Ochii
Ochii mei sunt ca un bãtrân gârbovit
Ce umblã în lume sprijinit de toiagul lui
în cãlãtoria însetatului de miraje
spre Mecca sufletului
Aflând lumina în ochii oamenilor
Ochii mei au sorbit visul soarelui
Curcubeie din albastrul cerului
Sclipirea stelelor în noapte
Rãsãrituri calde mângâiate de pace
Asfințituri înfocate pe cer
Precum sângele clocotind la serbãri de coride
și lumina durerilor de rãstignire
Ochii mei au privit aurul câmpurilor aprinse cu maci
Lumina și umbrele pãdurilor dormind
Mirajul ierbii bându-si roua dimineților
Rãscruci de drumuri pierdute în ele însele
Fântâni fãrã cumpene ce își duc somnul pãrãsite
Lebede visând adormindu-și lacul
Mãrii flãmânde ce își mușcã țãrmurile
înrobite de lunã
Mi-e dor sã urc munții, sã intru în pieptarul lor
Sã calc dealurile de acasã cu coame de liliac
pajiștile îmbrãcate în pãpãdii
cu miei pãscând în tihnã cu mamele lor
Ochii mei râvnesc
Porțile cerului neferecate de luminã
templele tãcute ale albastrului
A cãror clopote mã așteaptã sã cânte kyrie eleison
Ochii mei însetați de frumusețe
învațã rugãciuni noi
și tot cauta lumina în ochii oamenilor
Dialog
Mi-a furat liniștea
Cine?
Asta este cã nu știu
Cum
Dormeai în papuci
Nu
Trãiesc pentru alții
Dar ce, ai reușit sã fugi de tine vreodatã?
Unde sã te ascunzi, cã tot sub cer rãmâi
Da...mã mint
Toatã lumea se minte
Este un trend...
Și când nu mã mint, plec
Unde pleci
Sã caut liniștea
Unde gãsești liniștea?
Sub cer
Hãlãduiesc
Ascult muzica pãmântului
Acum se trezește din somnul iernii
Pãsãrile cântã
Privesc primãvara
Se dueleazã cu iarna
Privesc copacii tãcuți
Au rãsãrit flori
Acum zgribulesc sub zãpadã
Unde mai gãsești liniștea?
În frãmântatul pâinii
În cãrți
În poezie
În soare
În umbre
În conversații cu El
Cine este El
Atotputernicul
De ce este Atotputernic?
El face tot
El dãruiește tot
Unde îl gãsești?
În inimã și în tot ce ating
În tot ce cuprind ochii mei
În tot ce aud
În pași
vise
lacrimi
creație
bucurie
durere
îngenunchere
Pãi ești ocupatã
Nu, nu sunt ocupatã
Trãiesc
Caut
Ce cauți?
Lumina
Pãi așteaptã dimineața
Nu lumina soarelui
Lumina cealaltã
Care lumina cealaltã?
Lumina fãrã întuneric
Care nu se stinge niciodatã
De unde știi cã o gãsești
Pãi am avut-o odatã
Și cum este?
Atunci nu mai atingi pãmântul
Parcã zbori
Simți doar pace și liniște
Acceptare totalã la ce ești și este
Totul este la locul lui
Și totul se întâmplã așa cum trebuie
Nu înțeleg?
Pentru cã nu ai gãsit încã lumina
Și cum ai gãsit-o?
Nu îmi amintesc...
Unde?
În mine...
Și cum ai pierdut-o?
M-am întors în lume....
Femeia-cãmilã
Istovitã, traverseazã deșertul vieții
Înhãmatã la viațã,
Cu lacrimi purtate în cocoașã,
are sarcini de indeplinit.
Femeia-cãmilã poate seduce umbrele
Și se dueleazã cu nãluci.
Pãșește cu sârg prin nisipul existenței diurne,
Cu foc în ochi și marea în inimã.
Cãlãtoarea îndurã arșița sufletului,
Taie întunericul cu privirea
Și primește lumina
Fãrã vãtãmare.
Flãmândã de fericire,
Femeia-cãmilã rabdã
Setea neîmplinirilor,
Îngenuncheatã în viațã.
Destinu-i strãjuiește calea,
Ce nu se-abate de la drum,
Precum și stânca, îmbrãțișatã
De stihii, catã mereu spre stele.
Femeia-cãmilã, robitã de ea însãși
Merge înainte sleitã.
Lui Dumnezeu îi închinã rugi
Sã o îndrepte spre oaza din deșertul vieții…
Corzile inimii
Inimã, templu deschis
precum aripile pãsãrii în zbor
Pe cerul unde albastru pare un vis
Oglindind spectacolul vieții
Inimã roșie ascunsã în piept
Ca un copil ce se joacã
Într-o lume imaginarã
Inimã ce bați ca un clopot tras
la sãrbãtoarea învierii
Aștepți ziua și noaptea deopotrivã
Acest dans in care sângele zvâcnește
Pe ritm de vals
Pe care pãdurile dorm
Iarba crește, florile râd
Pietrele se zidesc în versuri
Ploile dezmiardã câmpurile tãcute
Inimã, fântânã cu vise și dorințe
Arzi cu foc și dor
Cauți jocurile nejucate
și cãrãrile neumblate
Bați înfioratã la porțile speranței
Tu inimã deghizatã în clown
Pari nebunã, te dai in spectacol fãrã cortine și mãști
Faci tumbe și arzi cu flãcãri înalte
Pânã la cenușã amestecate cu lacrimi calde
Scriind poezie
Tu inimã ești marea ce freamãtã din trãirile
ce izvorãsc în tine
Dansezi în valuri
Mereu noi, mereu ridicându-se,
mereu înnoindu-se...
Regina vieții
Apa
Acest duh al vieții
O sãrutãm indiferenți
Sorbind-o cu buzele absenți
Coboarã în trup molatecã
Ne mângâie, ne vindecã
În nepãsarea noastrã
Sfințindu-ne sã devenim profeți
Ia forma rotundã a fântânii
Supusã unui somn
În visul ei așteaptã însetații
Precum un templu gol
Așteaptã sfinții
E leacul nostru zi de zi
E elixir
Este miracol
Este un dar
Este regina vieții
Cãlãtorește neobositã
Din sfârcuri de pãmânt țâșnește
Cântând din tainele-i
Cade din cer ca un descânt
Cu ploi sãrutã câmpurile
Pãmântul înflorește râzând ca un nebun
Neostoitã frãmântã mãrile
Purtând corãbii sã uneascã lumi
Noi o sorbim fãrã închinare
Fãrã sã îngenunchem în rugi
Ce trivial sã bei doar apã
Ne dã de veste cã e sfântã
În lacrimi șiroiește caldã pe obraji
Ce tainã noi sfidãm din zi pânã în noapte
Ce orbi suntem în fața vieții noastre
Câte împãrații sã ai
Ești doar un stârv de apã n-ai
Copacul
Câte lacrimi din cer a bãut un copac
Câte raze de soare a sorbit în tãcere
El stã nemișcat și totuși tot crește
În trunchiul lui zac povești adormite
Coborâte din stele
Nimic nu se mișcã
Și totuși ceva se urzește
Copacul ca un cãlugãr în rugãciune
Tace, ascultã, înmugurește
Își umple sânul cu frunze apoi înflorește
Vântul își trece arcușul prin coama-i
Precum atingeri de îngeri
Floarea tãcutã se scuturã
Își ia adio, își lasã sigiliul
Pe ramuri atârnã o nouã poveste
Dulci mere de varã el rotunjește
Așteaptã copiii fãrã de veste
Ei nu știu cã mușcã savurând o poveste
Va zace nescrisã
Copilul o uitã și crește
Cândva, undeva, ca pe o scrisoare
o va gãsi în cotlonul inimii sale
Fãrã sã caute
Fãrã sã vrea
Copacul, mãrul și copilãria...
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 3/23/2024 |
Contact: |
|
|
