Rebeliunea în lanțuri (secvențã dintr-un roman nenãscut)
– dupã un fapt real –
Primãvara anului 1953 sosi hoțește în nordul Moldovei, într-o logicã bãtãtoritã deplin de pendularea secolelor. La fel ca odinioarã, oamenii își cârpeau viața cum se putea, nu erau descumpãniți când vedeau cã anotimpul cel nou se strecura ca o vulpe pe sub gardul iernii, pustiind parcã mai vârtos decât înainte de Rãzboiul cel Negru plapuma de omãt a ogrãzilor. Apoi, trudind pe ogoare, aproape cã nu sesizau cã, ivit din senin, covorul de flori al pajiștilor anunța galopul verii, care, printr-o stranie dilatație, înfuleca uscat hãlci din energia toamnei. Zdrențuitã și cam fãrã podoabe, toamna abandona sfioasã lupta cu regina de gheațã, când vântul de la rãsãrit arunca în luptã întâile-i trupe de asalt din copilãria lui noiembrie. Oamenii însã uitaserã sã dezlege vigoarea anotimpurilor, se mulțumeau cu respirația din balansul vremurilor.
Sub soarele lui martie, zãpada stearpã, aruncatã neglijent de Crivãț prin viroagele și apele din jur, a lãsat un pãmânt zbicit la Cuzlãu. Vecin cu Prutul și adânc ancorat în istoria Moldovei pânã la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, Cuzlãul, asemenea Vorniceniului și Șetrãreniului (Jijia), dar și a majoritãții satelor de frontierã, ieșea mai mereu de sub nãvodul autoritãții statului. Deși trãiau mai greu, oamenii se hrãneau aici cu o libertate la care trãitorii de dincoace de zonele periferice ale țãrii n-aveau acces fãrã un spirit aprig nativ și o expunere suplimentarã.
În zorii zilei, Chiru Mavrodin, șeful de brigadã îi trezi pe tractoriști. Bãieții se echiparã iute, în regim cazon, și pãrãsirã râzând vagonul dormitor, unde focul din sobã se stinsese demult. Monștrii de metal dur, nemțesc, îi așteptau. Motoarele duduirã aproape concomitent. Tot atunci se apropiau oamenii din mașina opritã la secția de tractoare. Erau prim-secretarul comitetului regional de partid al raionului Darabani, regiunea Iași, David Ghinea, alãturi de Sergiu Dolinschi, directorul Stațiunii de Mașini și Tractoare (SMT) Darabani, Aurel Ababei, secretarul de partid și Eugen Acatrinei, inginerul agronom.
– Salut, bãieți! Vãd cã sunteți harnici! dãdu binețe David Ghinea, încântat cã-i vede de dimineațã la muncã pe tractoriști.
– Sã trãiți, tovarș’ director, rãspunserã într-un glas lucrãtorii brigãzii.
– Acum intrãm în pâine, tovarș’ director, adãugã Chiru.
Sergiu Dolinschi era cam stânjenit pentru cã prim-secretarul a fost ignorat de tractoriști, dar puse lucrurile în ordine:
– Bã, bãieți, tovarãșul prim-secretar a venit sã ne vadã la lucru, rosti indicând cu un arc politicos al mâinii pe superiorul ierarhic.
Cei din brigadã înclinarã capul înspre prim-secretar. David Ghinea le zâmbi ușor:
– Hai bãieți, la treabã!
– Sus, pe tractor! completã șeful de brigadã.
– Pe tine cum te cheamã, bãiete?
– Chiru Mavrodin, tovarș’ prim-secretar.
David Ghinea dãdu aprobator din cap. Tractoriștii, lucrãtori tineri cu toții, urcarã dintr-un salt în scaunul monștrilor. Pe șenile, cele șase tractoare Lanz-Bulldog – luate din mâinile boierilor și trecute în proprietatea Statului în anul 1945 – au început sã deseneze o pârtie neagrã pe câmpul din capãtul satului. Prim-secretarul, alãturi de director și inginerul agronom mergeau în fața tractoarelor, trecând semeți peste rãzoarele dintre ogoare. În spate, tractoarele desțeleneau fãrã grabã pãmântul, opintindu-se doar când întâlneau haturile cu rãdãcini fibroase, neclintite de iureșul vremurilor. Uneori coama rãzoarelor era atât de înțelenitã încât tractoriștii se loveau cu pieptul de volan, însã, odatã depãșit obstacolul, brazdele curgeau lin. Un iepure țâșni dintr-o tufã alb-albãstruie de pelin, un altul o zbughi dintr-un covru, obligând un bursuc proaspãt trezit sã piarã într-o vizuinã, iar un stol de ciori brãzdarã haotic vãzduhul. Stridența lor asurzitoare aproape cã-l indispunea pe prim-secretar. Copil fiind, bunicã-sa îi spusese cã ciorile sunt cobitoare, cã e semn de moarte și de schimbare în rãu a vremii croncãnitul lor, ori de belșug dacã ți se așazã mai multe pe casã. ,,Ei, baliverne bãtrânești”, își zise David Ghinea, ajungând la un drum pietruit, care se încovoia înspre Rãdãuți-Prut, apoi spre Coțușca și Sãveni, zãgãzuind ogorul cel mare al gospodãriei colective.
Privea cu entuziasm suveran apropierea tractoarelor. În plan îndepãrtat, viața însã lucra altfel. Costicã Balahurã, președintele ales al Gospodãriei Agricole Colective din Cuzlãu, împreunã cu Iosif Verstivschi, secretarul unitãții, flancați de brigadierii Vasile Buzoianu și Ignat Pop, care porniserã ceva mai târziu spre tractoare, fuseserã ajunși de localnici, bãtuți strașnic și lãsați pe arie, aproape fãrã suflare. Sãtenii se îndreptau hotãrâți spre tractoare, ținând în mâini câte o sapã, un topor, o furcã, o coasã ori vreun alt argument contondent de prin gospodãrie. Copilandrii aveau ciomege în mâini, copiii doar bețe. Femeile cu pruncii în scutece aduserã câte-o secerã.
– Sã fugim, tovarș’ director, propuse Gabriel Țugui, un tractorist mãrunțel, dar sprinten.
– Da’ eu cum sã fug tovarș’ director?! întrebã îngrozit Aurel Ababei, secretarul de partid, un individ burtos, gușat și cu nasul borcãnat de la excesul de apã fiartã, scursã domol din cazane gigantice cu borhot de tescovinã, bãutã vârtos la bufetul raional.
– Mavrodin, spune tractoriștilor sã scoatã tractoarele în drum! ceru David Ghinea, cuprins de neliniște.
Chiru Mavrodin le fãcu semn cu mâna subordonaților, iar lucrãtorii scoaserã cinci tractoare pe drumul de pãmânt dintre tarlale. La ultimul, Mihai Covataru se opintea pe tractor sã ajungã la drum, dar rãmase împotmolit în covata vâscoasã a terenului. Tensiunea creștea pe mãsurã ce gloata se apropia. Chiru Mavrodin își aminti cã, înainte de a intra în brazdã, un sãtean i-a cerut o țigarã lui Dorin Huțuleac, pontatorul SMT-ului.
– Ia de-aici, îi întinse Dorin pachetul.
Dupã ce se servi, Mircea Cârnealã adãugã:
– Cã o sã v-aducem noi țigãri pe câmp...
Lui Chiru Mavrodin nu-i plãcu vorba asta, dar nu spuse nimic. Acum, așteptând încordat, pricepea de unde veneau țigãrile...
Când au ajuns aproape de țintã, sãtenii au înconjurat tractorul, care nu ieșise de pe ogor. Lui Mihai Covataru, care rãmase lângã utilaj i-au pus toporul la ceafã și o sapã în frunte. Tractoristul plângea. Gloata urla. Chiru Mavrodin sãri atunci peste șanț, la rãsculați, și-i întrebã privind semeț peste capetele lor:
– Ce-aveți cu bãietu’, oameni buni?
Imediat a fost înconjurat, iar câteva glasuri au tunat:
– Cine v-a dat voie sã intrați pe pãmântul nostru?!
– Partidul Muncitoresc Român! a rostit ferm Chiru Mavrodin.
– În baza cãror acte?! se rãsti un sãtean.
– Dați-mi voie, tovarãși, am actele-n tractor! precizã Chiru.
Sãtenii îl eliberarã pe tânãr, care se îndreptã apãsat spre unul dintre monștrii metalici. Atât tractoriștii, cât mai ales oamenii de la partid erau pierduți. Știau cã nu dețin la ei niciun fel de documente, iar a le aminti localnicilor cã, în iarnã, beți fiind la cãminul cultural din sat, ar fi semnat intrarea în Gospodãria Agricolã Colectivã era un motiv în plus de a le spori furia. Chiru Mavrodin urcã într-un tractor și scoase din cutia de scule o presã de anticamerã, folositã în scopul curãțãrii calaminei chiulasei motorului. Semãna destul de bine cu o grenadã. Sãri în mijlocul mulțimii, ridicã brațele și, desfiletând puțin presa, urlã lungind fiecare cuvânt:
– Pãstrați distanța, cã vã zvârl în aer! Uite, cã mai am un filet și acuma, acuma i-am dat drumul!...
Cum Chiru Mavrodin învârtea stãpân pe sine filetul presei, ca un dresor iritat cã panterele au zãdãrnicit numãrul de circ, sãtenii au lãsat în jos armele și se retrãgeau încet, descumpãniți, dezlegând șovãielnic lațul uman din jurul tractorului. În centru, tânãrul își continua reprezentația:
– Faceți loc, tovarãși, faceți loc!
Cercul descris de sãtenii din Cuzlãu – întãrit și de prezența unor locuitori din Horodiștea, Pãltiniș și Slobozia – își umflase larg diametrul când au ajuns pe drumul șerpuit douã camioane militare. Soldații sãreau ca iepurii, își aminti mai târziu Chiru Mavrodin și, în câteva clipe, i-au înconjurat pe rãsculați cu un lanț kaki fluid. Aceștia lãsarã sã le cadã uneltele-armã, se depãrtarã ușor de corpurile delicte și stãteau cu umerii lãsați. Așteptau. Într-o clipã a început trierea. Se cãutau capii rebeliunii. Primii au scãpat copiii și cei mai bãtrâni, apoi o parte dintre femei, mai ales cele cu bebeluși. Ceilalți începurã sã spere cã se vor scurge prin sitã. Zigu Juran îi cerceta cu privirea pe rãsculați.
– Cine-a pus la cale rãzmerița? întrebã calm, cu siguranța suveranã a vânãtorului care are prada în cãtarea puștii, dar, pentru cã a deprins bucuria jocului de felinã, nu se grãbește cu lovitura finalã.
– Care-s capii rebeliunii? prelungi întrebarea capitalã Zigu.
Sãtenii rãmași stãteau cu ochii în pãmânt. Soldații, dupã ce colectarã armele albe, așteptau aparent nepãsãtori, însã la limita dintre încordare și relaxare.
– Așadar, voi toți de-aici ați încercat sã zãdãrniciți naționalizarea pãmântului Gospodãriei Agricole Colective din Horodiștea! concluzionã Zigu Juran, privind cu smerenie și încântare peste Prut, la observatorul militar sovietic, care-a informat autoritãțile române cu privire la rãzmerițã.
– Nu-i adevãrat, dom’ comandant, zise Mãdãlin Cirimpei, eu am venit cã m-a scos din casã Vasile Scrab, cã el are pãmânt mult și-a zis cã nu-l lasã ,,hranã la șobolani”.
– Un pas în fațã chiaburule! porunci Zigu Juran. Apoi, pentru ceilalți: lasã-mã cu ,,domnu”, eu sunt ,,tovarãșul”!
Vasile Scrab ieși din grupul celor anchetați.
– Ia zi, Vasile, ai mult pãmânt?
– Nu-i mult, tovarș’ comandant, doisprezece pogoane.
– Da, da, zise roșcovanul, spune-acum cu cine te-ai mai înhãitat!
– Nu m-am înhãitat cu nimeni, am venit sã-mi apãr pãmântul meu!
Aurel Aghiniței rosti abrupt:
– Tovarș’ comandant, la mine o venit ieri Tamara Belehuzi – cã ea-i vãduvã de chiabur, bãrbatu-su avea moarã la noi în sat și ogoare bune – și mi-a dat trei lei sã ies cu furca sã-i alungãm pe tractoriști.
Zigu Juran se încruntã. Privi o clipã acvilin pe cel care-și încheiase vorba, apoi cãutã cu privirea vreo muiere mai aprigã, însã din mulțime se desprinse șchiopãtând o femeie mãruntã, uscãțivã, care glãsui:
– Luați tot, și-așa nu mai am pe nimeni... vãd cã și cei pe care i-am hrãnit ani de zile îmi spintecã spatele, adãugã femeia întorcându-se spre Aurel Aghiniței, care-și feri privirea.
Tamara Belehuzi spusese adevãrul, când precizase cã nu mai are pe nimeni. Soțul îi murise de inimã rea în ’45, când au fost confiscate morile, iar unicul fiu se înecase în apa Prutului vara trecutã. Într-un fel sau altul totul era isprãvit pentru ea, iar cufundarea în muncã o fãcea dintr-o inerție fãrã fundament, dar care o ajuta sã supraviețuiascã. Acum, conștientizând abisul deschis înaintea-i, nu-i mai pãsa de nimic.
– Pleacã, femeie, rosti Zigu Juran, fãcându-le semn militarilor sã deschidã o portițã.
– Mai bine rãmân în locul lui Vasile...
Zigu Juran nu era omul care sã se piardã ușor, dar acum se cutremurã vãzând puterea femeii. Se adresã rãstit primului soldat cãruia îi întâlni privirea, mascând admirația subitã pentru lecția de demnitate:
– Condu-o soldat! Nu te grãbi, sã ajungã acasã fãrã niciun beteșug!
– Sã trãiți, am înțeles! zise militarul, salutând în poziția de drepți, dupã care o luã de braț pe femeie.
Tamara Belehuzi refuzã sprijinul și porni încet, fãrã sã priveascã pe nimeni. ,,Dacã rãmâneam mâncam pâinea istora oropsiți”, își zise femeia în timp ce-și cãra soarta, ,,așa nu-mi rãmâne decât Dumnezeu, dacã nu l-or împușca ãștia...”
– Sã continuãm, zise Zigu Jugan, petrecând-o cu privirea pe femeie. Deci, cine-a mai încins spiritele?! Sã nu-mi spuneți cã doar Vasile Scrab v-a adus aici!
Din grupul compact își fãcu loc Georgel Vezeteu. Vorbi, privindu-l fix pe roșcovan:
– Tovarș’ comandant, zilele trecute m-am dus pe la birt, sã iau un rachiu. Acolo, la tejghea numai ce-l aud pe Niculițã Tatarcan vorbind cu Serafim Savin: ,,eu, dacã ãștia cu tractoarele intrã-n ogorul meu, le dau foc!” La care Ilie Rudișteanu întãrește:
– Fac moarte de om dacã s-atinge vreunul de hotarul meu, ziceau ei. Întrebați-l și pe Florin Zaharia, cã era și el...
– Eu n-am auzit asta, rosti Florin fãrã vlagã.
– Pãi cum s-audã, tovarș’ comandant, când Florin, Nicuțițã și Serafim sunt nedespãrțiți, îi vezi împreunã la sapã, la coasã, la secerat ori la crâșmã... aruncã Dorin Velea.
– Bãi Dorin, tu dac-ai bãut și obielele lu’ tac’tu mai bine-ți vedeai de treabã! constatã Serafim.
Ceilalți râserã. Fața lui Dorin Velea împrumutase ceva din culoarea toamnei prinsã-ntr-un ardei iute, stacojiu, ivit lângã castronul cu ciorbã pe nepusã masã. Zigu Juran întrebã:
– Care sunteți voi ãștia trei?
Niculițã Tatarcan, Ilie Rudișteanu și Florin Zaharia înaintarã ușor, se depãrtându-se de ceilalți. Zigu Juran îi notã și pe ei într-un carnet, apoi le fãcurã semn celor doi milițieni – Audel Huian și Stelian Barbacariu – sã-i ducã în noul grup.
– Hai, care mai sunteți? întrebã roșcovanul, iritat parcã de funcționarea ușoarã a procedurii.
– Ar mai fi patru, zise Paul Crudu, care, vorbind, se elibera de ranchiuna zãvorâtã zeci de ani în lãuntru.
– Și care-s ãia? întrebã Zigu Juran parcã nemulțumit.
– Ovidiu Alboiu, Viorel Pãvãleanu, Iulian Culiceanu și Matei Ibãnescu, rosti pe nerãsuflate Paul Crudu, supãrat pe sine însuși cã nu-și poate savura mai pe-ndelete victoria asupra celor patru consãteni. Alții nu mai sunt. Noi, cei rãmași suntem sãrmani, abia ne ducem nevoile...
Țãranii nu ripostaserã când își auzirã numele. Privirã lung spre denunțãtor, amintindu-și sprijinul pe i l-au dat de-a lungul anilor. O strachinã de mâncare fãcuse mai mereu diferența dintre viațã și moarte, însã binele se plãtește adesea aspru când ajungi la cotiturã.
Se pãrea cã mișcarea sitei, care evalua zavera din Cuzlãu, era la final. Plictisit, cu aerul celui care este nevoit sã iasã din joc, deși abia dacã apucase sã se încãlzeascã puțin, Zigu Juran se pregãtea sã-i slobozeascã pe cei din drojdia rebeliunii, însã Audel Huian se apropie și-i zise cu glas scãzut:
– Sunt câțiva care nu-s din Cuzlãu, tovarș’ cãpitan…
Roșcovanul se însufleți pe datã:
– Sã iasã-n fațã toți cei care nu sunt din Cuzlãu!
Cinci bãrbați pãșirã fãrã grabã. Pe chipul lor, Zigu Juran nu vãzu nici teamã, nici urã ori regrete. Pãrea cã nimic nu-i atinge.
– Cine sunteți și de unde veniți? întreabã roșcovanul.
– Eu sunt Toader Miculaiciuc, din satul Horodiștea.
– Și ce cauți aici?!
– Am venit sã vãd ce se-ntâmplã cu pãmântul…
– A, de-aia ai venit cu toporul, ai vrut sã te-apuci de arat? întrebã roșcovanul batjocoritor, apoi își aruncã privirea pe urmãtorul individ.
– Sunt Radu Aolãriței, din Pãltiniș.
– Tot la arat, ori tu ai venit la prãșit porumbul? întrebã roșcovanul bine dispus.
Radu Aolãriței nu rãspunse. Urmãrea printre genele arse un uliu care plana în vãzduh și zâmbi – ar fi vrut sã facã schimb de locuri, dar pasãrea pieri fãrã veste într-o vâlcea, pe ceafa unui iepure neatent.
În fața lui, Zigu Juran își încreți fruntea – ,,bã, ãsta-i dus rãu, dacã-i vine sã râdã” –, apoi privi pieziș spre un ins cu pãrul alb, slab, deșirat și palid.
– Tot din Horodiștea sunt! Cãlin Gutãu mã cheamã.
– Și-ai adus coasa, sã fugãrești moartea?! glumi sarcastic roșcovanul.
Cum nu primi rãspuns, Zigu Juran se opri în dreptul altui om.
– Octav Tîrzioru, din cãtunul Slobozia, zise repede un omuleț cu zulufi brumãrii, obraji supți și ochi de viezure.
– La adunat fân ai venit, așa-i?! întrebã roșcovanul râzând. Iar tu? se adresã ultimei persoane.
– Sunt Toma Gâlman, din Pãltiniș. Am venit aici pentru cã nu vreau sã-mi las pãmântul în gospodãria colectivã, zise el apãsat și cu limpezime.
– Cât pãmânt ziceți c-ați avea fiecare?
Cum fiecare depãșise douãzeci de pogoane, Zigu Juran notase în dreptul fiecãruia ,,chiabur”, apoi milițienii îi preluarã. Celorlalți le dãdu drumul fãrã niciun cuvânt. Doar un gest al mâinii drepte – ca atunci când fugãrești de pe o laițã resturile unui ospãț – și soldații i-au lãsat sã plece.
Gruia Cojocaru
|
Gruia Cojocaru 4/10/2024 |
Contact: |
|
|
