Dor de Basarabia - Cântare asupra câtorva poezii de suflet ale poetei Liuba Sirbu
Mã asociez atmosferei de dor și iubire care o înfãșoarã pe autoarea -poetã Liuba Sîrbu. Gãsim în aceastã persoanã un poet român din Basarabia noastrã, un entuziast director de revistã pentru copii, Revista ,,Pici voinict-Enfants braves”, Montreal, Canada, o prietenã neobositã a copiilor și un element cu veleitãți și afirmãri notorii în cultura și cultivarea limbii române în țarã și în Diaspora.
De curând la Salonul de culturã a Consulatului General al României din Montreal-Canada a avut loc lansarea celei de a treia cãrți a poetei Liuba Sîrbu, Carte-casetã auidio intitulatã ,,Biochimii paralele”- o carte bijuterie care conține amprente artistice deosebite: Recitã Maia Morgenstern, Muzica Eugen Doga, Grafica Vasile Bodnaru, Interpretare pian Matteo Ioan Chirilã, Ediție promoționalã, Carte lansatã video audio tot de cãtre Artista Maia Morgenstern, marea personalitate care i-a prezentat public la Teatrul Evreiesc din Bucutrești și prima carte intitulatã : ,,Oare luna are casã?”.
Constat deci și eu de a fi posesoarea fericitã a douã cãrți ale autoarei Liuba Sârbu și colaboratoare a revistei ,,Pici voinici-Enfants braves”.
Cu puțin timp în urmã autoarea mi-a încredințat cartea ,, Oare are luna casã?” spre a o aduce printr-o prezentare propprie în fața Asociației Culturale Române din Montreal, for cuprinzând o multitudine de formațiuni, asocieri culturale și cenacluri spre a fi cunoscutã în amãnunțime.
Menționez cã a avut și aceastã prezentare fãcutã de mine un mare succes.
Inspiratã fiind eu de amploarea prezentãrii cãrții ,,Bipochimii paralele” și de faptul cã începând de la vestimentația publicului în alb și negru, obligatoriu și continuînd cu expopziția cãmãșilor în negru având ca emblemã imaginea cãrții casetã audio ,,Biochimii paralele” și ea învețmântatã tot în alb și negru.
Pânã la a ajunge de a o audia pe îndelete, voiesc de a reînvia atmosfera gândirii autoarei dând din nou la luminã prima sa carte: ,,Oare are luna casã?” prin care autoarea ne introduce în adâncimea revoltei justificate a plecãrii sale cu cei doi copii spre lumi mai democrate.
Am ales din acea carte plinã de revoltã fireascã grupaul de mai jos care oferã spicuiri din poeziile sale. Acest grupaj atinge toate tonalitãțile unei fine sensibilitãți, având un fir ascendent de conduitã. Personjele sau personificari de stãri, evenimente, eu le numesc stãri care acționeazã, se mișcã în spațiu și timp și nu în închipuirea noastrã. Sfera din care poeta își alege impresiile este lumea realã din jurul sãu, al nostru. Aspirațiile, durerile, angoasele care nu ne dau pace și greu le gãsim dezlegarea. Am încercat sã scot la ivealã pe parcursul expunerii, ceeace am gãsit esențial și ceeace mi-a vorbit cald și convingãtor, dupã cum se va vedea în cele ce urmeazã, fiind totul împletit cu multa poezie a autoarei, departe fiind de mine gândul de a alcãtui o cronicã literarã ci subliniind doar sentimentele care abundã în durere și dor.
Îmbrãcate în cuvinte și conotații poetice se desfãțoarã impresionând pânã la lacrimi dorul de spațiul sfânt, Basarabia, în care s-a nãscut poeta și neputința de a mai putea viețui acolo, totul împletit cu un dor sfâșietor
Gãsim în periplu o poezie directã care se adreseazã celui care nãscut fiind din inima poporului român legifereazã în Basarabia ca limbã oficialã, folosirea unei limbi strãine, insul din conducerea propriului sãu neam, persoanã care se pleacã în fața acestor legiuiri strãine, impuse, de a se schimba graiul strãbun românesc din Basarabia. La fel, este aspru interpelat și cel care consimte sã uite propria sa limbã românã, vorbind doar limba cea impusã de asupritor.
Grupajul asupra cãruia vreau sã insist are ca preambul poezia ,, Limbii române”, poeta fiind nu numai un cunoscãtor al acestui nou curent literar atãt de rãspândit închinat Limbii române, ci prefirând din inspirația sa firul de dragoste pentru limba noastrã atãt de greu de apãrat împotriva celor care vor sã ne facã prin forțã de a-l da uitãrii, în teritoriile vremelnic ocupate de alții.
Sã ascultãm citind acest poem frumos care descrie drama limbii noastre. Poemul ,, Limbii române”
• Limbii române
Departe de te-or duce-n lume,
Pe unde omul n-a cãlcat,
Vor reveni firele-ți bune
La cerul care le-a udat.
De te-or închide-n întuneric,
Înlãnțuitã, zeci de ani,
Fãclia îți va arde veșnic
În ciuda marilor dușmani.
De te vei transforma-n cenușã,
Totuna vei reînvia!
Cãci Domnul ți-a lãsat la ușã
Puterea și iubirea Sa.
De te vor îngropa sub glie
Vei încolți neîncetat,
Moartea nu poate sã nefie
Veșmântu-ți de la Domnul dat.
În continbuare ne oprim terifiați asupra poeziei cu titlul ,,Nefericitului cãlãu” și dupã acest vedict de rãzbunare întrãm în sfârșit la depãnarea poeziilor de amintiri dure, triste sau pline de dor.
Nefericitului cãlãu
În țara ta, tu, cine ești:
Strãjer sau șarpe trãdãtor?
Cum poþi Limba-ți s-o biciuiești
Nãscut fiind de tricolor?
În cer, cum vei aluneca
Graiu-ți la moarte condamnând?
La Dumnezeu, cum vei pleca
O altã limbã îngânând?
Cum poți la stele sã privești,
Când darul de la Dumnezeu
De bunã voie îl stârpești,
Nefericitule cãlãu?
Vedem în poezia intitulatã ,,Au vrut”, tragedia unor români scoși cu forța din plaiul în care s-au nãscut. Aci se amintește, mult acuzator, exilul crud impus de comuniști, rãpirea proprietãții celui exilat, impunerea steagului roșu, distrugerea personalitãții românului din Basarabia și a neutralizãrii culturii române din acest teritoriu. Arta , talentul poetei constã în a ști sã redea artistic aceastã realitate sfâșietoare. Iatã poezia ,, Au vrut”
Au vrut
sã-ngroape ce strãmoșii
Cu viața lor au apãrat,
Ne-au învelit în steaguri roșii,
În trenul morții ne-au cãrat.
Tot semãnau peste ogoare
Sãmânțã de neadevãr,
Necunoscând c-a lor tractoare
Nu pot ajunge pân’ la cer.
Nu poate secera s-ajungã
La rãdãcina unei ploi,
Nici bolșevicii sã distrugã
Cetatea Doinei scrisã-n noi.
Nu pot, din noi, pe Eminescu
Sã-l smulgã. Cum de n-au știut?
Poemul lui ne e firescu'
Cu care-n sânge ne-am nãscut.
O Limbã Sfânt-avem pe lume,
O Limbã în care visãm
Cã sârma de pe Prut apune
Și noi uniți pe veci suntem!
Dar pânã în realitate
Vom deveni un stat de drept,
Noi suntem frați fãrã de acte,
Prin adevãrul scris în piept.
Dupã atât de multe neajunsduri, impilãri enumerate pânã acum , poeta Liuba Sârbu cade sub incidența pesimismului general și etern , al trecerii în neființã fãrã a se fi reușit sã realizãm ceeace am dorit. dar transpare și gândul cã nimeni nu scapã, cum zice latinul, ,,nemini parcetur” nimeni nu este cruțat de acest sfîrșit- deznodãmânt, eu înțelegãnd ,, nu numai cel asuprit dar și asupritorul, și ar fi bine ca asupritorul sã înțeleagã acest mesaj al zãdãrniciei... Dau citire poeziei ,, Azi spre mîine”.
Azi spre mâine
Azi suntem pe pãmânt,
Mâine-o boare de vânt.
Azi mai facem cãrãri,
Mâine-om fi doar tãceri.
Azi mai râdem în zori,
Mâine-om fi printre nori.
Azi fugim s-adunãm
Și grãbit ne-ndreptãm
Spre pãmântul bãtut,
Spre un țãrm neștiut.
O frumoasã paralelã între viața omului și a unei frunze, ne îndeamnã la meditație. Dar frunza își terminã ciclul de viațã dupã cum știm , iar omul este dator sã lase în urma lui ceva folositor și mai ales un nume bun.
Poezia ,,De ce ești trist”
De ce ești trist
Omule zvãpãiat,
Când pe alee se așterne toamna
Și frunzele se scuturã de-a valma?
Poate cãderea lor te-a întristat?!
-Cum sã nu mã-ntristez gând nelumesc?
Cui oare toamna nu-i aduce-aminte,
Cã anii cad, fãrã-a rosti cuvinte,
Și eu, ca frunza, mã tot ofilesc?
-Tu de la frunzã, omule, învațã
Cã tinerețea ta e trecãtoare
Și chiar de va fi iarãși câmpu-n floare
Ea nu se-ntoarce și te schimbi la fațã.
Pe astã lume nu poți sã trãiești
Decât o viațã scurtã, pãmânteascã,
Dar amintirea-ți o sã dãinuiascã
Prin faptele pe care le zidești.
,,Balada sorții” este o alegorie. Ființele umane sunt legate de locul nașterii lor, precum pãsãrile cãlãtoare. Dorul de cuib le readuce de peste mãri și țãri, chiar cu sacrificiul vieții. Se întrevede cât de mult suferã o persoanã smulsã din plaiul ei natal. ,,Balada sorții”
Balada sorții
Ascultã pãsãrile cãlãtoare,
Neobosite de atâta drum;
Vãzut-au frumuseți necruțãtoare
Pentru un ochi setos de-al vieții scrum.
La cuibul lor se-ntorc a câta oarã,
Strãbat istovitoare depãrtãri,
De zbor, dacã le-ar fi sortit sã moarã
N-ar zãbovi prea mult în alte țãri.
În primãvarã codrul fãrã ele
S-ar transforma pe datã-ntr-un pustiu,
Cu frunze, cu poteci, cu floricele,
Ar avea viațã însã, n-ar fi viu.
Oricãrei vietãți din astã lume
Sortit i-a fost s-aparã pe pãmânt
Și sã se nascã într-un loc anume;
Sã-i sape-ar trebui acolo și mormânt.
Dupã un periplu poetic prin sentimente, pe acasã, urmând-o pe neliniștita poetã în cãutãri, acum ne gãsim în satul ,,prea”liniștit. Este o pauzã de liniște, mult doritã, dar nu sub o asemenea dorințã, blestematã de soartã, înțelegem noi, dupã evenimente care au zdruncinat satul, în poezia ,, ,,A dispãrut neliniștea din sat”.
A dispãrut neliniștea
din sate
Și liniștea în ele a intrat.
Neliniștea e dusã hãt, departe,
Sã caute ținutul preabogat.
Nu plecã singurã cu cãutatul,
Cu ea la braț nemoartea o avea
Și-acuma nu ne mai nemoare satul,
În el își țese pânze liniștea…
A fost o pauzã scurtã de liniște ciudatã și dezolantã în satul basarabean. Nevoile i-au îndemnat pe oameni sã caute locuri mai bune. Femeile au gãsit locuri de muncã spre alte zãri, dar dorul de casã le macinã. Copiii pe care i-au luat cu ele se gãses acum pe drumurile de sub alte zãri. Plinã de tristețea știrilor sosite din Basarabia, poezia ..Informații de ultimã orã” descrie duios și totodatã dramatic aceste stãri.
Informații de ultimã orã
Informații de ultimã orã :
Așezați în fotolii de gheațã,
Vizionând știri la televizor,
Ne uitãm la jurnalul de searã
Ce ne-anunțã cã satele mor.
Li s-au dus gospodarii în lume
Și au grijã de alte ogrãzi,
Fãrã porți meșterite de îngeri,
Fãrã uși îngropate-n zãpezi.
Iar femeile tristelor sate
Spalã-n case strãine ferești
Care n-au auzit niciodatã
Vreo gutuie sã spunã povești.
Și orașele-au fost împânzite
De copii rãsãriți pe ogor,
Ei plãtesc sã nu crape asfaltul
Pe când satele, gratis, le mor.
"Veșnicia la sat e nãscutã",
Spus-a Blaga cel ce-a intuit
Cã în secolul tehnologiei
Sfântul sat va muri pustiit.
Asezați în fotolii de gheațã
Ascultãm cum la televizor
Ne anunțã cã, în țara noastrã,
Pãrãsite de noi, sate mor…
Continuând lectura rãmânem mereu în lumnea satului îndepãrtat, cu verdele lui sclipitor și sãnãtatea trifoiștilor. Ni se pare cã a fost demult, tare demult. Poeta reușește sã ne creeze acest, foarte subtil și artistic, spațiu în timp. Este poezia plinã de nostslgie ,N-a mai rãmas nimic”.
N-a mai rãmas nimic
,acum, din noi,
Nici zilele de mai ,nici înserarea
În care atingeam cu gândul marea
Și ne scãldam în lanuri de trifoi.
N-am mai privit cum zorii se ivesc,
Nici frunzele ce-acoperã pãmântul
Sau cum le mâna fãrã milã vântul
Și cum nu plâng atunci când putrezesc.
N-a mai plutit deasupra-mi visul tãu,
Nici nu știu peste ce creștet plutește
Și-aș vrea sã aflu, de-și mai amintește
De ce am fost odatã, tu și eu.
Este impresionantã aceastã durere a vetrei pãrãsite fãrã voie, a noilor știri potrivnice limbii române, a satelor rãmase pustii în urma oamenilor care au luat drumul înstrãinãrii pentru a putea supraviețui în pace, purtând în inima lor speranța de a se reîntoarce la vatra strãbunã și la traiul molcoim și cîntecul doinei care i-a legãnat pânã mai ieri.
.................
de Melania Rusu Caragioiu
Montreal
|
de Melania Rusu Caragioiu 10/21/2023 |
Contact: |
|
|
