Cu jurnalista Lavinia Betea
Florica R. Cândea: Sunt câțiva ani de la primul nostru Dialog neconvențional „din tren”. Nu cã nu ar fi bun, din contrã, vrem sã mai adãugãm alte file pentru cartea ce va sã vie. Facem precizarea cã suntem la trei mâini (prin Carina A. Baba) și cã ne bucurãm sã dialogãm cu doamna Lavinia Betea. Cine sunteți și de unde veniți?
Lavinia Betea: În primul rând, țin sã vã mulțumesc și eu pentru interesul dvs fațã de mine. Și pentru efortul acestei inițiative. Întrebarea dvs atât de tranșantã și comprimatã, îmi duce însã gândul la asocierea cu un celebru test proiectiv de personalitate. „Who are you?” se numește. Cine ești tu? – i se cere respondentului sã scrie ca și titlu, dupã care, într-un timp determinat, sã se autodefineascã prin 12 propoziții scurte. Contrar primei impresii, îndeobște cei care spun cã viața lor este un roman, se împotmolesc dupã primele cinci-șase rãspunsuri. La timpul prezent, așa cum sunt și verbele dvs, voi spune sintetic, cã sunt o femeie care menține de mulți ani constant ritmul muncii deși a depãșit vârsta de pensionare legiuitã. Și un om liber.
De unde vin? Ultima datã, adicã acum trei zile, de la Chișinãu. Întâia oarã, din secția de maternitate a spitalului din Brad, județul Hunedoara. Din câte știu, sunt primul copil din satul natal, nãscut într-o instituție medicalã.
Carina A. Baba: Înainte de toate, vã mulțumesc cã mã primiți la aceastã cinã (de tainã) a cuvintelor. Sunt onoratã sã mã aflu înaintea a douã persoane atât de pasionate de ceea ce fac și mãrturisesc cã prin pauzele și ferestrele de la școalã sunteți adesea pe buzele mele și ale colegilor mei. Evident, datoritã cãrților dv. pe care le citim cu mare interes. Cum a apãrut aceastã mare pasiune pentru istorie?
L.B.: Nu am avut-o în gimnaziu sau în liceu. Am fost pasionatã de literaturã, premiantã la olimpiade naționale de literaturã, am publicat poezie și am trãit în dorința cunoașterii lumii din perspectivã umanistã. Istoria pãrea, așa, o suitã de povești cu final previzibil, algoritmi și argumentație redundantã. Dar extrem de obositoare prin cerința memorãrii exacte de date, locuri, personaje. Probabil cã de aceea nici n-am avut note maxime la istorie. Ca sã vã dau o imagine despre relația elevului cu istoria, vã relatez o întâmplare care m-a marcat. Eram învãțãtoare la Școala de aplicație a Liceului Pedagogic din Arad, la o clasã a IV-a de copii excepționali. La un moment dat, le-am dat un extemporal, dupã practicile vremii, despre tacticile lui Ștefan cel Mare în rãzboi. Ceea ce-au scris, m-a șocat. Dacã le-aș fi cerut sã povesteascã despre domnia lui, ar fi menționat corect, date, cetãți, conflicte armate. Așa, am aflat viziunea lor asupra „pãmântului pârjolit”: cum, la vestea cã dușmanul a trecut hotarul Moldovei, liderul ordona sã fie recoltate, balotate și arse lanurile de grâu, demontatã canalizarea și otrãvite bazinele cu apã ale orașelor… Copiii nu aveau reprezentãri sociale asupra epocilor despre care învãțau la istorie.
S-a întâmplat și cã, în 1977, în România s-au desființat specializãrile în filozofie, istorie, psihologie, sociologie și pedagogie, acestea fiind comasate în douã secții: istorie-filozofie și filozofie-istorie. Am urmat cea de-a doua secție, cu un modul de specializare în psihologie. Cei patru ani de facultate au conținut, fiecare, câte patru ore sãptãmânal de istoria României și alte patru de istorie universalã în contextul unei interdisciplinaritãți cãreia i-am simțit târziu beneficiile. A fost apoi o altã decizie politicã nefericitã, în 1981, care a dus la eliminarea orașelor cu peste o sutã de mii de locuitori din listele de repartiție ale absolvenților de învãțãmânt superior. În consecințã, cei de filozofie-istorie am fost expediați profesori de istorie în gimnazii din orãșele și comune. Cred cã am fost un bun profesor – nu mi-am chinuit elevii cu memorizãri.
Decembrie 1989 ne-a schimbat viețile. Au urmat alte întâmplãri, dar acestea țineau de munca de jurnalist la cotidianul „Adevãrul” (fost „Flacãra roșie”) din Arad. Atunci am început sã hașurez „pete” ale istoriei comunismului precum fenomenul deportãrilor și sã caut rãspunsuri privind trecutul apropiat din surse inaccesibile anterior – documentele de arhivã și mãrturii ale „spectatorilor angajați” (foști decizionali și victime). Am lucrat și lucrez însã pe conținuturi care sunt, de regulã, considerate „ogor” al istoricului, cu instrumentele și know-how-ul psihosociologului. Prin aceastã manierã de abordare și analizã s-a fãcut munca mea remarcatã.
F. R. C.: 26 martie (e public CV-ul), așadar, o aniversare în care pomii sunt în floare și Martie vine mai mereu cu înviorare, renaștere, regenerare. Cum cifrele au o anumitã simbolisticã (2 – o puternicã vibrație femininã, echilibru și forțã creatoare, 6 fiind vibrația inimii), iatã cum astrele se aliniazã perfect. Deci, doamna Lavinia Betea (universitar, pedagog, sociolog, scriitor) ne vine odatã cu primãvara. Arad-București. Cum e sã faci naveta… via Carte?
L.B.: Permiteți-mi o observație la introducerea dvs. Nu stau deloc bine cu „știința” numerologiei. Încã și mai puțin cu horoscoapele, vibrațiile și astrologia. Sunt profesor de psihologie, iar psihologia este, sã nu uitãm, o științã. Fãrã ghilimele.
„Naveta” mea Arad-București a început prin 1993 când am realizat interviul cu fostul premier Ion Gheorghe Maurer. Am descoperit atunci cã foștii demnitari nu cunosc bine epoca puterii lor. Mi-au reconfirmat ulterior aceastã impresie Alexandru Bârlãdeanu și Corneliu Mãnescu. Am conștientizat trebuința unei laborioase cercetãri de arhivã și a revenirii la studiul psihologiei. Psihologia este un liant metodologic și explicativ al științelor socio-umane. Fapt confirmat și de experiențele recente trãite la Chișinãu unde am fost, de douã ori în decursul a trei sãptãmâni, invitatã în comisiile de jurizare a unor teze de abilitare pentru coordonare de doctorate în psihologie. Douã colege excepționale au demonstrat aportul benefic al psihologiei în tratarea unor teme anterior „epuizate” de politologi și istorici. Prin teoriile și metodologia reprezentãrilor sociale, una dintre ale a abordat mișcãrile contestare din Republica Moldova; cealaltã a configurat un nou domeniu – psihanaliza istoriei, trecând prin paradigma psihanalizei sutele de interviuri realizate de istorici cu foști deportați din Basarabia în anii 1940-1950.
Genul acesta de subiecte te proiecteazã într-un labirint. În ce mã privește, ieșirea din el va coincide cu petrecerea dintre granițele viului sau ale raționalitãții. Cât despre naveta Arad-Capitalã, cândva credeam cã mã voi stabili în București. În final, am optat pentru un stil de viațã suplu, i-aș zice. Locuința mea din București aratã ca un atelier de lucru, iar cea din Arad, reține rãdãcini de familie, muncã, prieteni și locuri natale. Cãlãtoresc confortabil cu trenul privat, sunt mândrã cã e fabricat la Arad și constat, la fiecare drum, cã avem o țarã mare, inegalabilã ca resursã de frumuseți naturale.
C.A.B.: Via Carte! Ce frumos spus! Care sunt cãrțile sufletului dvs.?
L.B.: Mã gândesc cã vã referiți la literatura beletristicã, nu la cea de specialitate. Sunt o mare, bunã și veche cititoare de beletristicã. Am avut norocul ca în satul natal, Bãnești, sã existe o bibliotecã. Minusculã. O sãlițã în incinta Cãminului cultural, construit în perioada interbelicã prin strãdaniile unui învãțãtor formidabil care a animat comunitatea ținutului și în zidirea unor edificii culturale, și în calitate de comandant al gãrzilor patriotice din comuna Hãlmagiu în evenimentele din 1918 care au condus la unirea Transilvaniei cu țara. Traian Mager se numea… Spațiul acela a fost raiul meu din școala primarã.
Lectura este, de altfel, activitatea statornicã și predilectã. Marii scriitori și marii artiști sunt cei mai în mãsurã sã-ți ofere reprezentãri adecvate asupra unor epoci, fenomene sociale, tipologii umane, procese relaționale… Pe clasicii literaturii universale i-am citit în adolescențã și tinerețe. Cenzura nu se atingea de ei. În ultima perioadã am fost interesatã de „noul val” din țãrile ex-comuniste, literatura japonezã și cea din lumea arabã. Am descoperit cu mare plãcere o foarte talentatã scriitoare din Basarabia, Tatiana Țîbuleac, fostã jurnalistã la Chișinãu. Romanul ei „Grãdina de sticlã”, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literaturã și tradus în mai multe limbi, a fost o revelație. Ultima carte care m-a încântat, „Drumul spre Samarkand” este scrisã de tãtãroaica Guzel Iahina. Au inspirat-o copiii care pribegeau în cãutare de supraviețuire dupã sfârșitul de rãzboi civil din Rusia bolșevicã. Este povestea cãlãtoriei unui convoi organizat de serviciile speciale pentru a-i strãmuta în ținuturi mai îmbelșugate din pãrțile asiatice. Este și istorie, și psihologie, și literaturã de înaltã calitate, reprezentând spiritul viu al altei generații, renãscut din cenușa realismului socialist.
F.R.C.: Întreb, acum, în era digitalã, mai este presa aceeași putere?
L.B.: Comparativ cu presa cãrei perioade?, v-aș întreba. Dacã ne raportãm la o istorie a presei românești, sã amintim câteva repere. În mediul rural, ziarele au pãtruns în anii Primului Rãzboi Mondial datoritã informațiilor despre decedați și dispãruți pe front; o societate naționalã de radio – dar cu puține radioreceptoare în țarã – avem din 1928; televiziune pentru Cartierul Primãverii din 1956, dar peste încã alți câțiva ani și televizoare în magazine…
Era digitalã cu noile sale tehnologii și rețele de comunicare ne obligã sã încorporãm niște „busole” orientative aparte. În ce mã privește, încerc sã mã protejez prin refuzul marilor platforme gen Facebook sau Tik-Tok. Nu comunic decât telefonic, prin e-mail și WhatsApp. Și încã e prea mult. Prieteni vechi, pe care-i știam oameni deștepți și cultivați, exaspereazã acum vehiculând fel de fel de compoziții trãsnite. Par a nu realiza cã au devenit caii de cursã lungã a unor „creatori de conținuturi” în scopul de a vinde ceva, a influența sau a dezinforma. Și cã polueazã intimitatea destinatarilor, cu efect general de distrugere a ceea ce în mod tradițional numim informare, culturã și spiritualitate.
Ar fi bine -, zic eu care lucrez cu tineri sufocați în liceu de diversitatea unor discipline mai mult sau mai puțin necesare culturii lor generale -, sã existe și un „ghid” de explorare și utilizare a mediului virtual. Sã-i ajute la identificarea informațiilor corecte și sã le inoculeze o anumitã rezistențã la publicitate, tehnici de marketing și de propagandã… În felul acesta, cred eu, și profesionistul din media care informeazã corect, va redobândi respect, și presa, putere.
C.A.B.: Pot oamenii de culturã sã îi influențeze pe ceilalți, ducându-i la un alt nivel, prin articolele publicate în presã sau prin cãrțile publicate? Vã rugãm, prezentați-le cititorilor noștri câteva dintre cãrțile semnate de dv.
L.B.: Din perspectivã istoricã, desigur, da. Cât privește prezentul, tocmai datoritã efectelor acestei „ere digitale”, ca sã vã rãspund corect ar trebui sã vã citez rezultatele vreunei studiu pe aceastã temã. Nu cunosc vreunul.
„Opera” mea are douã pãrți, aș spune. În prima sunt cãrțile și articolele care condiționeazã gradul de profesor universitar cu aria de expertizã psihologie socialã și psihologie politicã. Volumele de autor publicate în acest domeniu sunt „Psihologie politicã. Individ, lider, mulțime în regimul comunist”, apãrut la Polirom, „Mentalitãți și remanențe comuniste”, publicat de Nemira, și desigur cursurile de psihologie socialã, respectiv psihologie politicã, destinate studenților. Restul, pânã la cele 30 de cãrți, sunt fie culegeri de studii pe care le-am coordonat, fie volume de interviuri cu „martori privilegiați” ai istoriei comunismului, fie studii de caz sau biografii din aceeași arie. Deși, prin aceastã tematicã, în percepția publicã sunt plasatã în cercul istoricilor, așa cum vã spuneam anterior, mã raportez la personaje și evenimente cu instrumentarul teoretic și neutralitatea psihosociologului. Probabil cã aceasta le conferã o anumitã popularitate și perenitate. „Lucrețiu Pãtrãșcanu – moartea unui lider comunist” a fost distinsã cu un premiu al Academiei Române și a atins deja patru ediții; curând, la apropiatul Bookfest 2024 de la București va fi lansatã de cãtre Editura Corint cea de-a doua ediție a volumului „Partea lor de adevãr”. Volumul acesta conține însã trei cãrți de interviu, dintre care cea cu fostul premier Ion Gheorghe Maurer este la a patra reeditare, iar cele cu Alexandru Bârlãdeanu și Corneliu Mãnescu, la a treia.
Recunosc însã, cu fiecare prilej, cã n-aș fi putut scrie aceste cãrți fãrã experiența și abilitãțile de jurnalist. Și fãrã aportul unor instituții media. Cotidianul „Adevãrul” din Arad, ziarele „Jurnalul Național” și „Adevãrul” mi-au oferit suport în documentare, libertate totalã de exprimare și potențial de diseminare. Mi-e greu sã mi le închipui ieșind din proiectele și avizãrile unui institut de cercetare.
F.R.C.: Îmi place sã cred cã lectura „face bine”. Eu citesc acum „Prințesele roșii” (dupã „Tovarãșa” și altele…) Cum a fost primit volumul recent lansat la București? Care a fost criteriul alegerii prezentatorilor de carte?
L.B.: Nu, nu trebuie doar sã credeți cã lectura „face bine”, ci sã fiți convinsã. Nu vreau sã mã extind prea mult recurgând la argumentații din psihologia cognitivistã. Voi aminti doar cã se practicã în zilele noastre și terapia prin lecturã. Și cã poveștile terapeutice au devenit o metodã actualã în consiliere. Ca sã vã faceți o idee despre acestea din urmã, voi spune cã la unul dintre cursurile cu masteranzii noștri, intitulat Managementul comunicãrii de grup, am experimentat eficientizarea acestei dinamici cu ajutorul unor „povești cu tâlc” din folclorul lumii arabe, transformate de cãtre o psihoterapeutã de succes în Germania în povești terapeutice.
Privesc lansarea unei cãrți ca o parte din finalul muncii la ea. N-aș ști sã spun dacã e bine primitã sau nu vreuna dintre cãrțile mele. Le regãsesc totdeauna, dupã o vreme de la apariție, citate de autori care studiazã secolul XX. Nu public pe cont propriu, ci la edituri comerciale cu bunã reputație de nivel național și datoritã faptului cã ele se ocupã de promovarea și difuzarea lor. În fapt, particip la lansare, nu o organizez. Pot fi sau nu de acord și cu prezentatorii propuși de profesioniștii editurii, pot propune și eu. Depinde. La București, la ultima lansare, au fost invitații mei. Datoritã contextului special în care am scris „Prințesele roșii. Femei și bãrbați în cotidianul și ideologia comunistã”, i-am invitat pe avocatul Sergiu Andon (care m-a apãrat pro bono în procesul intentat de domnul Mircea Oprean pentru retragerea cãrții „Ceaușescu și epoca sa” din difuzare) și pe profesorul Dinu Angelescu, primul soț al Zoiei Ceaușescu. L-am invitat și pe Stelian Tãnase de care mã leagã ani mulți de „colegialitate” de arhivã, teme și viziune interdisciplinarã comune. Îi sunt recunoscãtoare pentru faptul cã, în scurta sa perioadã de director la Televiziunea Românã, mi-a susținut proiectul care a condus la realizarea serialului „Adevãruri despre trecut”. La „Partea lor de adevãr”, voi lãsa mânã liberã editurii. Mai ales cã voi ajunge în București exact în preziua lansãrii.
C.A.B.: Toate cãrțile dv. au la bazã cercetãri aprofundate. E ușor sau dificil sã ajungeți la surse, la informațiile uneori secretizate? În plus, cândva era aproape imposibil de spus adevãrul fãrã a exista consecințe. S-a schimbat ceva (sau cât s-a schimbat) din punctul acesta de vedere în România ultimilor ani?
L.B.: Este un mit acesta al „descoperirii” de arhivã. „Descoperi” Troia sau o picturã a lui Leonardo da Vinci folositã, sute de ani, ca tãblie de scaun, așa cum s-a întâmplat de fapt. Dacã vorbim de istoria unei epoci care-a exagerat în birocrație și înscrisuri, tratarea unui document ca mare „descoperire” poate fi periculoasã. Cãci istoria comunismului poate fi privitã ca o operã de rescriere și resemnificare a memoriei colective, astfel cã o interpretare cât mai apropiatã de adevãr impune conexãri și viziune de ansamblu.
În arhivã poate ajunge orice cercetãtor, ziarist sau cetãțean care-și argumenteazã interesul în consonanțã cu legislația și regulamentele de funcționare ale acestor instituții. Cercetarea de arhivã reclamã însã o anumitã anduranțã. Și consum mare de timp. Și niște costuri. Unele materiale – plãți pentru fotocopiere, spre exemplu, iar în cazul meu, și de deplasare. Altele, imprevizibile. Am început cercetarea de arhivã de prin 1995. Nu vedeam atunci nici la arhiviști mãști și mãnuși în manevrarea dosarelor. Cã pot fi periculoase, am aflat abia în urmã cu vreo trei ani, diagnosticatã cu calculi la glanda lacrimalã.
Cât despre adevãr… Nu existã adevãr istoric de factura celui din științele exacte. Cât despre consecințe… Am mãrturisit câte ceva în prefața acestei ultime ediții din „Partea lor de adevãr”.
F.R.C.: Am, așa, un suspin… oare mai este Cartea , „Partea” noastrã cea de toate zilele? Dacã da, de ce?
L.B.: Nu cred cã a fost cartea, vreodatã, „partea cea de toate zilele”, la nivel societal. Cultura înaltã este un apanaj al elitelor. Trebuie o anumitã pregãtire – înțeleg prin aceasta și înclinație nativã, și educație – ca sã guști cele mai rafinate produse ale civilizației. Iar acestea sunt cele create de geniile și marile talente ale lumii în științã, literaturã, muzicã, arte vizuale…
C.A.B.: Tinerii citesc? Ce (mai) citesc aceștia?
L.B.: Conform studiilor, raportat la numãrul de locuitori, în România se cheltuie cel mai puțin din Europa cu cumpãrarea de carte. Fãrã comentarii.
Nu știu ce citesc tinerii de plãcere. Știu însã cã, din pãcate, existã studenți care cred cã pentru a obține o diplomã de licențã, chiar și mai multe, n-ar fi necesar sã-și citeascã mãcar suporturile de curs. Și cã manifestã surprindere dacã le spui cã „student” are rãdãcina în verbul „a studia”.
C.A.B.: Ce proiecte editoriale aveți?
L.B.: Aș vrea sã scriu o biografie a primului lider comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Va fi ceva de cursã lungã. Constat acum cã e mai dificilã decât biografia lui Ceaușescu.
F.R.C.: Un gând pentru acei care iubesc lectura, vã rugãm!
L.B.: Ca pentru toți ceilalți, gând bun. Îmi place ceea ce ura genialul nostru Ion Luca Caragiale prietenilor sãi: Sã fii vesel și sãnãtos! Fiți veseli și sãnãtoși, așadar!
F.R.C., C.A B.: Vã mulțumim și vã așteptãm la Salon Cultural Gutenberg!
Florica R. Cândea
UJPR
|
Florica R. Cândea 5/3/2024 |
Contact: |
|
|
