linie... La sfârșitul anului am fost premianta I-a pe clasã, ceeace m-a fãcut extrem de fericitã. Peste varã, ne-am mutat din Turda, la „Mihai-Viteazu”, comunã în care a fost omorât domnitorul Mihai Viteazul. Acolo, mama, s-a cãsãtorit cu un dentist pe care-l cunoștea de la Cluj și-l ajuta la cabinetul lui dentar din Turda. Eu plecam dis-de-dimineațã la școalã pe jos, pentru cã singurul mijloc de locomoție era un tren (Mocãniþa), care venea de la Abrud și trecea prin comunã la ora 4:30 dimineața. Așa cã mã întâlneam cu cele trei colege de clasã - care locuiau tot în „Mihai-Viteazu” - la marginea satului la ora 7:00 și mergeam împreunã, peste câmp. Aceste drumuri, precum și verile la râul Arieș și în Ciga (un câmp la marginea satului, unde jucam volei dupã scãldatul în râu) și mâncarea proaspãtã - legume, fructe, produse lactate, ouã - cumpãrate de la vecinele noastre unguroaice, m-au întãrit pentru tot restul vieții!
În clasa a treia de liceu, am avut tot anul numai zece pe linie și profesoarele mi-au dat în sarcinã, sã le meditez pe cele trei colege de clasã, care locuiau în „Mihai-Viteazu”. Ele veneau la mine zilnic și pregãteam câte o materie cu ele, timp de o orã. La sfârșitul anului, am ieșit prima pe liceu iar ele și-au îmbunãtãțit notele simțitor. Am stat în „Mihai-Viteazu” pânã am trecut în clasa a șaptea de liceu. Peste varã mergeam la scãldat în Arieș și dupã aceea jucam volei pe câmp, zilnic câte trei-patru ore, iar în restul zilei citeam. Duminica mergeam la biserica din sat. Dupã slujbã, bãtrânii ieșeau în piața din fața bisericii și povesteau stând pe lavițe, iar noi tineretul - care cântam în corul bisericii, în „scoruº” – apoi intrãm în „școluțã”, o clãdire pãrãsitã - fãrã geamuri, fãrã uși, unde fusese școala mai demult - și unde, unul din bãieþii mai mari, aducea patefonul lui de modã veche la care trebuia sã învârtești manivela sã porneascã(!), cu discuri vechi cu tangouri, foxtroturi și valsuri dupã moda de atunci... și învãțam sã dansãm. Eram atât de fericiți! Pãrintele Radu a fost și cel care m-a învãþat sã merg cu bicicleta! Eu pedalam și dânsul fugea dupã mine, ținând bicicleta sã nu cad. Dar cu timpul atmosferã a început sã se degradeze, devenind foarte „încãrcatã de venin” împotriva fetelor cele mai bune, care aveau și originea socialã cea mai proastã. Așa cã ne-am împrãºtiat cã potârnichile, în orașe mai mari, unde nu era chiar așa de rãu.
George ROCA: Sã înțeleg cã (iar) ați plecat... și din Turda, și din „Mihai-Viteazu”!? Pe unde Doamne v-ați mai „primblat” pașii?
Carmen SÃBÃU: Pãi, din nou la București! De data asta, cu greu au gãsit ai mei un apartament compus dintr-o camerã mare, una micã, un antreu de trecere cu faianțã pe jos, din care mama a fãcut bucãtãrie pentru cã era o chiuvetã acolo; o toaletã, un dulap, cãmarã și o altã cãmãruțã de 2x3 m, în care pusese un pat pentru bunica și un scaun dentar, unde la început - pânã și-a gãsit soțul mamei serviciu - fãcea dentisticã pentru prieteni. Nu era încãlzire, așa cã au instalat un godin cu lemne în camera mare!
De data asta am fost înscrisã la Liceul Centrul ªcolar de lângã Ciºmigiu. Am urmat clasa a X-a și deoarece „noii conducãtori” și-au dat seama cã nu au „cadre de tip nou”, au scos o lege, prin care cei mai buni elevi din clasã, aveau voie sã urmeze niște cursuri peste varã, dupã clasa a unsprezecea, ca sã poatã intra în același an la facultate și deci sã iasã „specialiști” mai devreme cu un an. N-au prea fost candidați așa cã au contat notele mai mult și am fost admisã. Rezultatul a fost cã n-am avut vacanțã de loc, unele materii nu le-am mai fãcut din lipsã de timp, a trebuit sã dãm admiterea la facultate înainte de terminarea cursurilor de liceu, așa cã învãțam câte 16-17 ore pe zi, dormeam câte 5-6 ore pe noapte și am slãbit în vara aceea 13 Kg! Mama s-a speriat sã nu fac tuberculozã, boala frecventã pe atunci. Așa cã, dându-și seama cã nu voi avea de loc timp sã mã refac, a luat legãtura cu tata încã de când m-am înscris la aceste cursuri și l-a rugat sã mã ia la el pentru douã sãptãmâni (dupã aceea începea imediat facultatea!), sã stau mãcar la aer curat... Și astfel a trecut și vara și eu am intrat la facultate!
George ROCA: Cum v-ați decis sã dați la o facultate de profil „Fizic”? Amintiri despre colegi, profesori, etc...
Carmen SÃBÃU: Alegerea facultãții, a fost ea însãși o poveste... Mie-mi plãcea arhitecturã, dar acolo nu te primeau, dacã nu participai la cursuri de desen special peste varã. Ori noi, care am dat douã clase într-un an, am fost admiși cu condiția sã nu lipsim de la clasã! Deci cu asta m-am lãmurit repede. Aș fi vrut sã urmez facultatea de limbã germanã, dar mi-am dat seama cã nu pot concura cu copii de origine germanã, care vorbeau acasã tot timpul „numai germana”! Deci a cãzut și asta. Atunci m-am îndreptat spre științe. Cel mai mult îmi fãcea cu ochiul chimia! Mã încânta posibilitatea sã mi se aducã probe de ape, minereuri, plante, roci, sol, etc.... și eu dupã analizele de rigoare, sã spun ce și cât conțin!
M-a luat mama la Facultatea de Chimie Industrialã, undeva pe lângã Gara de Nord, sã vãd dacã mã tenteazã... Dar de la început nu mi-a plãcut clãdirea: întunecoasã, rece, cu scãri tocite. Ne-a spus cineva cã sunt peste șase sute de candidați, pentru vreo 150 de locuri, deci cam unu la patru. Atunci ne-am dus la Facultatea de Chimie de la Universitatea „C.I. Parhon” din București. Asta era o clãdire mai nouã și luminoasã, pe Cheiul Dâmboviþei și avea profesori renumiți – printre ei fiind vestitul Gheorghe Spacu la Chimie Anorganicã și Chimia Complexilor - spaima studenților, prof. Ion Agârbiceanu, la Fizicã - un gentleman fin, calm și foarte bine pregãtit, iar la matematicã prof. Arno Kahane, care ne bãga în cap matematica „grea și de neînțeles”, folosind o mulțime de bancuri. Au mai fost și alții buni - prof. Armeanu la Chimie Analiticã, asistentul Alecu Popescu la Tehnologie, dar au urmat în urmãtorii ani... Așa cã m-am înscris la aceastã facultate, deși aveam emoții. Dar... m-a ajutat Dumnezeu și am intrat cu bine și apoi pe parcursul celor patru ani de studii, am început sã-mi revin și fizic. M-am menținut și aici printre primii - și am cãpãtat și o bursã de merit.
În anul trei, trebuia sã optãm pentru una din cele patru secții: Chimie Analiticã și Anorganicã, Chimie Organicã - cu prof. Bebe Angelescu, Chimie Fizicã - cu prof. Ilie Murgulescu, care era și Ministrul Învãþãmântului și Chimie Pedagogicã. Când m-am dus la secretariat sã semnez, secretarul, m-a luat din ușã:
- Știu, ai venit pentru Organicã!
- Nu! Pentru Anorganicã!
Toți din birou s-au întors spre mine și se uitau ca la o „minune”!
- Tu știi la cine te duci?
- Da! Și tocmai asta mã tenteazã.
Am fost singura care s-a înscris la „Anorganicã” de bunã-voie și au trebuit sã facã o grupã de cel puțin 20, deci ceilalți au fost trecuți din oficiu. Peste varã, la „practicã studențeascã” pe care eu am fãcut-o la Fabrica de Sticlã din Turda, l-am cunoscut pe viitorul meu soț, Mircea Nicolae Sãbãu, coleg de facultate cu mine, care n-a fost acceptat sã dea douã clase într-un an, pentru cã avea doi unchi închiși, așa cã a intrat cu un an dupã mine la facultate, care între timp devenise de cinci ani. Cu alte cuvinte a terminat cu doi ani dupã mine. El a fost nãscut la 24 august 1934 la Turda și dupã ce a terminat Liceul „Regele Ferdinand I” (devenit dupã ocuparea de comuniști „Liceul de Bãieþi”) și-a ales Fizica - pe care a urmat-o tot la Universitatea „C.I. Parhon” din București, pentru cã ceeace-i plãcea cel mai mult – Filozofia – era de fapt numai Materialism Dialectic ºi Istoric și cãrțile lui Marx, Engels, Lenin și Stalin. Și s-a gândit cã cea mai apropiatã de „Adevãrata Filozofie”, este Fizicã!!! Și a fost foarte mulțumit mai apoi de alegerea fãcutã!
În fine a venit și anul IV... L-am terminat cu bine, am dat și Examenul de Stat și am început sã ne cãutãm de lucru, de obicei în orașul în care ne erau pãrinþii, ca sã putem sta acasã, neavând bani de chirie, ba dimpotrivã fãcând economie familiei. Abia prin ianuarie 1956, am gãsit slujbã, spre norocul meu, la IFA (Institutul de Fizicã Atomicã de la Mãgurele), unde am fost acceptați patru din seria mea.
George ROCA: Cãsãtoria cu un coleg cum a fost? Ce proiecte de viitor v-ați fãcut? Ce impact a avut noul loc de muncã?
Carmen SÃBÃU: Anii de la Institutul de Fizicã Atomicã au fost minunați! Director era profesorul Horia Hulubei, care-și fãcuse studiile la Paris, dãduse Doctoratul la Institutul „Curie” și-și fãcuse un renume, care ne-a folosit și nouã (!), pentru cã s-a luptat din rãsputeri sã facã acest institut sã devinã „Mândria României”. În 1957, din seria soțului meu, care urmase Fizicã cu profesorul Hulubei, au intrat mai mulți, și de la ei și de la Chimie, la IFA, pentru cã între timp Institutul se mai dezvoltase, tot datoritã eforturilor profesorilor Horia Hulubei, Ștefan Țiteica, Ion Agârbiceanu și alții... Am obținut multe „avantaje”, ca rezultat al luptei Directorului - cãpãtam câte un iaurt de 500 gr. pe zi, (pentru care altfel trebuia sã stai la coadã!) deoarece se considera „antidot contra radiaþiilor” în care lucram. Aveam o vacanțã de 36 de zile lucrãtoare pe an tot datoritã iradierii zilnice... În alte întreprinderi sau locuri de muncã concediile erau de 12 pânã la 24 de zile lucrãtoare. Eram fericiți și nu ne gândeam la pericolele meseriei - în fond noi ni le alesesem! Vara, reactorul se închidea o lunã pentru decontaminare și curãțenie mare și toți plecam pe unde puteam, în general la pãrinți sau rude.
În vara lui 1956 ne-am cãsãtorit! Cãsãtoria Civilã în 11 iulie și cea religioasã pe 21 iulie, la Catedrala Sfântu Iosif din București. Dupã cãsãtoria religioasã, mama a învitat mai mulți prieteni de-ai lor, pe pãrinții și câteva rude de-ale lui Mircea, soțul meu, la masã, ceeace n-a fost ușor în criza de alimente de atunci, în singurã camerã mai mare pe care o avea și bucãtãria improvizatã într-un antreu! „Luna de miere” am petrecut-o cu rucsacul în spate! Colindând Munții Apuseni, împreunã cu un coleg de liceu al soțului meu și cu logodnica lui, dormind la țãrani în șura cu fân și cumpãrând roșii și ardei, produse lactate, pâine și fructe proaspete de la ei pentru a avea ce mânca! Din când în când dacã mai trecea pe drum câte un camion îi rugãm pe șoferi „Ia-mã nene!” și sã ne ducã o bucatã de drum, iar ei erau bucuroși sã câștige câțiva bãnuți. Era foarte cald, dar ne rãcoream în toate pâraiele și râurile pe care le întâlneam în cale. Pe atunci nu exista poluare și beam apã gustoasã și rece de la izvoare sau chiar din râu! Eram așa de fericiți!
Mama mea ne-a fãcut rost de o camerã cu chirie la o prietenã de-a ei, vis-à-vis de Facultatea de Drept. Chiria reprezenta jumãtate din leafa mea de la institut. Lumina, apa și cãldura se plãteau separat. Soțul meu mai avea un an de studenție, dar primea bursã de merit, care ne-a ajutat mult, iar mama lui ne trimitea de Crãciun și de Paște câte un pachet cu produse din carne de porc. Când și-a terminat și el facultatea și a dat Examenul de Stat (1957), a fost întâiul repartizat la minele de uraniu din Nordul Ardealului, împreunã cu mai mulți dintre colegii lui. Dar mai târziu s-a revenit asupra hotãrârii pe motive de sãnãtate - fusese extrem de bolnav în copilãrie -, familie - abia ne cãsãtorisem... și eu lucram la IFA - și pentru notele bune pe care le-a avut la examene în decursul facultãții... Și astfel, a revenit la București. Eu intrasem cu un an înainte la Colectivul de Radiochimie condus de doamna Dr. Silvia Ionescu, împreunã cu încã patru persoane. Nimeni nu știa Radiochimie. În facultate nu învãțasem așa ceva. Nici mãcar nu exista vreo carte de specialitate! Șefa noastrã, s-a dus la directorul institutului, sã-l roage sã-i aprobe niște bani pentru cãrți. El, sãracul, s-a zbãtut mult și a obținut bani pentru douã cãrþi din „import”, de Radiochimie în limba englezã, scrise de Gerdhart Friedlander, dupã care învãțam cu toții. Fiecare din noi cãpãta una dintre cãrși pentru o dupãmasã, din care trebuia sã învețe pentru seminarul sãptãmânal. Dar am reușit!
În 1956 se anunțase un Congres de Energie Nuclearã la Geneva pentru anul urmãtor. Am muncit toți în disperare sã putem trimite câte o lucrare! Era prima noastrã lucrare publicatã într-o „Culegere Internaționalã”. Atunci iar am mai slãbit... de stres și muncã! Dar dupã aceea, ne-am luat un concediu „bine meritat” și ne-am dus un grup mai mare de la IFA într-o excursie în Munții Fãgãraș. În anul urmãtor, am avut „evenimentul anului”: a venit la noi la institut, cu o bursã datã de Agenția Atomicã de la Viena, o fizicianã italiancã, Maria Grazia Belloni, care a fost încartiruitã la Hotelul Lido și care a fost repartizatã la Reactor, unde lucra Mircea, soțul meu. Celorlalți le era fricã sã vorbeascã cu ea, ca sã nu-i cheme la „cadre”. Iar dânsa, biata fatã, care știa bine numai limba italianã și foarte puținã francezã și care venise la noi sã lucreze în specialitate, se simțea foarte izolatã. Cum soțul meu era foarte curajos și un foarte bun român, a simțit cã trebuie sã facem ceva pentru ea, pentru a avea o imagine mai bunã despre țara noastrã. Vãzând-o așa de pierdutã, a intrat în vorbã cu ea, și ea l-a întrebat unde poate mânca niscaiva „paste”? Atunci soțul meu s-a oferit sã-i le preparãm noi din când în când și a fost extrem de fericitã. În dorința de a-i arãta puțin din România noastrã, am luat-o în douã weekend-uri în excursie: una la Predeal și una la mare. Am dus-o odatã și la operã, fapte pe care ea le-a apreciat foarte mult. Bineînțeles soțul meu a ajutat-o și cu traduceri la lucru, atunci când avea întrebãri.
O altã surprizã pentru noi a fost cã la pornirea reactorului nostru a venit un bulgar sã asiste, întrucât primiserã și ei unul și vroia sã acumuleze ceva experiențã. A fost pus în grupa de trei a soțului meu - care fãceau determinãrile tuturor parametrilor reactorului. Când a plecat, a cerut sã vinã soțul meu la ei, atunci când vor da și ei drumul la reactorul lor, pentru a-i asista. Nimeni nu s-a gândit cã nu i se va da voie în Bulgaria! Dar din pãcate așa a fost! Nu i s-a dat! Altã decepție... În 1965, am avut o altã nenorocire! Tocmai ne mutasem în laboratoarele nou-amenajate, dar neterminate, tot prin eforturile extraordinarului nostru director, profesor și patriot, Horia Hulubei, când într-o zi ni s-a dat pe la ora 9:00 dimineața un telefon, cã trebuie sã golim de chimicale, pânã la ora 15:00, toate dulapurile de la pereți, pentru cã vor veni specialiștii sã termine instalarea gazelor. Ne-am repezit cu toți la treabã, dar nu aveam scãrițe, nici scaune solide, ci numai niște scaune de laborator, rotunde, rotative, pe trei picioare, fãrã spãtar. Eu m-am urcat pe unul, mi-am încãrcat brațele cu sticle cu reactivi și m-am întors sã le predau unei colege, ca sã nu mã tot urc și cobor. Scaunul s-a rotit cu mine, am cãzut și o sticlã de cinci litri cu acid sulfuric concentrat, care fusese pusã pe jos chiar lângã dulapul cu pricina, s-a spart, împroșcându-mã. Toate fetele s-au repezit sã mã ajute, una a dat telefon la cabinetul medical, a venit salvarea și m-a dus la Spitalul de Arsuri. Și acolo, alte dureri și usturimi cumplite, pânã m-au spãlat, uns cu medicamente și pus într-un pat, într-un salon de 16 paturi pline.... Dupã masã au venit soțul meu și mama, foarte speriați, sã mã vadã. A doua zi a venit și directorul spitalului sã mã vadã și „m-a liniștit”(!) spunându-mi cã voi sta câteva luni acolo...
Soțul meu a vorbit cu o colegã de-a lui, al cãrei tatã era vestitul doctor Zeno-Adrian Spârchez, și acela a fost foarte drãguþ și a și venit a doua zi la spital, sã vadã despre ce este vorba. Mi-a spus și el cã va trebui sã rãmân mai mult timp acolo, dar nu i-a plãcut cã sunt cu atâtea paciente în salon... Arsuri de tipul meu, erau extrem de sensibile la infecții – așa cã a vorbit cu directorul spitalului și în ziua urmãtoare am fost mutatã într-un salon de douã paturi. Într-o zi, nu știu ce mi-a venit sã mã uit la rãni – de obicei evitãm, cã-mi fãceau rãu! – și m-am îngrozit! Când a venit Mircea, soþul meu, sã mã vadã, i-am spus cã dacã vrea sã divorțeze, nu-i fac nicio problemã, pentru cã el e tânãr, frumos și inteligent și nu vreau sã fie legat pe viațã de o femeie cu asemenea cicatrici. A fost prima datã când l-am vãzut dându-i lacrimile... A venit și șefa mea sã mã vadã. Apoi, cu o zi înainte de a se împlini trei luni de când eram în spital, a venit din nou, sã mã roage sã semnez o hârtie ca sã fiu eliberatã din spital, pentru cã dacã trec de trei luni, am dreptul sã dau în judecatã institutul, pentru cã nu fusesem eu vinovatã. Și asta ar fi fost un vot de blam dat institutului, cu urmãri foarte neplãcute. Am acceptat imediat, pentru cã mi-am dat seama cã niciun câștig de cauzã nu va compensa durerea de a mã vedea de-acum înainte, toatã viața, cu acele cicatrici oribile. În timp, am început sã fac cheloizi - un țesut tare și vâscos, care nu mã lãsa sã mișc încheieturile de la mâini și genunchi. Cum s-a aflat și la Direcþie, profesorul Hulubei, impresionat și de faptul cã am acceptat fãrã nicio muncã de lãmurire sã semnez hârtia, s-a gândit sã mã trimitã la Viena c-o bursã de la Agenția Internaționalã Atomicã, sã-mi pot face grefele de piele din banii de bursã. Și m-a pus pe listã. Dar cum dumnealui pleca la diferite congrese, laboratoare, ședințe la agenție pentru a face rost de aparaturã și contracte, când se întorcea se trezea cã numele meu a fost înlocuit cu al unui membru PCR „de nãdejde” și iar mã punea pe listã și apoi iar eram ștearsã cum plecã dânsul... și tot așa timp de doi ani de zile. În sfârșit, dupã aceastã perioadã lungã de așteptare, am obținut bursa!
George ROCA: Plecarea la Viena cu Bursa Agenției Internaționale de Energie Atomicã a fost de succes? Mã refer atât la sãnãtate cât și pe plan profesional.
Carmen SÃBÃU: Primul lucru pe care l-am fãcut când am ajuns la Viena a fost sã merg la Agenția Internaționalã Atomicã și sã cer lista cu doctorii specialiști în arsuri. Cu ajutorul unei doamne care se ocupa de bursieri am ales un doctor „cu renume” și m-am înscris la o consultație. Dar acesta mi-a spus cã pentru grefe este prea târziu, pentru cã acestea se fac în primele șase luni, dar ar putea sã-mi înmoaie puțin cheloizii cu injecþii cu hidrocortizon, din care primisem câteva și acasã la București, dar prea puține totuși, pentru cã hidrocortizon nu se prea gãsea la noi și era foarte scump. Și astfel am început tratamentul, care nu era de loc ușor de suportat! Îmi fãcea injecții chiar în cheloizi, din jumãtate în jumãtate de centimetru și erau nespus de dureroase! Tratamentul a durat pe tot timpul bursei – adicã un an, în fiecare vineri... Dar cicatricele au rãmas vizibile și le mai am și astãzi.
Între timp am fost repartizatã la „Atominstitut” din Viena pentru lucru. Șeful meu era prof. Ortwin Bobleter. În timpul bursei am fãcut trei lucrãri, care au fost publicate în revistele austriece de specialitate. Cât am stat acolo, în fiecare weekend, cu harta în mânã, mergeam pe strãzile Vienei, pe jos desigur, ca sã vãd cât mai multe... Am vizitat toate muzeele (și sunt destule!), bisericile, castelele, Opera, Opereta. Lunea, când mergeam la Laborator, în timpul mesei de prânz, în sala de mese, toți colegii se adunau în jurul meu sã mã întrebe ce am mai vãzut în weekend. Au aflat de la mine despre multe locuri de vãzut, de care nici nu știau! Erau și trei familii de români, tot de la IFA, care lucrau pentru Agenția Internaționalã de la Viena, care m-au ajutat sã nu mã simt singurã, invitându-mã des la ei la masã. Cu una dintre familii, Balaban, am rãmas prieteni pânã astãzi. Domnul profesor Balaban m-a ajutat foarte mult, ducându-mi la București, unde dansul mergea foarte des pentru cursurile pe care le ținea la Politehnica, medicamente pentru tatãl meu, care era foarte grav bolnav. Spre sfârșitul șederii mele acolo, am reușit sã-mi iau un Fiat 1100 vechi, pe care mi l-a dus acasã șoferul Ambasadei Române de la Viena, care mergea pentru sãrbãtori la familie. Cu aceastã mașinuțã am fãcut niște excursii frumoase prin toatã țara noastrã.
De Crãciun, 1967, am revenit acasã și mi-am reînceput activitatea profesionalã, fericitã lângã familie. Dar cât am fost la Viena, profesorul meu, m-a recomandat pentru o bursã Humboldt. Ca și prima datã, eram mereu ștearsã de pe listã atunci când pleca directorul nostru în strãinãtate. De data asta a durat trei ani sã obțin aprobarea!
George ROCA: Îmi pare rãu sã aud cã ați trecut prin atâtea necazuri! Unde ați plecat, în ce oraș al Republicii Federale Germania, pentru a beneficia de bursa Humboldt? Știu cã Fundația Alexander von Humboldt promoveazã cooperarea științificã între cercetãtori strãini și germani la nivel de excelențã. Fundația acordã în fiecare an peste 700 de burse de cercetare și premii, menite sã sprijine cercetãtori din strãinãtate sã meargã în Germania pentru a lucra într-un proiect de cercetare împreunã cu cercetãtori germani în cadrul unui institut-gazdã. Tema de cercetare este aleasã de cãtre candidat...
Carmen SÃBÃU: În timp ce eu mã pregãteam sã plec în Germania la „Kernforschungsinstitut”, pe la sfârșitul lunii septembrie 1970, dupã ce soțul meu și-a dat Doctoratul în „Energii Înalte” cu profesorii Horia Hulubei, Șerban Þiteica, Oliviu Gherman și Alexandru Mihul (șeful lui direct), din fericire, de aceastã datã, a putut pleca (pentru doi ani!) și dânsul cu fetița, la Dubna, în URSS, unde a lucrat la Institutul de Energii Înalte, iar pe Isabella a înscris-o la o școalã primarã ruseascã. De Crãciun, deci dupã trei luni, când am vorbit la telefon, mi-a spus cã fetița a început sã vorbeascã ruseºte ca o rusoaicã și cã îi turuie toatã ziua gura „pa ruskii”. Chiar și cu pisica vorbește muscãlește!
Dubna era un progres fațã de România, pentru ca trimițând acolo toate țãrile specialiști, mai întâlneai și alți savanți și mai puteai vorbi și alte limbi. Avea o mulțime de laboratoare, o bibliotecã mare, cantinã și veneau din când în când și vizitatori din Apus. Țãrile trimiteau și diferite alte lucruri: bani (toate), echipamente (Cehoslovacia, Germania, Ungaria), mâncare (Bulgaria)... Laboratoarele erau mai bine echipate decât în fiecare din țãrile mici participante la proiecte. Dubna era un orãșel mic, așezat într-o regiune foarte pitoreascã – între un afluent al Volgãi și o pãdure de mesteceni imensã. Fusese o moșie și au început s-o amenajeze și sã construiascã un orãºel în jurul conacului, cu garã, școalã, un hotel pentru cei care veneau pe termene scurte și apartamente de douã camere cu baie și bucãtãrie, gata mobilate, pentru cei care veneau pe doi sau mai mulți ani și bineînțeles pentru cetãțenii ruși care lucrau permanent acolo, prãvãlii, spital, poștã, casã de economii, casã de culturã, unde erau invitați conferențiari de renume, unde se țineau concerte cu soliști tot unul și unul, se prezentau filme, avea un bazin de înot și un teren de patinaj. Deci aveai de toate, iar institutul organiza și excursii în apropiere – de exemplu la mânãstirile din jur - sau puteai merge la Moscova cu trenul... unde aveai ce vedea! Viața acolo era liniștitã, pastoralã, plãcutã, mergeai peste tot pe jos, nu era trafic de mașini. Șeful serviciului administrativ, domnul Svanev, și secretara lui - erau foarte buni în slujba lor, fiind buni organizatori și având multã grijã de noi. Ne fãcea plãcere sã mergem acolo. Am fost și eu dupã accidentul de laborator, de douã ori - în 1965 și 1966 - pe câte douã luni, pentru o colaborare cu Laboratorul de Reacții Nucleare a profesorului Flerov - care se ocupa de Elementele Transuraniene - echivalentul cu cel al profesorului Glenn Seaborg din SUA. Dar las puțin Dubna, ca sã rãspund la întrebare și sã vã povestesc despre Bursã Humboldt, primita pentru Karlsruhe.
Am ajuns la Karlsruhe la începutul lunii octombrie, 1970. Mi se scrisese acasã la București pe cine sã contactez, unde sã merg, ce sã fac. Luasem legãtura cu Șeful Centrului Academic German (DAAD), domnul Hans von Sanden, care se ocupa de strãinii care veneau cu burse și care m-a întrebat dacã vreau sã-mi caute o camerã de locuit. Eu, care nu știam ce impresie au ei despre cei veniți „din est”, am rãspuns pozitiv. Așa cã imediat ce am ajuns în garã, am lãsat geamantanele la casa de bagaje și m-am dus la biroul lui. Acolo am gãsit un domn slab și înalt, un german „tipic”, foarte amabil, profesional și disciplinat, care îndatã ce m-a vãzut, m-a prezentat soției lui, pe care o chemase special pentru mine și pe care a rugat-o sã mã ducã la garã sã luãm bagajele și apoi la camera unde voi locui. I-a telefonat și proprietãresei sã ne întâlnim la camera de închiriat. Dupã vreo orã am ajuns acolo și... era sã leșin! Cãmãruța era minusculã, de doi pe trei metri, avea un pat, o sobițã de tuci cu lemne, un cuier pe perete, o mãsuþã micã de abia puteam mânca pe ea – nici vorbã de lucrat – o chiuvetã de spãlat pe mâini... Toaletã erau cu câteva trepte mai jos, pe scãri – fiind comunã cu alții. Lemne trebuia sã-mi procur singurã și probabil sã le depozitez sub pat, iar când am întrebat propietãreasa de un duș sau baie, mi-a rãspuns sã merg la baia comunalã, cã e mai ieftin... Camera avea un geam îngust, care dã într-un luminator – soarele nu ajungea niciodatã acolo. Costul: 100 DM /lunã, la care trebuia sã adaug bani pentru luminã și apã și sã-mi cumpãr lemnele de foc. N-am mai întrebat-o unde sã duc cenușa... I-am spus cã-mi pare rãu, dar la noi „acasã”, eu nu locuiesc în asemenea condiții! Doamnã, o matroanã în adevãratul înțeles al cuvântului, s-a înfuriat și foarte obraznicã a țipat: „Știam eu, cã cu cei de dincolo, vom avea numai probleme!”. Norocul meu a fost cã soþia viitorului meu șef administrativ, frau von Sanden, o femeie foarte finã, și-a dat seama cã e o rușine sã oferi acea camerã unui strãin, care vine sã învețe la ei cu Bursã Humboldt, de oriunde ar veni... M-a urcat în mașinã, m-a dus la soțul ei la birou și i-a povestit toatã întrevederea, dupã care m-au luat la ei acasã, pânã-mi vor gãsi ceva corespunzãtor. Peste câteva zile a venit domnul von Sanden acasã cu vestea cã are o garsonierã într-un cãmin studențesc, sã mã duc sã o vãd și cã mã va costa 800 DM/lunã. Imediat ne-am dus acolo și când am vãzut-o, am spus pe nerãsuflate „Da!”. Avea toate facilitãțile care îmi trebuiau și era situatã foarte central, aproape de stațiile autobuzelor pentru Institut. Dupã asta, „mi-au crescut acțiunile în ochii nemților”!
A doua zi m-am dus cu autobuzul la Institut: și acolo știau deja de mine... Toate formele erau gata. Am iscãlit de primirea legitimației, mi-au dat harta Institutului, mi-au marcat pe ea „Radiochimia” și am plecat. La Institut de-asemenea mã așteptau. Am discutat mai întâi cu directorul – domnul profesor Seelman Eggebert – care apoi m-a prezentat viitorului șef direct, Dr. Eberle, celorlalți profesori, bursieri și secretare și mi-au arãtat laboratoarele. Șeful m-a dat în seama unui pakistanez, care era acolo de vreo cinci ani, dãduse examenele de doctorat și lucra la tezã. A doua zi, el mi-a arãtat aparatele la care voi lucra, mi le-a explicat foarte sumar, m-a dus la clãdirea de computere și mi-a arãtat ce program voi folosi și gata... m-a lãsat sã mã descurc! Eu am început din ziua urmãtoare sã citesc materiale pentru subiectul pe care mi l-a dat șeful și dupã o sãptãmânã am început sã fac experiențe. Veneam dimineața cu autobuzul de ora 8:00 și plecam seara cu cel de orele 19:00. Programul normal era pânã la 16:30! În ajunul vacanței de Crãciun, șeful meu a vãzut luminã în laboratorul meu și-a venit sã-mi ureze „Crãciun fericit”. Vãzându-mã cu mâinile pânã la coate în nișe, foarte atentã, m-a întrebat: „Ce faci aici la ora asta? Toți au plecat...!”. I-am rãspuns cã mai am de fãcut niște soluții. S-a uitat la mine uimit, m-a mãsurat din cap pânã-n picioare și m-a-ntrebat: „Nu vrei sã-þi faci Doctoratul?”. Mi-am scos mâinile din nișe, m-am întors spre dânsul și i-am rãspuns: „N-am mai auzit pe nimeni sã-și fi fãcut doctoratul în zece luni, cât mi-au mai rãmas mie!”. Zice: „Asta nu-i o problemã, putem cere o prelungire!”. L-am rugat sã mã lase pânã dupã vacanțã sã mã gândesc și sã mã consult cu soțul meu. „Bine, zice, dar imediat ce ne întoarcem, sã-mi spui rezultatul, ca sã începem completarea formelor, pentru cã dureazã!”.
Am dat imediat telefon soțului meu la Dubna, sã-i povestesc „pãțania”. Iar el, ca din pușcã mi-a rãspuns: „Și ce, te mai gândeºti...?”. Deci zarurile au fost aruncate. Imediat dupã Anul Nou, m-am dus la șef și i-am spus cã accept. I s-a luminat fața și zice: „Pãi, atunci, la treabã!”. Mi-a dat un maldãr de hârtii sã le completez cât mai repede. Le-am trimis cu recomandãrile lui și ale directorului, iar prin aprilie era totul aprobat. Obținusem o prelungire de zece luni! Plinã de optimism și de speranțe, m-am pus pe lucru: laborator zilnic de la 8:00 la 21:00! Ajungeam acasã la 22:00, mâncam ce dã Dumnezeu și mã apucam de învãțat pentru examene. Cu toate cã eu le dãdusem pe toate în România, aici a trebuit sã le dau din nou, învãțând dupã cãrþile lor și în limba germanã. La 1:00 mã culcam, la 6:30 mã sculam și o luãm de la început. Între timp m-am mai împrietenit cu câțiva colegi germani care m-au invitat la ei acasã de câteva ori, în weekend-uri. DAADl organiza excursii în weekend-uri prin împrejurimi, iar Fundația Humboldt, douã excursii pe an: una de douã sãptãmâni - un tur al țãrii și alta de patru zile - pentru Comunicãri ªtiinþifice la Bonn. Desigur cã am participat la ambele!
În 1971, pe soțul meu l-a propus Institutul din Dubna, sã participe la douã conferințe, în Bologna (Italia) și la Cambridge (Anglia), pe banii lor, ca sã prezinte rezultatele lucrãrilor grupului în care lucra. Din pãcate cei din România nu i-au dat voie, pentru cã eu eram în Apus! Asta a fost o altã mare decepție și durere pentru noi! În 1972 mi-am dat examenele și cu o lunã înainte de a-mi expira termenul, mi-am susținut Teza. Apoi m-au sãrbãtorit, cu tradiționala „Pãlãrie de catifea neagrã, cu ciucure într-o parte”! Mai aveam câteva zile pânã sã plec, când m-a chemat Directorul Institutului, responsabil cu Relațiile cu Strãinãtatea, pentru cã venise o comisie de directori și fizicieni de la IFA București, și m-a rugat sã fac pe translatoarea. Când am intrat în Sala de Consiliu, primul lucru pe care l-a spus directorul german cu mare admiraþie, a fost: „Doamna Sãbãu, tocmai și-a luat Doctoratul în Radiochimie”! Dar românii mei... n-au auzit, n-au înțeles! Au tãcut cu toții! Pentru mine însã, aprecierea lui a contat mai mult decât ar fi putut sã-mi spunã colegii români!
În ultima perioadã de stat la Karlsruhe, începusem sã am sentimente contradictorii: pe de-o parte, bucuria cã mã întorc la familie, în țara mea, cu un Doctorat luat în Germania - care era printre cele mai avansate din Europa în domeniul chimiei, pe de altã parte... un regret cã nu voi mai vedea acele locuri, sau în general „strãinãtatea” niciodatã!
George ROCA: Și cum a decurs, distinsã doamnã Dr. Carmen Sãbãu, reîntoarcerea la București!?
Carmen SÃBÃU: Primul lucru pe care l-am fãcut, ajunsã acasã, a fost sã merg la tatãl meu sã-l vãd. Era foarte, foarte bolnav – avea astm și emfizem pulmonar, nu putea respira decât cu ajutorul spray-urilor pe care i le-am procurat eu, și nu mai putea vorbi. Când i-am spus c-am luat Doctoratul, i-au dat lacrimile și m-a privit suav cu ochii lui negrii și frumoși, zâmbitori și fericiți! Exact la o lunã dupã aceea, ne-a pãrãsit, 29 august 1972. Mi-am dat seama cã numai prin voința lui extraordinarã a reușit sã mai trãiascã pânã m-am reîntors... ca sã mã mai vadã odatã... Și nu mult dupã asta și domnul profesor Horia Hulubei, pe care l-am vizitat de câteva ori în spital, ne-a pãrãsit!
Dupã asta, am început imediat sã-mi completez formele pentru echivalarea doctoratului și le-am depus la minister. Soțul meu și fetița, erau la Dubna. Prin telefon ne-am hotãrât sã ne petrecem concediul împreunã, întâlnindu-ne la Budapesta pentru a face un tur al „Țãrilor Prietene” – Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est și Polonia. Desigur cu noua mea mașinã, „Fiat 104”, cu care venisem eu din Germania, conducând singurã de la Karlsruhe, via Elveția, Italia, Iugoslavia pânã la București. A trebuit sã-mi fac noi forme de pașaport - cel de serviciu, cu care fusesem „la bursã” fiind obligatã sã-l predau în termen de 48 de ore - acțiune care mi-a luat vreo douã sãptãmâni, fiind nevoitã sã merg în audiențã la „șapte șefi și șefișori” de Colectiv, Secție, Partid, Sindicat, Cadre, Directorul Institutului și la Serviciul Special - care sã fie de acord cu plecarea mea în vacanțã mea personalã, în „Țãrile Socialiste Prietene”! Cu banii schimbați de mine pentru excursie și cei primiți de soțul meu pentru Conferințele ținute la Praga și Dresda, precum și cu proviziile încãrcate în mașinã și dormind prin campinguri sau la prieteni, ne-am descurcat! Și astfel, am pornit singurã la drum spre Budapesta, unde urma sã-i primesc pe ai mei la aeroport. Apoi am vizitat Budapesta, Praga, Dresda, Varșovia și Cracovia. Când ne-am terminat excursia, ne-am întors la Budapesta și i-am dus pe ai mei la aeroport. Dupã ce au plecat, am plecat și eu spre țarã... Aici, în timp ce eu eram la Karlsruhe și soțul meu cu fetița la Dubna, mama mea s-a zbãtut enorm, ajutatã de cumnatul ei, avocat, sã ne cumpere o locuințã pe str. Intrarea Frumoasã nr. 6, la etajul IV, apt. nr 9, din București. Soțul meu strânsese ceva bani, pe care i-a completat mama lui și s-au fãcut actele. Tot mama mea a fãcut și mutarea noastrã din Militari, unde primisem un apartament mititel cu câþiva ani înainte.
Dupã aceastã vacanțã binemeritatã, am început din nou lucrul. Dupã câteva luni, am fost chematã la Direcție, sã fiu întrebatã dacã vreau sã mã duc și eu la Dubna, pentru cã soțul meu ceruse o prelungire de un an, iar dacã eu nu accept sã merg, nu i se va da aprobarea. Luatã prin surprindere, am cerut voie sã mã gândesc. Seara, l-am sunat la telefon pe Mircea, soþul meu, și i-am spus care-i „târgul” și l-am întrebat ce decizie sã iau! El mi-a spus sã hotãrãsc cum cred eu cã e mai bine pentru familie, așa cã i-am spus „Da!”, mai ales cã constatasem cã în laboratorul în care lucram eram invidiatã, deci nu aș fi avut mari șanse de pace... Începuse sã mã tenteze ideea de a merge la Dubna, unde aș fi lucrat la Laboratorul profesorului Flerov, care însemna mult mai mult decât mi se oferea acasã. Așa cã a doua zi am dat rãspunsul „pozitiv” directorului Barb și imediat au început completarea formelor.
George ROCA: Interesant! Ați avut șansa unei noi experiențe pe plan profesional! Altã țarã, alte concepții, alte studii în domeniu. Cum s-a desfãșurat plecarea în Rãsãrit, la Institutul Unificat de Cercetãri Nucleare de la Dubna, U.R.S.S.?
Carmen SÃBÃU: La începutul lunii aprilie 1974 am plecat la Dubna, cu mașina. De la București la Chișinãu, toate au mers bine, dar la granițã, mi-au controlat bagajele ca la hoții de cai. Eu, acasã, îmi luasem timp sã-mi aranjez cât mai „încãpãtor” totul, dar vameșii m-au pus sã golesc totul din bagaje, dar n-au pus mâna sã mã ajute sã le pun înapoi, așa cã m-am luptat singurã cu toate geamantanele, ceeace m-a înfuriat peste mãsurã. În sfârșit, dupã ce am reîncãrcat mașina, care n-a mai „ieșit așa de bine” ca la București, am plecat. Era încã ziuã, dar pustiu și șoseaua nemarcatã. La un moment dat, am vãzut o mașinã ruseascã cu doi grãniceri cã se ținea dupã mine. Nu m-am prea simțit în largul meu și am tras pe dreapta, sã vãd ce vor. Au oprit și ei și au venit la mine. I-am întrebat pe rusește care-i problema și mi-au spus cã vãzând o femeie singurã la volan, s-au gândit sã vinã dupã mine „sã mã apere”! Foarte bucuroasã, i-am întrebat dacã mã pot duce pânã la Kiev, la garã și ei la fel de bucuroși, mi-au rãspuns „Sigur cã da!”. Zis și fãcut. Am ajuns „pãzitã și dirijatã” direct la gara din Kiev, tocmai când sosea trenul de Moscova. M-am întâlnit cu familia și ajutați mai departe de cei doi grãniceri binevoitori și simpatici, am ajuns la hotel. A a doua zi am plecat mai departe, tot cu ajutorul lor, cãci ne-au scos la drumul spre Moscova. Am ajuns seara târziu la Dubna, unde ne-a lãsat mașina în panã chiar pe traseul de cale feratã! Ne-am chinuit s-o împingem pânã aproape de casã și am cãrat lucrurile în brațe pânã la locuințã, dupã care am încuiat-o și am lãsat-o parcatã în apropiere. Au urmat zile de coșmar pânã am putut s-o expediem la Moscova, la singurul atelier de reparat mașini strãine. Pânã la urmã am reușit s-o aducem acasã, la Dubna, dupã vreo trei luni de telefoane...
Urmãtoarele luni, am lucrat pe brânci ca sã ne putem lua o vacanța de douã sãptãmâni și sã putem vizita „Estul de dupã Urali”, adicã Tashkent – Samarkand – Buhara, pentru care ne-a trebuit o aprobare specialã, dar pânã la urmã totul s-a rezervat, ba am obținut și camere la hotelurile „pentru strãini”. La reîntoarcere, iar a urmat o perioadã de lucru îndârjitã. Când a început sã se apropie timpul sã ne reîntoarcem acasã, în România, am început sã „cochetãm” cu ideea de a pleca în altã parte... Ne obișnuiserãm cu viața de nomazi! Și remunerația salarialã era mult mai bunã ca cea de la noi. Eu tocmai primisem o invitație de la profesorul cu care dãdusem Doctoratul la Karlsruhe, și care-și sãrbãtorea vârsta de 60 de ani, invitând pe toþi doctoranzii lui. Am profitat de ocazie și m-am dus la Ambasada Germanã cu invitația și am cerut vizã pentru mine și ai mei. Mi-au dat-o pe loc! Au urmat o serie de peripeții, dar am reușit sã ne luãm biletele de avion în penultima zi de ședere acolo, la Dubna. Ne-am hotãrât sã mai mergem odatã acasã, sã ne vedem pãrinþii și sã ducem o parte din lucruri. Ne-am încãrcat mașina și am plecat în weekend, ca sã câștigãm timp. Dar cum șoselele lor n-aveau semne, nici mãcar de demarcație a benzilor de circulaþie și de bordurã, acestea erau pline de noroi de la tractoarele și camioanele care ieșeau de pe câmp pe ºosea, nu erau luminate și noi trebuia sã conducem și în orele de noapte, pentru a ne încadra în timp. La un moment dat, din sens contrar, ne-am întâlnit cu douã camioane mari și înalte, cu faruri puternice, orbindu-l pe soțul meu, care era la volan, și am derapat în șanț. Au venit imediat unii de la camioane și ne-au dus la cel mai apropiat spital. Pe mine m-au internat imediat, cu „tasare de trei vertebre”, iar pe ai mei i-au lãsat sã stea cu mine, pânã a doua zi, când trebuiau sã prindã avionul de Moscova. A fost totul un coșmar! Eu la sute de kilometri de Dubna, ei cu toate geamantanele sã se lupte când în taxiuri, când în avion, când în tren, pânã sã ajungã acasã... Soțul meu avea dureri cumplite la ceafã de la accident... Și azi mã întreb cum a rezistat? Noroc cã fetița noastrã a avut numai niște zgârieturi pe picioare. Mircea, sãracul, câteva sãptãmâni la rând, a venit în fiecare weekend sã mã vadã la spital. De fiecare datã trebuind sã cearã aprobãri speciale, pânã n-a mai putut de extenuare... și a aranjat sã mã ducã pe mine la Spitalul din Dubna.
La Dubna, formele de internare erau aproape gata și m-au instalat într-un salon cu alte șapte femei. Și-am luat-o de la început cu tratamente, masaje, injecții și vizitele zilnice ale familiei. A venit și șeful meu, Dr. Zvara (ceh) odatã și mi-a fãcut forme de prelungire a șederii noastre pânã îmi expirã mie concediul medical. Apoi am avut marea bucurie, s-o vãd pe mama mea, care când a auzit de accident, s-a speriat atât de tare, încât i-a pus mișcare pe toți care-o puteau ajuta cu ceva, ca sã obținã o vizã pentru a veni sã mã vadã. Am stat în spital trei luni și apoi alte trei în concediu medical acasã, timp în care am început sã mã mișc încet-încet... Cei de la spital, mi-au dat o recomandare pentru un corset special, dar care se fãcea numai la Moscova, așa cã dupã ce m-am mai întremat puțin, ne-am dus sã mi-l comand.
Între timp, am mai avut de fãcut unele pregãtiri de plecare, iar când a venit „marea zi” ne-am sculat cu noaptea-n cap, am plecat la garã, apoi la aeroport și cu avionul, din Moscova, direct la Karslruhe... La destinație, am depozitat bagajele în garã și m-am dus direct la prietenii mei de acolo care s-au bucurat nespus „c-am scãpat” și am stat la ei, câteva zile. A doua zi urmau sã plece și cei dragi. Soțul meu, de-o tãrie, un calm și o perspicacitate nemaiîntâlnite, a aranjat totul, ca sã poatã pleca și ei în liniște. El, împreunã cu fetița noastrã Isabella, au venit via Finlanda, de unde mi-a telefonat sã-mi cearã niște bani pentru bilete. Prietenul la care stãteam, Hans von Sanden, ne-a ajutat foarte mult, a mers cu mine seara la 21:00 la garã, unde era o singurã bancã deschisã pânã târziu, a scos niște bani și i-am trimis pe loc. Eu însã, pânã i-am vãzut pe ai mei, am ținut-o numai într-un plâns nervos!
George ROCA: Doamne, dar prin câte peripeții ați trecut! Ați ajuns deci în Germania a doua oarã... tot la Karlsruhe! De data asta și cu familia. Ce a urmat în continuare?
Carmen SÃBÃU: Același prieten ne-a fãcut rost, pentru douã sãptãmâni, de un mini-apartament într-un cãmin de studenți, iar foștii șefi și colegi-prieteni de aici ne-au ajutat fiecare cu câte ceva. Cel mai important și de mare ajutor a fost faptul cã am primit și eu și Mircea, burse de câte șase luni fiecare, ca „Visiting Scientist” la Kernforschungsinstitut, cu care ne-am descurcat din punct de vedere financiar un an de zile, pânã ne-au ieșit formele pentru trecerea peste Ocean.
Dupã ce ne-am instalat în micul apartament, am mers la Institutul de Cercetãri Nucleare – Kernforschungszentrum din Karlsruhe, unde era încã același personal, începând cu directorul și profesorii și terminând cu secretarele, colegii mei de laborator și chiar și oamenii de serviciu. M-a primit directorul, care mai târziu s-a ocupat sã-mi dea o poziție de „Visiting Scientist”. De asemenea a primit și soțul meu, o poziție, la „Energii Înalte” - pentru șase luni, iar eu la „Radiochimie” pentru alte șase luni. A trecut un an, timp în care fetița noastrã a învãțat ceva germanã și a început sã se obișnuiascã cu atmosfera germanã. Norocul a fost, cã având pe rând slujbe, unul din noi a fost în permanențã cu ea când venea de la școalã. Dupã scurt timp am început sã ne facem formele de plecare peste Ocean. Întâi am încercat în Canada, unde era „o parte” de limbã francezã, pe care toți trei o știam destul de binșor. Dar când au auzit cã suntem „licențiați”, ne-au comunicat cã ei nu primesc decât muncitori. Atunci ne-am orientat spre Statele Unite. Ni s-au dat de la ambasadã o mulțime de forme de completat. A trebuit sã traducem o mulțime de documente personale în limba germanã, la un Birou Oficial de Traduceri, ceea ce ne-a costat o grãmadã de bani, și sã facem o mulțime de analize medicale... Odatã ne-au chemat pe amândoi la un interviu la Stuttgart, iar mai apoi l-au chemat numai pe soțul meu la interviuri, dat fiind cã el a stat cinci ani în URSS, pe când eu numai un an, din care jumãtate în spital. Prietenul nostru, a venit sã garanteze pentru noi. Spre sfârșit, am fost chemați și la Nürenberg la interviu și nu mult timp dupã aceea am primit dorita vizã spre S.U.A.
George ROCA: Cum a fost plecarea spre America? Cum v-ați acomodat cu noul continent? De ce v-ați stabilit la Chicago?
Carmen SÃBÃU: Plecarea peste Ocean a fost destul de linã! În fine, dupã exact un an de stat în Germania, ne-a sosit aprobarea sã plecãm. Agenția pentru ajutorarea emigranților „Caritas” ne-a fãcut toate actele de care aveam nevoie, inclusiv biletele de avion (plãtibile într-un an) și instrucțiunile necesare. Soțul meu a plecat înainte, în 18 octombrie 1976, direct la Chicago, unde se aflau niște prieteni de-ai noștri de la Dubna, stabiliți acolo. I-au aranjat un angajament ca „Vizitând Scientist” la „Argonne Naþional Laboratory” (ANL) din Illinois și l-au ținut câteva zile la ei, timp în care soția Șefului de Secție de Energii Înalte, l-a ajutat sã gãseascã un apartament cu chirie ieftin și nu prea departe de Institut, sã cumpere o mașinuțã veche (Toyota 500) și strictul necesar de la un „garage sale”. Chicago ne-a convenit mult și pentru cã legãturile cu Europa și România erau mai ușoare și în timp ne-am data seama cã geologic era o regiune cu mai puține calamitãți naturale. În scurt timp, pe 25 octombrie 1976 am sosit și eu cu Isabella la New York, de unde prin Maryland am ajuns dupã o sãptãmânã la Chicago, la Mircea al nostru! El se zbãtuse sã mobileze apartamentul cât de cât, ca sã ne simțim bine, sã avem un cãmin plãcut. Primele șase luni a avut el postul, care i-a fost prelungit cu patru luni. În 27 decembrie 1976, am fost și eu angajatã la același laborator, în Secția de Chimie, unde am gãsit colegi foarte prietenoși. Eu am primit timp de trei ani, câte un contract pe câte un an ca „Visiting Scientist”, pe diferite proiecte - vroiau sã vadã de ce sunt în stare și unde sunt mai productivã, pentru cã noi nu aveam nicio diplomã cu noi, nicio dovadã de școlarizare, nicio referințã. Dupã perioada aceasta „de probã” au început sã-mi facã dosarul și abia atunci mi-au cerut recomandãri. Norocul meu a fost cã am lucrat la Viena și la Karlsruhe și de-acolo am obținut recomandãri foarte bune. Între timp am cerut și o copie dupã diploma de „Doktor Rerum Naturae” din Germania, de la Fundaþia Humboldt. Și astfel, cu toate referințele și actele încropite, am cãpãtat un angajament de Cercetãtoare. Între timp, soțului meu i-a expirat contractul de la „Argonne” și cum el lucrase numai la IFA - București și la Dubna, n-a putut cere recomandãri și nici copii dupã diplome, așa încât s-a gândit sã se recalifice într-un domeniu în care cunoºtinþele pe care le avea deja îl puteau ajuta. Și astfel a ajuns sã urmeze a treia specialitate: Fizica Medicalã. Cu ajutorul unor prieteni de la ANL a obținut o jumãtate de normã la Spitalul Universitãții din Chicago, pentru a se acomoda cu noul gen de aparaturã și problematicã și totuși sã-i rãmânã timp sã facã cursuri și sã dea examene în noul domeniu la University of Chicago și sã se pregãteascã pentru examenul de Board. Și-a luat Examenul de Board de la prima prezentare, deși era totul diferit de examenele cu care eram noi învãþaþi. Inclusiv vocabularul în englezã în domeniul era și el nou.
George ROCA: Cum s-a acomodat o familie de români emigranți în „Țara tuturor posibilitãților”?
Carmen SÃBÃU: Dupã o mulțime de eforturi, încercãri și zbucium lucrurile au început sã se mai cristalizeze, sã ne acomodãm cu viața americanã, sã învãțãm mereu lucruri noi, atât în meserie cât și în viața de toate zilele. Mircea al meu a fost iar un „cavaler”! A venit cu ideea sã locuim aproape de „Argonne” - deși pentru el Universitatea din Chicago era cam la 45 de mile de casã - ca eu sã pot pleca mai târziu dimineața și veni mai devreme seara, pentru a nu rãmâne fetița noastrã singurã. O înscrisesem la un liceul din sudul orașului, în suburbia Downers Grove, unde locuiam. Și astfel el, se scula de la 5:00 și plecã la 5:30, ca sã ajungã înainte de-a începe traficul rutier... El „deschidea ușile” la Laborator, cum s-ar spune – iar seara aștepta pânã trecea traficul... deci pleca de la Universitate la 19:00 și ajungea acasã dupã orele 20:00! Zile cam lungi de muncã! Și culmea ghinionului, primele noastre trei ierni aici, au fost extrem de grele, cu munți de zãpadã, iar noi complet neînvãțați sã conducem mașina în asemenea condiții. Pânã sã cãpãtam experiențã în „condus pe ghiațã” nimeream mereu în munți de zãpadã... Noroc cã oamenii ne sãreau în ajutor și cu timpul ne-am perfecționat și noi în condus și am învãþat cã trebuie sã avem lopeți, pãturi, lanterne, semnale reflectorizante, etc... în mașinã, în permanențã. Ne-am înscris și la douã Cluburi Auto, care fãceau și depanãri de mașini. Însã în urmãtorii doi ani, a tot fost la fel... iarnã grea! Pierdusem orice speranțã de mai bine! Colegii mei de laborator, încercau sã mã asigure cã de obicei nu e așa grea iarna! Dar cu timpul, ne-am obișnuit și cu asta. Începusem sã ne acomodãm și cu metodele de lucru de aici, cu felul de a vedea lucrurile, cu viața, mentalitatea oamenilor, sã gândim (mai!) americãnește, cãci totul era „nou” și foarte deosebit de ceeace știam noi, cei veniți în pribegie de pe alte meleaguri îndepãrtate. Ne-am integrat repede și bine în noua viațã, ne-am înscris într-o mulțime de Societãți de Specialitate – cã deh... așa e „moda” – însã care, toate, necesitau plata unor cotizații anuale. Dar mergeam și la multe din Conferințele și Congresele pe care le organizau, care erau ca o „școalã a vieții”. Am primit invitații sã trimitem autobiografii la diferite „Enciclopedii”, în care am apãrut ani la rând - de exemplu în „Who-s Who”. Ale mele încã mai apar și acum!
Soțul meu, a avut o perioadã mai grea, fiind „începãtor” în noul domeniu de lucru – dupã 20 de ani de vechime în Fizicã Nuclearã și Fizica Energiilor Înalte, cu zeci de lucrãri publicate! Aici nu avea pe nimeni cu care sã se consulte asupra problemelor care se iveau, fiecare lucrând pentru el și vãzându-și de treaba lui. A trebuit sã se zbatã de unul singur, dar s-a descurcat foarte bine. Cum avea și rãspunderea dotãrii laboratoarelor cu echipamentul de Fizica Medicalã, necesar în spital, a fãcut multe studii, a fost la multe expoziþii de echipament, a discutat cu producãtorii și vânzãtorii de la diferite firme, a comparat rezultatele – adevãrate lucrãri - și a ajuns expert. Dar muncea zile și nopți sã întocmeascã rapoarte, comparând produsele diferitelor firme și accentuând la fiecare ce avantaje și dezavantaje avea din punctul de vedere al necesitãților spitalului pentru care lucra, iar când prezenta datele Directorului Administrativ, acesta-i spunea: „Da! Raportul dumitale e foarte bun și complet, dar eu/noi ne-am decis sã cumpãram de la firma... cutare”, care de fapt era cea mai puțin recomandabilã pentru cerințele spitalului respectiv. Or fi avut motivele lor!
Altã situație de care s-a lovit soțul meu - și care l-a durut, dezamãgit și uimit pentru multe luni de zile - a fost atunci când l-a rugat un medic sã-i facã un calcul al dozelor și condițiilor de iradiere a unui pacient care avea o tumoare la obraz. Soțul meu, din nou, a fãcut o mulțime de studii, a citit articole, a calculat dozele din diferite unghiuri de iradiere și s-a dus cu rezultatele la doctor explicându-i cã a ajuns la concluzia prin care care evita ca pacientul sã-și piardã ochiul, lucru care pentru soțul meu, era de o importanțã capitalã. Spre marea lui surprindere a primit de la doctor rãspunsul: „Nu mã intereseazã ce se întâmplã cu ochii lui, ci numai sã-l scap de cancer!”. Alt caz de „omenie” din partea unui medic!
Am încercat și eu sã-l ajut cât am putut, pentru cã el mai avea, cum am relatat mai sus, și drumul zilnic de fãcut, în trafic intens și în condiþii climatice grele, venind deseori de la servici complet epuizat. Dar bietul de el, nu s-a plâns niciodatã! La noi, la serviciu, s-au fãcut niște cursuri speciale de computer, care sã ne ajute la scrierea lucrãrilor și la realizarea graficelor și a calculelor. Am promovat toate acele cursuri, ne-am cumpãrat un calculator acasã și am putut sã-l ajut mai mult, ceeace m-a bucurat nespus. În cei 23 de ani de activitate ºtiinþificã în U.S.A., Mircea a reușit sã prezinte, aproximativ 60 de lucrãri, la diferitele congrese naþionale și internaționale la care a participat!
George ROCA: Am o curiozitate! Mi-ați povestit în urmã cu niște ani, cã la Chicago l-ați întâlnit pe filozoful Mircea Eliade. Ce ne puteți relata despre aceastã personalitate marcantã? Câteva amintiri... vã rog!?
Carmen SÃBÃU: La University of Chicago, soțul meu l-a cunoscut bine pe domnul Mircea Eliade, profesor universitar, scriitor, filozof... Acesta lucra tot acolo, încã din 1957, fiind Șef al Catedrei de Istoria Religiilor. Personalitate, pe cât de cunoscutã pe arena internaționalã, pe atât de modest și prietenos (mai ales cu românii!), cu o activitate prodigioasã în domeniul sãu: 30 de volume ºtiinþifice, opere literare și eseuri filozofice, traduse în 18 limbi și peste 1200 articole și recenzii. A editat 18 volume din „Enciclopedia Religiilor”. A primit mai multe doctorate „Honoris Causa”. Japonezii i-au tradus toatã opera și-l apreciazã studiindu-l mai mult ca orice alt popor. La Congresul de la Seoul, Corea de Sud, din 2008, din 75 de Secții, 12 au fost dedicate profesorului Eliade, în care specialiști de renume mondial, au prezentat opera lui. Numai românii, la Congresul Academiei Româno-Americane ținut la Sibiu în 2009, nu m-au lãsat sã citesc lucrarea fãcutã de soțul meu (grav bolnav, îndopat cu morfinã, din cauza durerilor atroce) despre popularitatea și respectul dat Maestrului. Nu degeaba se spune cã „Nimeni nu-i profet în țara lui!”, dar din pãcate, românii sunt deseori „anti-români”, fiind geloși și invidioși pe orice „cap luminat” care s-a ridicat... în loc sã-l ridice în slãvi și sã se mândreascã cu dânsul!
Pe parcursul timpului am devenit prieteni cu familia Eliade ºi ne vizitam deseori. Odatã, când au fost la noi, a discutat mai mult timp cu fiica noastrã, dându-i sfaturi în meserie, deoarece pe vremea aceea, ea studia Filozofia. Când a ajuns bolnav, fiind internat la Spitalul Universitãții, soțul meu mergea sã-l viziteze în fiecare zi, discuta cu doctorii și apoi, înainte de a veni spre casã, se oprea pe la soția dumnealui – Cristinel Eliade – sã-i spunã cum se mai simte maestrul și ce au mai spus doctorii. Pãcat cã ne-a pãrãsit atât de subit! Serviciile funerare au fost ținute în Capela Rockefeller de pe Campusul Universitãții din Chicago, iar cenușa a fost în parte împrãștiatã peste Lacul Michigan... atât de iubit de Maestru! Urna cu restul cenușii a fost depusã la Cimitirul Oak Woods, din Woodlawn Avenue, din Chicago. Dupã ce ne-a pãrãsit, am continuat legãturile cu soția dumnealui, pe care o vizitam acasã, dar și la spital când a fost internatã, pânã ne-a pãrãsit ºi dânsa! Dumnezeu sã-i odihneascã!
George ROCA: Povestiți-ne câte ceva despre profesorul Claudiu Mãtase, o altã personalitate a exilului românesc și un membru de seamã al Academiei Româno-Americane.
Carmen SÃBÃU: O altã personalitate marcantã, dintre membrii A.R.A., cu care am fost în relații foarte bune, dar din pãcate ne-a pãrãsit și dânsul, este Ing. Dr. Claudiu Mãtase, care a participat de-asemenea la multe Congrese A.R.A., întotdeauna prezentând lucrãri de valoare, în special despre cãlãtoriile pe care le-a fãcut prin lume. Dânsul locuia în Florida, unde avea o companie dentarã. Odatã pe an venea și la Chicago, unde ținea ore de curs despre materialele noi din Industria Dentarã. Odatã i-a cerut soțului meu sã-l ajute la calcularea unor doze pentru niște determinãri de care avea nevoie și atunci chiar a venit sã stea la noi ca sã poatã lucra împreunã pânã seara târziu... În timpul liber, cea mai mare distracție pentru dânsul erau concertele și muzeele. Aveam abonamente la mai multe orchestre, participam la conferințe ºtiinþifice ținute la laboratoarele din jur (Argonne și Fermi) și ne-am fãcut și membrii la muzeele mai importante din oraș și din suburbii. Așa cã eram în permanențã foarte activi intelectual și artistic când ne întâlneam. Odihneascã-se în pace și el!
George ROCA: Pe Mr. Claudiu Mãtase l-am cunoscut și eu. Ne-am întâlnit de câteva ori pe la Congresele A.R.A.. Am devenit prieteni... M-a invitat deseori la dânsul în Florida. Un om minunat! Îi duc lipsa... Pãcat cã anii trec atât de repede! Ce ne mai povestiți despre familia dumneavoastrã, despre Chicago și despre munca în America!?
Carmen SÃBÃU: Da! Trec anii... „Tempus Fugit!”, precum ziceau romanii! Și așa, între serviciu, cãlãtoriile zilnice la și de la laboratoare, învãțat și pregãtit lucrãri științifice și câte o distracție din când în când. Anii au trecut așa de repede... și am ajuns la vârsta pensionãrii. De fapt abia o așteptam... Prea tumultoasã, prea plinã de cerințe a fost munca noastrã! În 1998 ne-am fãcut formele de pensionare amândoi și n-a fost ușor - o mulþime de forme de completat, consultații cu cei de la planurile de pensie, calcule, etc. Dupã ce ne-am liniștit și cu problema asta, și banii au început sã se depunã regulat în bancã, iar timpul liber prevala, am început sã rãsuflãm și sã ne gândim și la „viațã”! Mergeam mai des la muzee și concerte și fãceam câte patru cãlãtorii pe an, combinându-le de câte ori puteam cu diferite Congrese unde eram invitați, ca sã ne mai ținem la curent cu Știința și Cultura. De obicei, ne luam câteva zile libere dupã Congres, ca sã vizitãm orașele și locurile din împrejurimi, rãmânând în hotelul ales pentru congres, ca sã scutim o mutare cu tot deranjul - împachetat, trambalat, despachetat... Am avut câțiva ani de programe plãcute și relaxante – deși pentru fiecare lucrare þinutã la aceste congrese științifice, munceam din greu câte patru-cinci luni. Și astfel, am fost în: Anglia, Belgia, Brazilia, Canada, China, Elveția, Franța, Germania, Grecia și multe din insulele ei, Israel, Italia, Malta, Mexic, Olanda, România, Portugalia, Spania, Turcia, SUA, în unele dintre ele, chiar de douã-trei ori, pe diferite trasee.
Din pãcate fericirea n-a fost lungã. În 2006 soțului meu i s-a detectat un cancer și de atunci toatã viața noastrã a început sã meargã în jos, rapid! La început i s-a fãcut tratament cu hormoni, care i-a ținut boala pe loc pânã în 2008, când soțul meu a trebuit sã facã douã drumuri la București... ceea ce a fost un efort mult peste puterile lui și în noiembrie când a revenit acasã, era sfârșit... Nici nu știu cum a rezistat la drumurile peste Ocean, foarte obositoare și pentru un om sãnãtos, dar-mi-te pentru unul grav bolnav!? Evoluția cancerului a început cu pași rapizi și nici radioterapia, nici chimioterapia nu l-au salvat. Vizitele la doctori, tot felul de teste, analize și tratamente zilnice – chiar și duminica – care mai de care mai dureroase, neplãcute și foarte greu de suportat, le-a îndurat cu calm, rãbdare, speranțã și cu zâmbetul lui blând pe buze... Imediat ce a-nceput sã se arate boala, Isabella, fiica noastrã, s-a zbãtut sã predea cursurile sale pe Internet și s-a mutat în aceeași localitate cu noi ca sã ne sprijine și sã poatã veni cu mine la doctori și spitale. Și în ziua de tristã amintire, 15 iunie 2009, Mircea s-a stins, sub ochii noștri... Pentru prima datã, mi-am dat seama ce diferențã este între a-ți muri cineva drag la distanțã - cum a murit tatãl meu, pe care-l adoram - sau sub ochii mei, cum a plecat el. Și apoi au început alte forme și alergãturi, pe care nu știu cum le-am putut depãși amândouã!? Am umplut toate camerele cu fotografii de-ale lui – în unele chiar câte 16-18! – și de câte ori trec pe lângã ele, îi vorbesc! Am încercat de câteva ori sã „curãț” în casã, dar nu pot! Orice hârtiuþã cu scrisul lui, nu pot s-o arunc, ca sã nu mai vorbesc de obiecte... Dupã ani am început sã aflãm despre tot felul de tratamente, pe care i le-am fi putut aplica noi acasã, fãrã atâtea dureri și chinuri inutile... Dar ce folos? Acum e prea târziu: nu-l mai pot ajuta!
George ROCA: Îmi pare rãu cã ne-a pãrãsit domnul Mircea Sãbãu! Un om minunat! Un academic... Am scris și publicat despre realizãrile dânsului. Odihnã veșnicã, îi doresc! Și astfel a rãmas un mare gol în familie!?
Carmen SÃBÃU: N-aș putea defini perioada aceasta, decât spunând cã e mai dureroasã decât își poate oricine închipui, mai ales cei care încã n-au trecut prin ea... Nu-ți mai gãsești rostul, nu mai ai chef de nimic, plângi, te trezești noaptea și începi sã-ți depeni amintirile – majoritatea cele triste – și nu mai poți adormi... Nu mai ești atent la nimic – îți pierzi deseori echilibrul, nu numai pe cel psihic, dar și pe cel fizic - te lovești fãrã sã vrei, te umpli de vânãtãi, cazi, îți faci rãni care iau luni de zile sã se vindece, n-ai poftã de mâncare... Eu am cãzut în 2009 și în 2010, a trebuit sã mi se facã operație la umãrul drept. Apoi în 2011, a trebuit sã fac operație și la șoldul stâng. Bineînțeles cã proverbul înțelept românesc: „O nenorocire nu vine niciodatã singurã” se adeverește întotdeauna! Mai ales la mine! Tot în 2011, când nici nu mã refãcusem bine dupã operație, mama mea dragã a-nceput sã „nu mai vrea sã trãiascã!”... Avea 98 de ani – și nu mai voia sã mai bea, sã mai mãnânce, pânã când a slãbit și s-a deshidratat atât de mult c-am dus-o cu salvarea la spital! În timp ce era acolo, și apoi la un centru de reabilitare, m-am interesat de o companie care trimitea oameni pentru îngrijirea celor bolnavi sau neputincioși la domiciliu. Am gãsit pânã la urmã, au acceptat-o și am adus-o acasã... Venea zilnic o sorã sã-i controleze parametrii și o asistentã s-o spele și s-o schimbe. I-au adus un pat de spital mai adecvat și o trusã de oxigen și m-au învãțat și pe mine cum sã le folosesc. Mergeam la ea în camerã zi și noapte, aproape în fiecare orã și câteodatã chiar mai des... îi vorbeam, o mângâiam, dar în 6 decembrie 2011, chiar de Sfântul Nicolae, dimineața între 7:30 și 8:15 m-a pãrãsit... A doua moarte, practic, desfãșuratã sub ochii mei în doar doi ani de zile! Am pus și fotografii de-ale mamei peste tot și de câte ori trec pe lângã ele îi vorbesc și o sãrut!
George ROCA: Ce gânduri și speranțe de viitor aveți?
Carmen SÃBÃU: Anii trec repede și trist... Noroc cu scumpa mea fetițã, Isabella, cãci am pentru cine sã mai trãiesc! Ea face mari eforturi și are mare grijã de mine, Vine în fiecare zi sã mã vadã, îmi aduce mâncare gãtitã... apoi, seara înainte de culcare trebuie sã-i dau telefon sã fie sigurã cã „sunt bine”. Nu mã mai lasã sã conduc mașina departe – numai aici în jur: la doctor, farmacie, terapie, bancã... Deoarece mulți dintre prietenii noștri din America au pãrãsit acest pãmânt, care pentru mine devine din ce în ce mai „sumbru”, nu mai am pe nimeni aici! Doar pe ea, pe Isabella drãguþa! Deseori, ca sã îmi facã o bucurie, mã ia la prietenii ei, sau mã invitã la party-urile pe care le dã ea, cam de trei ori pe an. Iar când merg eu în România, o iau cu mine și toți prietenii mei sau foștii colegi de liceu, cei de la facultate sau de la fostul serviciu (de la IFA) mã invidiazã pentru o „asemenea comoarã”. Toți o admirã! Iar eu „mã umflu-n pene” de fericire și mândrie!
În Țarã, am mers în fiecare an, în special la București, pentru cã efectiv mã simt foarte bine acolo, printre prieteni, deși nu avem confortul de acasã - singura parte bunã fiind cã garsoniera în care locuim este situatã extrem de central și cu legãturi bune transport în toate direcțiile. De fiecare datã, împreunã cu Isabella, am fãcut excursii în diferite pãrți ale Țãrii, ca sã-și cunoascã și ea meleagurile pe care s-a nãscut. Uneori mergem la câte un congres de specialitate, sau A.R.A., alteori doar în mici excursii. În ultimii ani am continuat sã participãm regulat la Congresele A.R.A. (Academia Româno-Americanã de Științe și Arte) de obicei în iunie-iulie, iar în prima jumãtate a lunii octombrie, la Congresele RMMLA, (Rocky Mountain Modern Language Association, la care am reușit, împreunã cu un grup de colege-membre sã facem o secție de Etnie Românã) unde suntem membrii din anul 2003. La ambele prezentãm câte o lucrare de Artã și Literaturã Româneascã, cu intenția de a face cunoscutã Cultura Româneascã românilor plecați din Țarã de zeci de ani, sau celor nãscuți aici în America, care nici mãcar n-au cunoscut-o vreodatã, sau chiar celor de altã etnie, care se rãtãcesc pe la sesiunile românești, din diferite motive. Fiica mea Isabella ține de fiecare datã și câte o prelegere în domeniul Educației, în care era specializatã.
George ROCA: Relatați-ne vã rog câteva amintiri despre Academia Româno-Americanã, despre congresele A.R.A. la care ați participat.
Carmen SÃBÃU: Noi am ajuns în Statele Unite la sfârșitul anului 1976 și ne-a trebuit timp sã ne punem pe picioare și sã ne orientãm în noile condiții de viațã din toate punctele de vedere. Așa cã în 1978, când am auzit de existența Academiei Româno-Americane de Arte și ªtiinþe, am realizat cã aceasta poate fi o șansã de a ne simți mai „ca acasã”. Am aflat de activitãțile propuse și ne-am dat seama cã și chiar participarea la congresele anuale ne va da oportunitatea sã vorbim limba strãmoșilor noștri, sã ne întâlnim cu românii din exil, sã ne facem noi cunoºtinþe cu care avem mai multe în comun – limba, istoria, dragostea de Țarã, amintiri din vremuri mai bune – sã ne ajutãm Patria și eventual chiar sã ne ajutãm reciproc. Așa cã ne-am înscris cu toții în A.R.A., soțul meu și cu mine imediat (1978), iar fiica noastrã când și-a luat ultima diplomã academicã (1996), ca membri... fiind singurii care am devenit membrii cu toatã familia!
Fiind încã proaspãt veniți în America, și încã în perioada de întocmire a unei gospodarii cât de cât „suficiente”, eram sãraci, așa încât în afarã de a ne plãti regulat cotizațiile, nu puteam face mai mult pentru aceastã ilustrã organizație. Așa se face cã primul Congres la care am participat și pentru care am încropit banii necesari, a fost al VII-lea, cel din 1982, ținut la Claremont College, în Pomona, California. Acolo am fãcut cunoºtinþã cu personalitãți precum prof. Țimiraș, dl. Ionnițiu, prof. Corduneanu și încã vreo doi-trei. Nu erau doar decât o mânã de oameni, de aceea, în urmãtorii ani, pânã s-a mãrit numãrul de membri, am fost toții socotiți „membri fondatori”, iar cu timpul, pe mãsurã ce ne consolidam situația financiarã, am început sã participãm la tot mai multe congrese și activitãți A.R.A. La acel congres de la Claremont College, profesorul Nicolae Țimiraș, președintele A.R.A. în funcțiune, a venit la mine și m-a rugat s-o propun pe doamna Prof. Maria Manoliu-Manea din California, ca președintã, deoarece dânsul a îmbãtrânit și e foarte obosit. Eu nu o cunoșteam pe distinsa doamnã! Atunci am vãzut-o și am auzit de numele dânsei pentru prima oarã. Dar pentru cã președintele Þimiraº mi-a fãcut propunerea personal, l-am ascultat și am acceptat, considerând cã „știe dumnealui ce zice!”. Și într-adevãr, în primii ani a fost foarte bunã, Academia a progresat, a câștigat noi membri de valoare, s-au ținut regulat congresele. Soțul dânsei, dupã cum am aflat mai târziu, lucrase la Casa Scânteii și având experiențã de editor, a reușit sã publice câteva cãrți românești sub egida A.R.A., așa cã la urmãtoarele alegeri, n-am avut probleme s-o realegem și am mai avut-o ca președinte încã câþiva ani buni. Numai cã în tot timpul acesta, Academia s-a dezvoltat cu precãdere mai mult la secția Umanisticã, deoarece la cea ªtiinþificã rãmãsesem doar o mânã de oameni. De aceea, de exemplu, la Congresul A.R.A. de la Boulder City, Colorado, din 1986, organizat de familia Dr. Fotino, sala de Umanisticã era arhiplinã, iar în cea de ªtiinþe eram numai vreo cinci-șase persoane. Acest lucru, ne-a fãcut pe câțiva dintre noi, precum Prof. Mircea Fotino, Dr. Isãrescu, eu și cu soțul meu și încã vreo doi-trei, sã ne gândim sã alegem președinte A.R.A. un reprezentant Științific. Atenția ni s-a îndreptat spre Dr. Caccuci, din California. Am fost cu toți de acord și l-am delegat pe soțul meu sã discute cu dânsul. A fost extrem de greu sã-l convingã. Între timp se apropiase data Congresului la care urmau sã se facã alegerile, dar a fost aleasã tot doamna Maria Manoliu-Manea. Situația a început sã se reglementeze în ultimii ani, când s-au ținut Congrese la Bari (Italia), Chișinãu (Basarabia), Pasadena (S.U.A.) și în 2015 la Frascati (Italia). Speram sã se consolideze și sã se punã bine pe picioare aceastã instituție Academicã româneascã de valoare!
*** (2020)
George ROCA: Câteva cuvinte despre fiica dumneavoastrã, Dr. Isabella Sãbãu care ne-a pãrãsit recent.
Carmen SÃBÃU: Isabella Carmen Maria Sãbãu, unica noastrã fiicã, s-a nãscut într-o sâmbãtã a Paștelui, pe 28 aprilie 1962, la Bucureºti. A fost o fetițã frumoasã, cu ochi albaștri, care apoi s-au fãcut negrii(!?), catifelați și o piele albã, albã... A fost foarte cuminte – nu plângea niciodatã – de fapt o singurã datã a plâns, când femeia care o angajasem s-o îngrijeascã în timpul când noi eram la serviciu, a ars-o cu fierul de cãlcat, din greșealã... Nu avea încã un an! Îmi aduc aminte cã duminicã se trezea mai devreme decât noi adulții - care eram obosiți de la serviciu și fiind singura noastrã zi liberã, dormeam mai mult dimineața. Ea se sculã în piciorușe în pãtucul ei cu gratii de lemn, venea pânã la capul patului și se uita în patul nostru. Dacã dormeam, se ducea și se culca înapoi, dacã nu, începea sã gângureascã. La patru ani am dat-o la o grãdiniþã din apropierea casei unde o duceam și o aduceam eu. Când am plecat eu în Austria, în 1967, o ducea și o aducea soțul meu, pânã a împlinit șase ani, dupã care am dat-o la școala din cartier. Locuiam atunci în cartierul Militari, pe Bulevardul Pãcii. Apoi, în 1970, când eu am plecat la Karlsruhe, ea a plecat cu soțul meu la Dubna, unde a stat pânã în 1975. Învãțase bine foarte bine limba rusã (dupã cum am relatat mai sus!), era bunã la matematicã, mai ales geometrie. De la Dubna am plecat toți trei în Germania, unde a fãcut o clasã de liceu și a învãțat puțina germanã, iar de acolo am venit cu toți în Statele Unite unde a urmat restul școlilor în limba englezã.
A terminat liceul (High School) aici, apoi a intrat la diferite facultãți, luându-și pe rând mai multe diplome: Bachelor of Arts, Master of Arts - în Philosophy și Master of Arts - în History of Arts, și în final titlul de Doctor of Education, urmat de Master Certificate în Online Teaching. Cum e obiceiul aici, în America, încã din facultate a început sã lucreze ca preparatoare universitarã, iar mai târziu ca asistentã pe lângã profesorii de Filozofie și de Istoria Artei. Când s-a îmbolnãvit tatãl ei, s-a luptat sã-și predea cursurile ei pe Internet (Online Teaching), pentru a putea sã mã ajute în drumurile zilnice la spitale și doctori. La început, preda Filozofie, Eticã și Esteticã, apoi a trecut la Istoria Artei. Și de-atunci a rãmas tot așa, pentru a mã ajuta pe mine.
A participat la multe Congrese, în diferite țãri, la care am mers toți trei împreunã. La câteva sã dus singurã sau doar cu câte unul din noi. În ultimii ani, dupã „plecarea” lui Mircea, am mers în fiecare an în România, unde am încercat sã facem și câte o excursie, pentru a vedea câteceva din țara în care s-a nãscut. Prietenele mele din România, care o cunoșteau, o lãudau mereu și mã invidiau pentru norocul de a avea așa o fiicã „deosebitã”, care sufletește și intelectual semãna foarte mult cu Mircea, tatãl ei...
Uitându-mã acum înapoi de-a-lungul anilor, îmi dau seama cã viețile noastre au mers în ascensiuni și stagnãri, au fost o permanentã luptã între succese și îndoieli, bucurii și necazuri, luminã și întuneric, care în ultimii ani au abundat în dureri și tragedii care s-au ținut lanț. Dumnezeu ne-a luminat calea, amintindu-ne cã „putea sã fie și mai rãu!” și cã nicio luptã a noastrã nu poate schimba sau opri acel „ce ți-e scris!”. Dumnezeu ne-a iubit pânã într-o zi fatidicã, de 24 mai 2020, când a luat-o și pe Isabella la ceruri, sã o așeze în dreapta tatãlui sãu Mircea și sã mã aștepte pe mine! O dramã nepovestibilã și o durere fãrã margini...
---------------------
A consemnat,
George ROCA
Sydney (Australia) – Chicago (S.U.A.)
|
George Roca 7/2/2024 |
Contact: |
|
|
