Prin sita vremii - Napastuire
Nu ma consider nici scriitor si nici ziarist. Colaborez la publicatia “Observatorul” pentru ca am un fel de scarpinici pe creier, intru-un anume punct, cel al scrisului. Deci, scrisul nu e meseria mea, dar e o vorba in popor: “ pierzi, castigi, platesti, negustor te numesti”. Daca tot scriu ceva, intru si eu in tagma celor care pot intampina riscuri, sigur, nu ca ziaristii capturati in Iraq, dar ceva pe masura implicatiilor mele.
Un risc a fost un gand de mare nebunie, sa comand 1.000 de exemplare din cartea pe care am hotarat sa o public cu scrierile mele. Ca pe tot incepatorul, avantul m-a ridicat prea sus. Curand am vazut ca nu se pot vinde cartile si am ramas in pana cu banii pentru publicarea urmatoarei carti. Am inghitit in sec repetand: ” riscurile meseriei” ce sa-i faci!?
Mai pastram inca aripi ale nadejdii ca voi putea vinde cartile in Romania. Acestei sperante, i-a suflat un vant prevestitor. Domnul director al Observatorului, Dumitru-Puiu Popescu, mi-a urat drum bun si a adaugat: ”Buni, daca veti fi dezamagita, vino inapoi, fiindca noi va iubim si ne trebuiti”. Cu capul inainte, m-am avantat la drum. Ca era o cheltuiala in plus, ca era oboseala drumului, la varsta mea, nu chiar de neluat in seama, ca urmau unele inconveniente de la inceput stiute, n-a contat. Mai ales ca mai aveam un scop, cel de a verifica ce scrisesem pentru monogarafia comunei mele natale si de a mai face ceva documentare necesara. Ma imbarbatez: ”Nimic nu se obtine usor” si plec la drum pe timp de aproape trei luni.
La aeroport il rog pe Tibi, ginerele meu, sa ceara pentru mine ajutor la Frankfurt fiindca nu cunosc limba si sa ma transporte cu un carucior la poarta pentru avionul spre Bucuresti. Tibi a plecat acasa. Dupa un timp ma trezesc ca sunt poftita intr-un carucior de handicapati si plimbata prin aeroport. Priveam lumea detasata din acest carucior si cu greu imi struneam un zambet poznas pe buze pentru ineditul situatiei, Parca vedeam pe prietenii mei care ma asteptau la Otopeni, cum scapa florile din mana vazandu-ma in caruciorul handicapatilor. Intentionam acolo sa renunt la carucior, dar a venit un zdrahon de om, mi-a luat bagajele din mana, m-a luat de umeri si m-a asezat in carucior. A plecat cu mine spunandu-mi pe drum: “Sa stiti ca nu avem voie sa primim bacsis” desi nu-l imbiasem. Apoi a mai adaugat “ fiindca suna la control”. “Uite, zic eu, am si euro, care sunt de metal, dar am si dolari de harie, dar sunt ceva mai mici ca valoare. De care vrei?” “Dati-mi euro, fiindca am sa-i dau unui coleg sa mi-i tina pana trec la control”.
Vinderea cartilor mi-a amintit foarte repede cuvintele domnului director. La un liceu din centrul capitalei a fost organizata o intalnire cu elevii. A prezentat cartea mea criticul I. Soviany. Am vorbit si eu cu toata caldura amintindu-mi de vremea cand eram la catedra. Elevii ascultau cu ochii in gol, apoi s-au strecurat afara rand pe rand si in finalul, o singura eleva m-a rugat sa ii dau o carte pe datorie. La fel mi-a mers si la scoala unde am fost profesoara, dupa ce m-a intampinat un coleg spunandu-mi:”Mi-amintesc, ati fost profesoara aici acum 100 de ani”. Inutil sa mai adaug si alte incercari, caci prima parte a scopului vizitei mele in tara, s-a incheiat pe aceasta linie.
Dar ce, asta a fost partea cea mai neplacuta?
M-am framantat multe zile caci nu stiam cum sa ajung in comuna natala, Tiganesti-Teleorman, din cauza inundatiilor mari. “Si totusi, cum sa bat inutil atata drum Canada-Romania? Doar nu m-o lua viitura”, imi zic si am plecat. Patimirile de acolo, ar meria insemnate pe larg, dar ma opresc la episodul galetilor, de amintirea carora nu m-am putut elibera nici acum. Dupa mai multe peripetii, am ajuns la varul meu Marus, casatorit cu Culina, o bunatate de femeie, cum rar s-a mai vazut. Apa era in curte pana la genunchi, in casa nu intrase. Cum coborai treptele casei, intrai in apa. Era cald, imi balaceam si eu picioarele in apa ca sa ajung la bucatarie. Astea ca astea, dar closetul din fundul curtii era si el in apa. Pentru nevoile rusinoase, dar atat de omenesti, in camera mea m-am folosit de o galeata cu capac. Ce chin pe mine! Dimineata, pana sa gasesc o solutie de a scapa de galeata, numai ce o vad pe Culina taind apa spre fundul gradinii cumpanindu-si mersul cu doua galeti in maini. Cred ca de-ar fi existat acolo un aparat de filmat, avea ce sa surprinda pe fata mea. Jena, revolta neputincioasa, nedumirire, fastaceala, voiam sa zic ceva si nu stiam ce sa zic, nu stiam ce sa fac cu mainile si incotro s-o apuc. Si pana la urma, am izbucnit in ras zicand:”Asta da, inedit al situatiei. Imi inchipuiam eu vreodata sa traiesc asemenea momente?”.
Si doua saptamani am privit-o pe Culina ducand galetile cel putin de doua ori pe zi.
Au venit apoi caldurile innabusitoare cu temperaturi de peste 40 de grade, cu roiuri de tantari nemilosi si oracaitul broastelor, cu mirosuri grele. Uneori erau ploi cu rupere de nori care iti strecurau in suflet fiorii marii primejdii. Ma rugam la Dumnezeu sa nu ma inbolnavesc din cauza apei de baut. Pana la urma tot nu am scapat. Ajunsa la Bucuresti, am facut o enterocolita severa, incat era gata sa ratez plecarea in Canada. Cand ma perpeleam mai tare in dureri, primesc un telefon de la un vrasmas cu cultura limitata care s-a repezit sa-mi taie capul cu satarul vorbelor, pe motiv ca am denigrat tara afirmand ca in Romania se fura.
Acum sunt acasa, timpul a trecut, dar inca nu am scapat de amintirea multor evenimente care mai triste, care mai nostime, trecute toate la capitolul “riscul meseriei”.
|
Elena Buica, Pickering 9/10/2005 |
Contact: |
|
|
