Scrisoare pastoralã
Mulțumesc lui Dumnezeu cã m-a ajutat sã ajung la numãrul 500 al ,,Scrisorii pastorale”. O fi mult, o fi puțin? Nu știu! Știu doar cã douãzeci și trei de ani v-am deranjat mereu, v-am spus multe și de toate. Dacã v-au fost de folos, înseamnã cã n-am muncit degeaba. Dacã v-au supãrat sau plictisit, vã rog sã mã iertați!
*
Scrisoare cãtre Eminescu(XXII).
,,Bãdie Mihai,
Citesc poezia matale Epigonii și tare mã minunez de cunoștințele și puterea cu care analizai faptele de culturã. Mintea ta era o adevãratã enciclopedie ambulantã, bãdie! Câte altele se mai cuprindeau în ea!
Erai revoltat de starea poeziei din vremea ta. O comparai cu vremile trecute: ,,Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/Mã cufund ca într-o mare de visãri dulci ºi senine/ªi în jur parcã-mi colindã dulci ºi mândre primãveri,/Sau vãd nopþi ce-ntind deasuprã-mi oceanele de stele,/Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrãvi cu filomele,/Cu izvoare-ale gândirii ºi cu râuri de cântãri”. Vechii poeți au scris ,,o limbã, ca un fagure de miere” și adevãr grãiai. Citezi o întreagã listã de astfel corifei ai poeziei române, rezumându-le într-unul sau câteva cuvinte esența creației lor: ,,Țichindeal gurã de aur”, ,,Mumulean glas de durere”, ,,Daniil cel trist ºi mic”, ,,Vãcãrescu cântând dulce a iubirii primãvarã” și mulți-mulți alții, fiecare cu amprenta lui inconfundabilã. Unii au cântat în versurile lor dragostea, durerea, jalea, natura, eroii neamului, luptele de apãrare a țãrii, gândirea, adevãrul, existența, alții au recurs la fabule și pilde, la proverbe, mãrturii istorice sau biblice, la basme și mituri vechi. Unii poeți au cântat în versurile lor ,,iobagul º-a lui lanþuri de aramã”, au incriminat nedreptãțile sociale și au reclãdit speranța de mai bine a celor mulți și obidiți, devenind adevãrați ,,preoți ai deșteptãrii noastre”, adevãrați profeți. Voievozi și viteji de altãdatã renasc prin vreme în versurile lui Alecsandri, adevãrate manifeste ale redeșteptãrii naționale.
Aș continua, Bãdie, sã te scriu pe matale în coloana aceasta, pe cei de mai târziu, precum Coșbuc, Mateevici, Arghezi, Goga, Blaga, Anania, Pãunescu, Vieru și mulți, mulți alții, care ați scris pentru sufletul neamului acestuia. Versurile voastre au electrizat masele, au fost gustate și înțelese, și-au împlinit menirea.
Priveai dezgustat, Bãdie, pe falșii poeți din vremea ta, care ,,înșirau cuvinte goale, ce din coadã au sã sune”. Greșeai când te treceai și pe tine-n rândul lor, în categoria ,,epigonii!”. Aceștia erau ,,Simþiri reci, harfe zdrobite,/Mici de zile, mari de patimi, inimi bãtrâne, urâte,/Mãºti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/Dumnezeul nostru: umbrã, patria noastrã: o frazã;/În noi totul e spoialã, totu-i lustru fãrã bazã;/Voi credeaþi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”
Adevãrații poeți, ziceai tu, adevãrații intelectuali, mi-aș permite sã te completez, au avut întotdeauna un ideal pentru care au militat, au scris și au luptat. Idealul lor era idealul nației lor, idealul patriei lor. Aceasta le dãdea putere, îi înflãcãra, iar în condei turnau cernealã, lacrimi și sânge. Tocmai aceasta dãdea și perenitate, trãinicie poeziei lor. De aceea ,,spusa voastrã era sfântã ºi frumoasã,/Cãci de minþi era gânditã, cãci din inimi era scoasã”. Fiecare se baza pe o culturã solidã acumulatã prin vreme, cu trudã, în școli, cât și pe talent adevãrat, ceea ce le dãdea frumusețe interioarã: ,,Sufletul vostru: un înger, inima voastrã: o lirã,/Ce la vântul cald ce-o miºcã cântãri molcome respirã;/Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Epigonii erau pe cealaltã baricadã: ,,fãrã inimi, trist ºi rece;/Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strãin!(…)/Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,/Cãci al nostru-i sur ºi rece - marea noastrã-i de îngheþ.” Și alte versuri ale matale fãceau tabloul complet al acestei categorii.
Ehei, Bãdie! Pe vremea ta era cum era! De-ai citi matale gazetele de azi și-ai vedea ce poezie se scrie! Ai învãțat multe și de toate, ți-a dat Dumnezeu talent cu carul, dar, zãu, cã n-ai înțelege nimic. De multe ori ai impresia cã au fost decupate cuvinte din ziare, la întâmplare, și puse alãturi, sau unele sub altele, ca pe vremea dadaismului. Greu mai gãsești și prozã adevãratã, pe-nțelesul cititorului de bunã credințã. Nu mai avem un Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, Galaction, Voiculescu, Agârbiceanu, Preda sau Buzura. Creangã e dat tot mai la margine. În schimb, Patapievici e la înãlțime! Mulți poeți și scriitori își fac un crez din a denigra tot ce-i românesc, de a folosi cuvinte cât mai obscene, pe care altãdatã ți-era rușine sã le rostești, socotind cã astfel își dovedesc talentul. Sunt membrii în tot felul de societãți și asociații, își petrec vremea pe la casele de creație, fãcând planuri ,,din cuțite și pahare”, cum ai fi spus matale. Lanseazã cãrți cu surle și tromboane, deși nu le citește nimeni, se elogiazã unii pe alții, se trec în dicționare și enciclopedii.
Nu-i de mirare, Bãdie, cã interesul pentru carte a scãzut, cã nu se mai citește cartea, cã totul se reduce la ,,cultura” facebook-ului, cã tot mai mulți români își iau lumea în cap, cãutând alte zãri, alte culturi și mentalitãți. Intelectualii – și în primul rând poeții și scriitorii – au fost printre cei dintâi care au cultivat dragostea de țarã și de valorile ei în sufletul semenilor. Dar le-au vorbit acestora pe limba lor, s-au fãcut înțeleși, au avut ce sã spunã și au știut cum sã spunã.
Roagã-l pe Dumnezeu, Bãdie, sã ne mai trimitã fãclieri ca tine sã ne lumineze drumul prin istorie, cã prea ne-am afundat în mocirlã și-i pãcat!
Cu bine, Bãdie, pe curând!
*
Cuvinte pãrintești. Din Confesiunile Fericitului Augustin selectãm câteva, cã prea sunt frumoase și pline de miez:
,,Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouã, târziu te-am iubit! Cãci iatã, tu te aflai înlãuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te cãutam pe tine, și în urâțenia mea mã nãpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mã țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacã nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipãtul tãu surzenia mea! Ai fulgerat, ai strãluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai rãspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin dupã tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința dupã pacea ta!
M-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu pânã când se va odihni în Tine! Doamne, ce va fi de mine? Mã tem mai mult pentru harurile primite decât pentru pãcatele, totuși atât de numeroase, pe care le-am comis. Aici mã arde, Doamne, aici mã lovește, aici mã taie, numai sã mã cruți în veșnicie! Rugați-vã ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și lucrați ca și cum totul ar depinde de noi. Lucrurile mici sunt lucruri mici, dar a fi fidel în lucrurile mici este mare lucru. Ceea ce este rãu este rãu chiar dacã îl face toatã lumea, iar ceea ce este drept este drept chiar dacã nu-l face nimeni. Hristos a pus aripi suferințelor noastre. Persecuția face sa rãsarã sfinți. Dacã încercarea vã gãsește ca paiele, ea vã preface în cenușã; dacã vã gãsește ca aurul, ea vã purificã. Cautã singurul Bine, în care se aflã tot binele. Cu cât mai înalt vrei sã fie edificiul - turnul sfințeniei -, cu atât mai adâncã trebuie sa fie temelia smereniei. Temeți-vã de Iisus, Care trece și nu se mai întoarce! Câte patimi îndestulãm, atâția dumnezei strãini adorãm. Sã nu opunem rezistențã la prima venire a Domnului, ca sã nu ne temem de a doua Sa venire!”
*
Pãrintele Galeriu. S-a stins pãrintele Galeriu! A fost ca o fãclie, care a ars intens, revãrsând în jur lumina ºi cãldura, mângâind, încurajând, dând speranþe! S-a stins un mare preot, un mare predicator, un mare Duhovnic, un mare profesor. L-a plâns familia, l-au plâns enoriaºii, l-au plâns foºtii sãi studenþi, l-a plâns o þarã. Toþi îl cunoaºtem din diverse împrejurãri ºi îi pãstrãm un respect profund, o dragoste curatã. Era ca unul drag din familiile noastre. Când aveam prilejul sã-l ascultãm vorbind, predicând, fie la bisericã, fie cu prilejul nenumãratelor conferinþe, pe care le þinea prin þarã, fie cu prilejul emisiunilor de la radio sau televizor, încetam orice activitate, puneam zãbãluþã oricãrui gând strãin. El era ca un magnet: atrãgea toþi ochii ºi toatã atenþia asupra sa. Era, la un moment dat, alãturi de pãrintele Stãniloae, personalitãþile cele mai credibile ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru ei îi iertai pe toþi!
Eram student la Teologie în Bucureºti, când a venit acolo ca spiritual. Aceastã funcþie echivala cu cea de pedagog în învãþãmântul preuniversitar. Auzeam de dânsul cã fusese preot la biserica „Sfântul Vasile” din Ploieºti ºi acolo se ducea lumea puhoi, ca sã-i asculte predicile. Unii ziceau cã fusese luat forþat de acolo ºi adus la facultate pe „linie moartã”, ca sã nu mai stânjeneascã propaganda ateistã. Era aºa cum îl ºtim cu toþii: un bãtrân cu barbã ºi plete bogate, cu privire blândã dar scrutãtoare. Treizeci de ani l-am tot vãzut dupã aceea ºi n-am surprins vreo schimbare în înfãþiºarea dumnealui.
Aveam în facultate ºi un alt spiritual, pãrintele ªtefan Alexe. Dânsul era un om cult, format în ºcolile germane, fost preot în Germania, gata oricând sã te ajute dacã erai la nevoie, gata sã te sfãtuiascã, dar necruþãtor cu indisciplinaþii. Pentru mulþi era o adevãrata teroare: scãdea notele la purtare, tãia bursele, exmatricula, chema pãrinþii.
Când a venit pãrintele Galeriu, nu ne venea a crede cã un spiritual poate sã fie ºi altfel. Pãrintele Galeriu era un om cult, dar reuºea sã se apropie de sufletul nostru adolescentin. Nu cred cã a dat vreo sancþiune vreunui student vreodatã. Cel mult, dojenea cu vorba, dar în aºa fel încât mustrarea îþi pãtrundea în adâncul fiinþei ºi nu o uitai poate tot restul vieþii. Mustrarea lui era ziditoare, parcã te scula din mormânt. Chiar avea o expresie pentru cei ce întârziau la rugãciune ori bisericã: „- Scoalã-te, Lazãre!”.
Pe dânsul îl puteai gãsi oricând gata sã-þi asculte pãsul, sã-þi înþeleagã durerea, necazul. Îþi citea sufletul ca pe carte, fãrã sã-i spui o vorbã. Privea o fotografie ºi-þi vorbea minute în ºir despre calitãþile sau defectele persoanei respective, fãrã a fi vãzut-o vreodatã. Era un psiholog subtil, care înþelegea oamenii ºi viaþa mai bine ca oricare altul. Suferea cu fiecare. Foarte rar l-am vãzut bucurându-se, zâmbind. Parcã era sãpat în piatrã chipul sãu.
Citate din Sfânta Scripturã, din Sfinþii Pãrinþi, din lucrãrile oamenilor celebri ai lumii erau ceva firesc, veneau pe buzele dumnealui cu o naturaleþe dezarmantã. Citea mult literaturã teologicã strãinã ºi în predicile sale folosea materialul cules în mod magistral. Când vorbea dânsul, sâmbãtã seara, la Vecernie, în special, la biserica „Sf. Ecaterina” a Facultãþii de Teologie din Bucureºti, venea lumea ca la Paºti. Nu lipseau studenþii. Se dusese vestea de predicile sale ºi veneau oameni de credinþã, minþi subþiri, dar ºi inimi pioase sã-l asculte cu aviditate. ªi aveau ce sã audã!
Înainte de a predica, pãrintele Galeriu îngenunchea în altar, îºi rãzima capul de Sfânta Masã ºi se ruga sã-i dea Dumnezeu cuvânt cu putere multã. ªi Dumnezeu îi dãdea cu prisosinþã. κi începea predicile fie cu voce suavã, plecând de la istorioare simple, pe înþelesul tuturor, fie „ex abrupto”, cu voce puternicã, aproape strigatã, care fãcea sã îngheþe orice ºoaptã ºi orice miºcare. Vocea lui urca sprintenã pânã la bolþile bisericii, de multe ori pânã la porþile cerului, trãgând dupã dânsa pe cei doritori de înãlþare; vocea lui cobora alteori, gravã, îngrijoratã, tremuratã, pânã în adâncurile iadului, smulgând de acolo pe cei împotmoliþi ºi rãtãciþi. N-am vãzut apostoli decât în icoane, dar cred cã pãrintele Galeriu era un apostol al lui Hristos rãtãcit în vremurile noastre, la cumpãna de veacuri ºi de milenii.
În centrul predicii sale era întotdeauna Hristos, cu Jertfa ºi Învierea Sa; cuvântul lui crea, zidea ºi rãscumpãra. Teza sa de doctorat în teologie, Jertfã ºi Rãscumpãrare, nu semãna cu nimic altor teze pentru obþinerea acelui grad. Pãrintele Galeriu trãia ceea ce scria, trãia ceea ce spunea. Fiecare cuvânt îi era ca un copil. Retrãia prin el ºi avea grijã sã nu-i scape oricum ºi fãrã rost. De multe ori poetul Ioan Alexandru, alt magistral orator al Bucureºtiului, era anunþat cu surle ºi chimvale cã vorbeºte la o anumitã orã la Ateneul Român, ori la Muzeul Literaturii, dar la acea orã Ioan Alexandru se afla în biserica „Sf. Ecaterina”. Nu pleca de acolo pânã nu-i auzea predica pãrintelui Galeriu ºi nu-ºi reîncãrca bateriile din „electricitatea”, din forþa spiritualã, pe care bãtrânul o rãspândea ºi o împãrtãºea tuturor.
L-am avut profesor de Teologie Fundamentalã. Acolo era magnific. Uita de noi cei din sala de curs, iar noi uitam de noi înºine. Discursul lui nu semãna cu cursurile celorlalþi profesori. Nu era didacticist, scolastic, sec, rece, distant, academic, ci dimpotrivã, Pãrintele Galeriu analiza aspectele profunde ale existenþei cu competenþa unui savant, dar ºtia sã le expunã pe înþelesul tuturor cu mãiestria unui orator de elitã. Orice întrebare sau nedumerire a noastrã putea sã constituie începutul sau miezul unei noi prelegeri. Nu ºtiu dacã se conducea dupã programe, nu ºtiu dacã îºi structura cursul dupã metodele didactice propriu-zise; ºtiu doar cã abia aºteptam sã vinã orele dumnealui, abia aºteptam sã-l auzim, sã-l vedem. Ne umplea sufletul de bucurie mare, nemãrturisitã în cuvinte, a descoperirii, a cunoaºterii adevãrului.
Poate cã cei care ar fi vrut sã scrie o carte de Omileticã, de Cateheticã, de pastoralã n-ar fi trebuit sã meargã în biblioteci sã consulte bibliografii de specialitate, ci ar fi trebuit sã stea o vreme în preajma pãrintelui Galeriu, ca sã cunoascã „pe viu” ce înseamnã sã fii preot ºi predicator.
Ca preot era mare, ca om avea slãbiciunile sale. Era un om hãituit, un om cu frica intratã în oase. Puºcãria îºi lãsase amprenta adânc asupra sa. Am constatat aceasta, în momentul în care i-am spus cã am auzit vorbindu-se la radio „Europa liberã” de inginerul Galeriu, care fugise în strãinãtate. L-am întrebat dacã nu cumva este fiul sãu. A tresãrit înfricoºat, s-a speriat de-a binelea, a ezitat puþin, apoi a rãspuns evaziv, diplomatic: „- Neamul românesc e mare, copile! Sunt mulþi cu numele acesta în Țara Româneascã!”
Dacã pânã atunci îi fusesem ucenic apropiat, de atunci simþeam cã mã þine oarecum la distanþã.
Dupã Revoluþie l-am vãzut vorbind, asemenea pãrintelui Stãniloae, în balconul Universitãþii cu prilejul istoricei adunãri a „golanilor”. Mulþimea îl asculta înfriguratã ºi-ºi zãmislea în suflet speranþa unor vremuri noi.
Deºi vârsta îºi spunea în mod evident cuvântul, nu pregeta sã cãlãtoreascã prin þarã, acolo unde era chemat, sã vorbeascã mulþimilor, asemenea Sfinþilor Apostoli de altãdatã.
Se spune cã într-o zi cãlãtorea cu trenul spre Timișoara. În compartimentul în care se afla dânsul a urcat o doamnã oarecare. Când l-a vãzut îmbrãcat preot, cucoana a început sã toace ca o melițã tot ceea ce învãțase pe la ,,Ștefan Gheorghiu” sau la vreo școalã de partid cu privire la rolul muncii. Mereu repeta cu obstinație: ,,- Munca l-a creat pe om! Dacã n-ar fi muncit, omul ar fi și azi animal!”
Pãrintele Galeriu a tãcut, lãsând-o sã-și termine ,,muniția”. Când ea s-a oprit, socotind cã l-a fãcut zob pe ,,popa” din fața ei, Pãrintele Galeriu a replicat calm: ,,- Și boul a muncit, cucoanã, de milioane de ani și tot bou este!” Femeia a rãmas fãrã grai. Nu se așteptase la așa afirmație. Pânã la Timișoara s-a așternut liniștea în compartiment. Pe peron, Pãrintele se îndrepta spre ieșire. Cineva l-a prins de mânã. S-a întors. Era femeia ,,filozoafã” din compartiment. Cu glas sfios i-a spus: ,,- Vã rog sã mã iertați, pãrinte!” ,,- Dumnezeu sã te ierte! Sã mergi sã te spovedești!” A fãcut semnul binecuvântãrii asupra ei și a plecat mai departe. Acesta era Pãrintele Galeriu!
S-a sfârºit dupã o grea suferinþã fizicã ºi a plecat în împãrãþia Celui Mare ºi Veºnic, pe Care L-a iubit ºi L-a slujit cu credinþã toatã viaþa!
Dumnezeu sã te ierte, iubite pãrinte!
*
File de jurnal – 28 febr. 1984. ,,Am lucrat de dimineațã la Coloana Infinitului, vol. II. Dupã-amiazã am plecat la Craiova. Am ajuns cu acceleratul pe la ora 19. Am reușit sã intru la Teatrul Național. Se juca Poveste din Hollywood de Neil Simon. În distribuția regizorului Emil Boroghinã erau Tamara Popescu, Valeriu Dogaru și Eugenia Chioreanu-Jiga. Deși actori relativ tineri, fãrã personalitate marcantã, au jucat foarte bine, reușind sã se transpunã de minune în pielea personajelor. Piesa avea un serios rol educativ. Este criticatã discret despãrțirea pãrinților, creșterea copiilor fãrã ocrotirea ambilor pãrinți, remușcãri etc.
M-am dus a cãminul preoțesc ,,Renașterea” de pe strada Matei Basarab nr. 17. Am nimerit într-o camerã cu trei preoți din jud. Argeș. Veniserã la cursuri misionare de scurtã duratã. Au spus bancuri deocheate. Dintre ei, preotul Ion Eugen de la Pitești mi-a povestit cã-n satul sãu natal, Mioveni(OT), dupã Unirea din 1859, prin 1862, Al. I. Cuza urma sã treacã pe acolo. Boierul locului, Opran, antiunionist convins, a organizat un atentat împreunã cu alți adepți ai sãi. Dintre slugi, una a tras cu urechea și a spus preotului și învãțãtorului. Aceștia au alergat la Slatina și au raportat. Acolo s-a fãcut un manechin îmbrãcat în costum domnesc și la ora la care trebuia sã treacã domnitorul pe acolo, suita, având în frunte caleașca cu manechinul, au trecut în alaiul mulțumii. Un glonț pornit dintr-o șurã a lovit manechinul în cap. Poporul a fost alertat. S-a fãcut mare zarvã și jale. Numai la conacul lui Opran a început sã cânte muzica și sã se audã chiote și jocuri. La câteva ore, iatã cã vine o nouã suitã, având în frunte pe însuși domnul Cuza cãlare, spre uimirea țãranilor și groaza lui Opran și anturajului sãu.
Le-am povestit cazul cu Ivãnescu. Toți m-au compãtimit cã voi fi caterisit sau transferat disciplinar, fiindcã am apelat la instanțele civile. Au rãmas uimiți când au vãzut cã nici nu mã sinchisesc de o asemenea perspectivã. Se uitau la mine ca la un nebun. Preotul Eugen a spus cã a fãcut restaurarea picturii bisericii sale prin 1977-1978 cu pictorul Mihai Mociulschi, un ,,om de aur!” Nu l-a costat decât 200.000 lei, iar masa de recepție a dat-o pictorul. Când le-am spus cã am plãtit doar 52.500 lei, n-au vrut sã mã creadã. Mã rog!”
*
Zâmbete. ☺Un ziarist de teren, întreabã: ,,– Bade, cu cine votezi?” ,,– Apãi, dragã domnule, musai ... cu comuniștii!” ,,– Ioi, bade!! Da..., de ce?” ,,– Iaca, pe vremuri or venit liberalii ºi ne-or zis cã ne fac pod. Vezi tu vreo urmã de pod?” ,,– Nu!” ,,– Apoi or venit pedeliștii.... ºi or zis cã ne fac moarã. Vezi vreo moarã?” ,,– Nu!” ,,– Ei....., când or venit comuniștii..., or zis cã ne iau tot.... ªi ne-or luat!! Apãi ãia-s oameni de cuvânt!!!” ☺Dupã 40 de ani viaþa devine rozã: artrozã, sclerozã, nevrozã, osteoporozã....! ☺Numai în limba românã poate fi întâlnit un asemenea grad de rudenie: O mamã de bãtaie, sorã cu moartea; ☺Turistul într-un sat din Ardeal: ,,– Auzi, bade, în satul ãsta, unde faceți voi palincã?” ,,– Dapãi, domnule dragã, vezi dumneata biserica aia?” ,,– Da.” ,,– No, numa acolo nu!” ☺De mic mi-a plãcut ºcoala. Era o construcþie foarte frumoasã cu o curte superbã pe unde mã alerga tata când ieºea de la ºedinþa cu pãrinþii!
*
Sãnãtate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.!
Pr. Al. Stãnciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stãnciulescu-Bârda 9/19/2023 |
Contact: |
|
|
