Cavaler mereu îndrăgostit de limba română
...În vara anului 1988, o mare lingvistă de la Bucuresti, Mioara Avram, aflându-se într-o primă vizită în Basarabia, îsi exprima nedumerirea în legătură cu o ciudată discrepantă vizând starea limbii române la noi: cum se face că în stradă se vorbeste, în general, un jargon româno-rus, iar la radio, la televiziune, în presa periodică este promovată o limbă română, practic, „fără cusur”, impecabilă?!
Nu stiu ce i-au răspuns altii, personal am găsit această explicatie: „Pentru că ziaristii, reporterii, oamenii de cultură, intelectualii nostri se ghidează de cartea lui Valentin Mândâcanu Cuvântul potrivit la locul potrivit”. Distinsa cercetătoare a tinut să vadă acest îndreptar si după ce l-a studiat, a spus, printre altele: „Se prea poate că voi, basarabenii, nu constientizati pe deplin ce a făcut pentru voi V. Mândâcanu, în conditiile unei rusificări acerbe...” I-am răspuns franc: „Eu unul, cel putin, constientizez bine ce înseamnă pentru noi acest îndreptar... de aceea mi l-am si făcut carte de căpătâi, iar autorul ei îmi este cel mai bun, cel mai sigur sfetnic, consultant, Învătător... nu numai de limbă română, dar si de iubire fată de limba română”. „Dacă la fel îl percepe pe Valentin Mândâcanu o mână bună de intelectuali basarabeni, atunci el si-a împlinit cu vârf si îndesat un rost în viată, iar limba română aici, la est de Prut, va fi vorbită mult si bine... chiar foarte bine!...”
Aceste si alte aprecieri, scrise caligrafic de Mioara Avram pe două foi de calitate suspectă (era tocmai delirul „epocii Ceausescu”, se făcea economie în toate si lucrătorilor Academiei Române li se dădea pentru cercetări cea mai proastă hârtie!) i le-am transmis chiar eu lui V. Mândâcanu, tin bine minte că l-au emotionat adînc... Mi-am amintit de ele de mai multe ori, inclusiv în aceste zile de sfârsit al lunii lui Cuptor, când maestrul a ajuns la cea de-a 75-a aniversare.
Este cu totul remarcabil rostul pe care si l-a împlinit Valentin Mândâcanu, ca nationalist, om de cultură, publicist, traducător, filolog, lingvist, ca ocrotitor al limbii române în Basarabia sovietizată, ca străjer la corectitudinea acestei limbi, expusă mereu primejdiilor, strâmtorării, influentelor nefaste din partea limbii ocupantilor.
Aparent - numeric, cantitativ - , opera domniei sale este modestă, asa cum induc în eroare referintele biobibliografice: culegerea de articole Exprimarea corectă (1967), din care a iesit faimosul îndreptar Cuvântul potrivit la locul potrivit (editia 1 – 1979, editia 2 – 1987), eseul Vesmântul fiintei noastre (revista Nistru, nr. 4 din aprilie 1988), o carte de amintiri si reflectii, tipărită nu prea de mult... Dar care sursă biobliografică ar putea include sutele de articole risipite prin presă periodică, sutele de prelegeri tinute pentru ziaristi, redactori de carte, traducători, cadre didactice?... Si, cu certitudine, nimeni nu ar putea contabiliza miile de discutii particulare purtate de V. Mândâcanu, pe teme lingvistice. Nici alte mii - de traduceri, făcute de V. Mândâcanu, de-a lungul a două decenii la Agentia de stiri ATEM. Iar aici, gratie inteligentei sale native, intransigentei de cultivator al graiului matern, dragostei sale netărmuite pentru limba si ideea românească, maestrul a promovat la Chisinău constant, neabătut, română exemplară (cum spunea Eugeniu Coseriu), în pofida cătuselor alfabetului chirilic, impus de ocupanti, sfidând abil „teoria” oficială privind „limba moldovenească” („deosebită” sau, în cel mai bun caz – „asemănătoare” cu limba română!), tinând haiduceste piept interdictiilor si intimidărilor – multe, diabolice, continui... Numai o inteligentă sclipitoare si o principialitate incoruptibilă, ca acele ale lui V. Mândâcanu, au putut să facă ceea ce părea în bârlogul URSS-ului imposibil: să propage discret, dar aproape că oficial ceea ce oficial era interzis: limba română „fără cusur”, acolo unde se preconizau tocmai cusururile cauzate de „influenta binefăctoare a limbii ruse” si de „specificul limbii moldovenesti”. „Nu se poate că opera clasicilor marxism-leninismului, discursurile conducătorilor de partid si de stat sovietici să fie redate într-un limbaj rudimentar! Ci numai într-o limbă corectă, aleasă, nuantată!...” – cam acesta era refrenul invocat de V. Mândâcanu si de alti colegi de breaslă si tovarăsi de idei pentru a evita „transnistrizarea” limbii noastre, pentru a lansa în uzul basarabenlor cuvinte, îmbinări, expresii, considerate „nemoldovenesti”, „românesti” (sau chiar: „prea românesti”, „prea de tot românesti”!!!), termeni noi în cele mai diverse domenii ale vietii sociale, culturii si stiintei, pusi firesc în circulatie la Bucuresti, dar care, potrivit unei logici de-a-ndoaselea a satrapilor sovietici, trebuiau să se oprească la sârma ghimpată de la Prut. Valentin Mândâcanu a spus DA circulatiei cuvintelor românesti în conditiile în care monstrul ideologiei KGB-iste mormăia una si... rea: NIET, NIET, NIET!
Si-a zidit opera de ocrotire si cultivare a limbii române în Basarabia cu multă simtire – elegant, delicat, uneori cu blândete, alteori cu umor, pe alocuri si cu o notă de exasperare ("Cât se mai poate să repeti una si aceeasi?!"), dar întotdeauna cu pasiune si cu maximă precizie, în cunostintă de cauză si obligatoriu cu o admirabilă intransigentă: nici o abatere de la româna exemplară, cea vorbită de oamenii de mare cultură de la Bucuresti si din alte importante centre spirituale românesti. Solutiile de ameliorare a exprimării si scrierii la noi, propuse de V. Mândâcanu, felul cum alegea dumnealui si cum preconiza cuvântul potrivit la locul potrivit, modalitătile de evitare a greselilor, a unor penibile, fatale calchieri din rusă, a altor abateri, nepotriviri, gafe etc. s-au dovedit a fi - neîndoios - cele mai limpezi, mai convingătoare, mai credibile, iar în ultimă instantă - si mai eficiente. În munca ziaristilor, redactorilor, traducătorilor, profesorilor de limbă s.a. se înrădăcinase un principiu: "Asa spune Valentin Mândâcanu!...", ceea ce echivala cu: "Asa e corect, asa e româneste!...". Nu stiu să fi beneficiat alt filolog de la noi de atâta credibilitate... (Cu atât mai mult unul fără titluri, fără grade, fără distinctii de stat, sovietice!.. Iar cu trecerea anilor si schimbarea "directiei vânturilor", iată, nimeni încă nu a avut inspiratia să-i acorde lui Valentin Mândâcanu dacă nu Steaua României - care străluceste si unor ce nu prea au în genere treabă cu ideea românească -, măcar Meritul Cultural... Căci, la drept vorbind, Statul Român datorează enorm unor personalităti ca V. Mândâcanu, cel care a învătat câteva milioane de oropsiti, rupti miseleste de la matcă, să-si cunoască mai bine si să iubească mai limba maternă – cea de de la Bucuresti, nu de la Tiraspol!).
...Un mare lingvist-romanist din Germania, dr Klauss Heitmann, scria că „teoria celor două limbi („moldovenească” si română) s-a prăbusit doar odată cu tipărirea articolului Vesmântul fiintei noastre al lui Valentin Mândâcanu (în 1988)”. Frumoasă, fină observatie, dar care ar necesita, totusi, o precizare: acest splendid eseu a însemnat prăbusirea la nivel teoretic a stupidei „teorii” a ocupantilor rusi si a acolitilor lor de pe malul Bâcului. Căci la nivel practic, amintita „teorie” a început a se dărâma odată cu aparitia, în 1967, a îndreptarului Exprimarea corectă. Si, ceea ce nici nu puteau bănui „trubadurii” imperialismului sovietic: pe esafodajul lor ideologico-lingvistic fisurile apăreau, una după alta, prin traducerile făcute de V. Mândâcanu si de colegii sau discipolii săi la ATEM. Apoi, a prins a se nărui zidirea doctrinară sovietică sub greutatea fiecărui exemplar de Cuvântul potrivit la locul potrivit, ca până la urmă să se facă tăndări, cioburi, pe care degeaba se mai căznesc să le lipească unii pigmei „moldovenisti”, si degeaba mai cheltuie cu ei acest stat sărac cu duhul banii unei populatii secătuite material.
Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spatiu vitregit de soartă, cu un spirit national hăituit de străini de-a lungul a unui secol plus cinci decenii -, acest miracol se datorează si operei lui Valentin Mândâcanu. Crezului său neclintit. Sinceritătii totale, dezarmante, cu care e atasat dumnealui de românism. Principialitătii, intransigentei sale rarisime de popovăduitor al corectitudinii în scris si în vorbire la noi. Spiritului său de cavaler mereu îndrăgostit de limba română, mereu fascinat de o potrivire cât mai frumoasă a cuvintelor.
Să-i multumim din toată inima pentru această jertfă, a Domniei sale. Sănătate si rezistentă, dragă maestre Valentin Mândâcanu! Să stiti că darul pe care l-ati făcut conationalilor Dvs. din Basarabia si din Nordul Bucovinei, un dar de pret greu estimabil, va încălzi încă vreme îndelungată numeroase suflete. Semintele bune dau numai roade bune. Acum si multi, multi ani înainte.
|
Vlad Pohila 9/12/2005 |
Contact: |
|
|
