Remember poeta si preoteasa Florica Batu Ichim (n. aprile 1945 Bucuresti - d. septembrie 2010 Kitchener, Ontario )
“Mâine plecãm, lumea o sã se aseze între noi, cuvintele lor,
privirile lor, gesturile lor,/ ce înteleg ei din Marea Iubire?/ Taci,
Puiul mamii./ Noi avem Taina noastrã…” (din ciclul Petala in-
finitului).
Poeta Florica Batu Ichim a plecat dincolo de orizontul vietii
pãmântesti la 4 septembrie 2010, dupã o luptã de 23 ani cu o
nemiloasã boalã: leucemia. Suferinta ei s-a sfârsit pe patul de
spital din orasul canadian Kitchener, oras în care a trãit cu familia
sa timp de 36 ani.
Florica Batu-Ichim s-a nãscut la 13 aprilie 1945 în Bucuresti,
al saptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la
Gheorghe Sincai din Bucuresti si a absolvit Academia de Stiinte
Economice, sectia Finante si Credite, în 1968. S-a cãsãtorit în
anul 1974 cu preotul si poetul Dumitru Ichim si, împreunã, s-au
stabilit în Canada. A debutat pe tãrâmul literar cu placheta de
poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare a câstigãrii concursului
de poezie Prima verba (1969). A continuat cu volumele de poe6
zii Oglinzi (1975), Seara lumeascã (1978), Poezii pentru copii
(1979), Valea noptii în culegerea de versuri Agape (1982), Poezii
pentru copii (1983) si Petala in nitului alb (2001). A scris un
volum de poeme în prozã (Vinerea mare, 1975) si douã volume
de prozã confesivã (Bolnav de cancer în Medjugore, 1989 si La
portile disperãrii, începutul sperantei, 1994). A fost codirector
al emisiunii bilunare de informatii si culturã româneascã “Romanian
Kaleidoscope”, la televiziunea localã din Kitchener, Ontario
(1975-1985).
Poeta Florica Batu a rãmas un consecvent slujitor al lirei de
la debutul sãu literar, când impetuozitatea si sinceritatea vârstei
foarte tinere aveau darul de a înaripa versul într-un mod unic
(“Poate cã numai la o anumitã vârstã frãgezimea impulsurilor
e asa de vibrant autenticã, dragostea colportatoare de un lirism
atât de concentrat, cochetãria cu desãvârsire neincomodã si
portiunile de volitionism într-un contrast aproape clasic atât cu
viteza deprimãrilor, cât si cu discretia. Mai târziu apar simularea,
misti catia, logoreea, oxidãrile si naratiunea” - Ion Caraion,
Prefatã la Mesagerul alb, Bucuresti, 1970), si pânã la sfârsitul
vietii sale când, cu simt sigur si adâncã întelepciune, conducea
Cenaclul literar “Muntele Mãslinilor” din Kitchener, în intat
împreunã cu poetul si sotul ei, Dumitru Ichim (“un loc nu numai
spatial si temporal dar si spiritual”, cum se exprima Lidia
Stãniloae vorbind despre cenaclu).
Poeta Florica Batu a fost în primul rând sotie si dragostea de
începuturi, pornitã parcã sub aura unui destin perfect ca lirism,
pentru cã alesul inimii era un poet - Dumitru Ichim, pe care l-a
cunoscut la o manifestare literarã, a binecuvântat cu bogãtia ei
întreaga existentã a intei sale exemplare. În versurile primului
sãu volum, scris la 25 ani, transpar deopotrivã exuberanta iubirii
(“Nu stiu când,/ dar odatã,/ am sã-mi desfac pletele negre/ si am
sã dansez printre ele,/ cu ele,/ pânã când vãzduhul/ va plin/
de pletele mele negre,/ pânã când universul/ va negru/ negru
intens,/ ca intensitatea primei iubiri” - Dans) si dorul propriu
acesteia (“Dacã ai lângã mine/ luminã târzie –/ poate-am gãsi
al doilea cuvânt/ la singura mea poezie” - Dacã).
Dar, din 1975, când a devenit mamã ca o celestã vocatie,
aspiratiile existentiale ale Floricãi Batu si procesul sãu individual
de cunoastere a lumii materiale si universului spiritual, capãtã
amprenta emotionalã a legãturii organice dintre mamã si prunc – o
legãturã, atât de indisolubilã si, în acelasi timp, de inefabilã, care
prin forta ei poate transforma timpul în eternitate: “Scãderea/ e
uneori un adio/ omega mamei/ minus/ alfa pruncului.// Desprinderea
= perpetuarea în timp/ omega minus alfa/ se trece/ în/ omega
plus alfa/ timpul mamei/ trãieste mereu/ alfa plus alfa plus alfa/
trecându-se-n copii, / în urmasi.// Poate de aceea/ întinzând mâna/
în Sus// omul/ egal infnit, / infnit,/ infint.” (Michelangelo).
Dupã cum se vede, chiar si inovatiile sale poetice, poartã cu ele
semnul distinctiv al maternitãtii. Micropoemele, care condenseazã
mesajul în 1-3 versuri si par sã constituie pãrtile componente ale
unui singur poem de mai mari proportii, îmbinã edi cator aceste
douã elemente. Astfel poemul Gnosã (“0 + 0 + 0 = 0”) alterneazã
cu cel întitulat Prohod (“Lumina/ plânsese/ pe bratele mamei”),
cu Destin (“Stele - cifre -/ câini ai pãmântului,/ tipã la noi”) si
cu Timpul (Timpul/ adormise/ în bratele Mamei”).
Fiorul transcendental al mesajului ei liric sunã grav, ca un
ecou al luptei zilnice cu amenintarea mortii, în poemul Portile
infnitului alb: “Portile inf nitului încep cu o scarã/ Portile in-
finitului sfârsesc printr-o scarã./ Între ele/ sunt vãmile,/ multele,/
nestiutele vãmi.// Nu stiu/ când am bãtut/ la portile infi nitului/
(voisem sã intru?/ doream doar sã ies?)/ Treceam/ dintr-o parte
în alta -/ asemeni/ unei nasteri/ asemeni/ unei morti“. Dar el
poate lua un ton jucãus, oarecum arghezian, când gândurile si
grijile proprii universului suf etesc sunt întrerupte de chemarea
copilului la care rãspunde prompt instinctul de mamã: “Prin zori,
prin asfintit,/ mã jucam în infinit.// Îmi râdea un bob de soare:/
-Ãsta-i infinitul mare!/ Gângurea un mãr peltic:/ - Uite, in nitul
mic!/ Sughita un pui de soartã:/ - Infinitul e la poartã!// Cad nedumeriri
în gând:/ - Pânã unde?/ - Pânã când?// Sã mã culc – sã
vãd, sã stiu…/ Este vremea. E târziu…” (Joc pentru oameni).
Nu este usor sã ai sase copii si sã-i cresti într-un modest
apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era
mare dezordine si gãlãgie în casa noastrã”. Iar Matei, bãiatul cel
mai mic, adãuga: “Am fost sãraci dar aceasta nu ne-a oprit de
la a merge la facultate. Ea [mama] niciodatã nu si-a cumpãrat
haine, nu aveam mobilã”. Un poem mãrturiseste aceasta, cu o
tristete si o obidã care ascunde totusi o nespusã duiosie si o
profundã dragoste si întelegere a sensurilor eterne ale lumii:
“C-un prunc la tâtã/ si câtiva de poale,/ amar vomând, gravidã,
uneori/ mã trec/ prin lumea asta, trecãtoale/ nãscând cu stele/ si
prânzind cu sori./ Mã râd/ femeile cu soldu-n modã/ si-n glezna
lor/ cu zâmbet nebunesc;/ eu port/ tot rochia mea/ decoloratã/
am cearcãne la ochi/ si-mbãtrânesc.// Dar peste vremi,/ când
toate-om fi sub luturi/ si teii/ vor cãlca pe noi, desculti/ poate un
prunc/ va gânguri-ntr-o searã/ un vers/ de “Proasta aia cu plozi
multi”! (Rãmânere). A se observa ortografierea intentionatã a
cuvântului “trecãtoare”.
Dar peste pacea dinamicã si luminoasã a familiei, în stare sã
biruie, prin unire, orice dificultate, avea sã se abatã o teribilã
amenintare. “Moartea venea ca o Lebãdã Neagrã, / noaptea plutea
ca o Lebãdã Neagrã,/ aripile-i/ negãri paralele/ fosnind pe a
/ lovind pe a .//…// E clipa/ când nimeni nu stie/ si-i frig/ si e
spaimã.// Moartea curgea ca o Lebãdã Neagrã (din ciclul Umbra
lebedei lunecã prin cântecul lunii).
În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea
sa economicã dar trebuie sã abandoneze studiile în anul urmãtor, în
ajunul Crãciunului, cãci este diagnosticatã cu cancer. Cel mai mare
copil, Toma, avea 11 ani iar cel mai mic, al saselea, Matei, avea
10 luni. Florica Batu-Ichim relateazã lucrurile în cutremurãtoarea
ei carte confesivã, La portile disperãrii, începutul sperantei (Ed.
Arhidiecezan Cluj, 1996). Când s-a întors acasã sotul a întrebato
de ce a întârziat. “Doctorul a spus cã am leucemie.” “Si ce-i
cu asta?”, a întrebat el. Au cãutat în Enciclopedia medicalã, au
a at si s-au îngrozit. Au plâns toatã noaptea. “Mãcar dacã am
sti ce formã, ce formã e…”, a zis el. “Sã-l întrebãm pe doctor”.
Doctorul le-a spus cã media de viatã a celor bolnavi de leucemie
este de patru ani dar mai mult de jumãtate din pacienti trec peste
media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea
urmãtoare cã mama lui murise. Ulterior, “primul care s-a dus sãsi
dea sângele, hotãrât sã dea si mãduva, a fost” Tom. Bolnava,
mamã a sase copii, s-a simtit usuratã când a vãzut cã nimeni din
familie nu era compatibil. A mers apoi la locul de pelerinaj de
la Medjugordje din Hertegovina sã se roage la Maica Domnului
si aceastã experientã a “scãpat-o de fricã”.
Pe patul de spital în timpul transfuziei Florica Ichim citea o
carte, recomandatã între doctori si pacientii de cancer, despre
moarte si despre cei de pe pragul mortii. În carte se spunea cã
“personalul medical trebuie sã-i încurajeze pe muribunzi sã-si
exprime furia fatã de Dumnezeu. Adicã cum: nu ajunge cã pe
lumea asta nu mai avem nici o sperantã, vor sã ne fure si nãdejdea
în lumea de apoi?” La sfatul unui pediatru ca sã pregãteascã pe cei
mici în cazul inevitabilului, mama si copiii ei au înscenat acasã
înmormântãri. Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri si
un mars funebru, dar au fost probleme la pomanã, cu împãrtirea
visinelor; oricum s-a terminat cu o bãtaie cu sâmburi si copiii,
bucurosi foarte, au declarat într-un glas cã a fost “foarte frumos”.
Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei pãsãri.
Când, la sfârsitul înmormântãrii, mama a încheiat discursul cu
cuvintele “si nu te vom uita niciodatã!”, Gloria, fata cea micã,
a strigat supãratã: ”Mincinosilor!” “De ce ne faci mincinosi?”
“Asa i-ati spus si bondarului si uite ce-ati fãcut!” “Ce am fãcut?”
“Ati semãnat carto !”
În fata blocului oamenii s-au pornit sã taie un artar bãtrân
care avea o ranã pe trunchi si putea sã cadã la vânturile puternice
canadiene. “Sã-l taie, cã are cancer!”, a zis careva. Oamenii l-au
ciuntit întâi de ramuri. Mama nu mai poate suporta: “Lãsati-l sã
moarã frumos!”, adicã sã-l taie direct de jos si nu sã-l mutileze
rând pe rând. “Pomul nu poate fugi”, nu se poate apãra de venirea
mortii. Mama noteazã: ”Statisticile scriu: unul din trei canadieni o
sã aibã o formã de cancer în timpul vietii.”… A venit primãvara.
“Din ciotul copacului au tâsnit mlãdite noi.”… “’Bãiatul tãu’,
a zis odatã psiholoaga scolii, ‘mi-a mãrturisit cã-i vine sã râdã
când vorbeste de cancer’. Si-a asezat mai bine ochelarii pe nas,
s-a încruntat si, cu o voce de om care încearcã sã explice unui
profan ceva deosebit de dificil pentru mintea lui, a continuat:
‘Asta e pentru cã centrul nervos al plânsului e foarte apropiat de
centrul nervos al râsului’”.
Florica Batu a fost o duioasã mamã si ingenuitatea copiilor
ei i-a dat continuu tãrie su eteascã. “Mã sfãtuiesc cu Matei [în
privinta unei activitãti din rutina zilei]: ‘Dacã ne ajutã Dumnezeu,
mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O sã ne ajute Dumnezeu,’
mã întrerupe copilul convins. ‘De unde stii?’ îl întreb. ‘Pentru
cã Dumnezeu este bun’. M-a uimit întelepciunea copilului - eu
uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – si i-am scris cumnatei
mele din Moldova toatã întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea
soacrei mele, pe patul de moarte, când o fricã inexplicabilã
începuse sã o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacã si copilul ãla mic
zice cã Dumnezeu e bun, apoi, maicã, o bun si s-o îndura si de
pãcatele mele…’ Frica a început s-o lase si a murit linistitã, cã
era femeie bunã, sãraca.”
Florica Batu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o
experientã de viatã. Da, este nebinevenit dar este ceva din care
poti sã înveti: atât de multe întrebãri si rãspunsuri si câteodatã
lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altãdatã durere, uneori
este nãdejde si, de cele mai multe ori, fricã. Nu stiu exact
ce este si ce nu este, dar un lucru rãmâne sigur: nu e niciodatã
plictisitor.” (tradus din textul în englezã, Valerie Hill, Ichim
family matriarch dies, TheRecord.com. Sept.8, 2010). Acest
continuu balans între sperantã si teamã a devenit un drum de
cunoastere existentialã. “Aflu cã doctorul a gresit când mi-a
spus cã nu mai e nici o scãpare. Se pare cã, prin tratamentul
experimental pe care-l fac, sunt 10% sanse…. E foarte important
sã stiu cã existã o sansã”, scria Florica Batu-Ichim (în La
portile disperãrii, începutul sperantei). “Cancerul poate un
drum spre Dumnezeu. E greu sã faci a rmatia asta si mult mai
greu s-o întelegi… O sã vinã o zi când voi fi atât de bolnavã,
încât n-o sã mai pot nici mãcar sã mã rog. De aceasta mã tem
cel mai mult.”
Umbra permanentã a mortii spânzurând deasupra sa a fost zilnic
biruitã de lumina dragostei de mamã, de familie, care are forta de
a alunga inevitabilele, grelele momente de angoasã si teroare, cu
fiorul rece al însingurãrii în boalã si suferintã. Volumul de poezie
Petala infinitului alb (Albatros, 2001) este dedicat “Pãrintilor mei
Temistocle si Victoria Batu, Sotului meu, Dumitru, Copiilor mei
Toma, Cristina, Julian, Gloria, Cristofor, Matei, Si fratilor mei
pe care i-am cunoscut si pe care nu – Mihai, Toma, Elisabeta,
Marica, Paraschiva, Petre… Atâtia de multi au fost lângã mine…
Atunci cum pot sã mã plâng de singurãtate?”
În plinã naratiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare
si durere, Florica Batu-Ichim consemneazã totusi în emotionanta
sa carte a Portilor disperãrii: “Cel mai frumos compliment pe
care l-am primit în viata mea a fost acum vreo zece ani de la
Tom: ‘O mamã, ce frumoasã esti: parcã ai o macara!’ La vârsta
lui colosul ãla era simbolul frumusetii pãmântene.” Plinã de
responsabilitate si devotament matern, pentru a reusi sã sustinã
copiii sã creascã, sã învete la scoalã, sã-si facã un rost (Cristina
povesteste cât de atent se ocupa mama de educatia copiilor sãi
în micutul lor apartament plin de cãrti), Florica Batu-Ichim
luptã cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de
tratamente experimentale. “Am plâns amândoi [noi pãrintii]. Am
plâns pentru cã nu era nimic altceva de fãcut. Eram mamã si nu
puteam sã-mi permit sã mor încã”.
Copiii mai mari, Christine si Thomas, decid sã-si ajute mama.
Împreunã cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko,
formeazã o echipã care va traversa Canada de la un ocean la
altul. La 3 mai 1996 ei pleacã din Victoria (British Columbia)
– Cristina pe patine cu rotile, ceilalti trei într-un microbus
în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km pânã la St.John’s
în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) si
atingând punctul terminus al cãlãtoriei la 15 octombrie 1996.
Un moment emotionant a fost trecerea celor patru tineri pe la
Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost
un tânãr canadian, al cãrui picior a fost amputat pentru a opri
rãspândirea cancerului în restul corpului. Cu o protezã pentru
întregul picior el a încercat sã alerge ceea ce a numit “Maratonul
Sperantei”, strãbãtând Canada pentru a strânge fonduri
pentru cercetãri oncologice. Nu a reusit cãci boala l-a rãpus
prea devreme dar de atunci în diferite comunitãti se organizeazã
anual o alergare numitã Terry Fox Run. Echipa Ichim a reusit
însã. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizatã
prin strãdania plinã de energie a celor doi frati Ichim, cu scopul
obtinerii de fonduri pentru gãsirea unui tratament curativ pentru
leucemie, a primit rãspuns din partea publicului larg precum
si din partea a numeroase institutii si organizatii nationale si
internationale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General
al Canadei.
Tot acesti doi frati mai mari, Toma si Cristina, au urmat
facultãti care sã le dea sansa sã cerceteze vindecarea mamei lor
de cancer. Thomas Ichim, doctor în stiinte, este astãzi cercetãtor
în biologia molecularã; a devenit Chief Executive Officer (cel
mai mare rang executiv într-o companie) la Medistem Laboratories
din San Diego si studiazã celulele stem, ca metodã de
regenerare a tesuturilor distruse de cancer. Lucrarea inovatoare
care reuseste sã creeze celule stem pentru organismul adult din
celule menstruale, lucrare la care Thomas Ichim este al doilea
autor, a fost premiatã de cãtre guvernatorul Californiei, Arnold
Schwarzenegger, drept cea mai bunã publicatie stiinti cã a
anului 2007 (Xiaolong Meng et al, Endometrial regenerative
cells: a novel stem cell population, Journal of Translational
Medicine 2007, 5:57). Christine Ichim, doctor în stiinte, studiazã
mecanismele moleculare ale leucemiei la Sunnybrook Hospital
al Universitãtii din Toronto si este autoarea unei lucrãri importante
în acest domeniu (Christine Ichim, Revisiting immunosurveillance
and immunostimulation: implications for cancer
immunotherapy. Journal of Translational Medicine, 2005, Vol.
3, No. 1). Împreunã au înfiintat un centru medical (Batu Center
for Leukemia Research), aflat azi sub conducerea lui Dr. Lisa
M.J. Smith.
Cristina spunea despre mama ei care pleda pentru forta educatiei
si iubea armonia complexã a naturii, cã credea cu fermitate în
adevãr, în descoperire, în frumusetea întelegerii functionãrii lucrurilor.
Florica Batu a încurajat pe copiii sãi sã gândeascã liber si
le-a sãdit adânc dragostea de cunoastere. A fost singura mostenire
pe care le-a putut-o lãsa, cãci conditiile materiale erau modeste.
Si i-a ajutat pe ecare sã-si clãdeascã caractere frumoase.
Un mesaj anonim al unei mame circula deunãzi pe internet:
“Cineva a zis cã dureazã sase sãptãmâni ca sã revii la normal dupã
ce ai nãscut un prunc; acel cineva nu stie cã odatã ce ai devenit
mamã, cuvântul “normal” a iesit din uz. Cineva a zis cã nu poti
sã-l iubesti pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul;
acel cineva nu a avut cinci copii”.
Florica Batu a avut sase si a luptat zi de zi ca sã amâne plecarea ei din lume ca sã-i creascã
si sã-i facã oameni. De-acum îi lasã în grija unei alte mame, asa
cum si-o dorea de mult si cum a glãsuit în poemul Rugã: “Lacrimã
a mãrii,/ mângâierea zãrii,/ Maicã, ocroteste,/ lumea o pãzeste./
Dã-ne pacea somnului/ Sfântã Maica Domnului!”. Pentru noi
ceilalti, dacã toate celelalte nouã cãrti pe care le-a publicat se
vor pierde, va rãmâne a zecea, La portile disperãrii, începutul
sperantei, un document de o mare valoare umanã, pe mãsura
negrãitei frumuseti a sufletului ei de mamã, al puterii dragostei
si vietii, al nobletei spiritului omenesc.
“Cãlãtori suntem noi înaintea Ta si pribegi, ca toti pãrintii nostri;
ca umbra sunt zilele noastre pe pãmânt si nimic nu este statornic”
sunã un verset biblic (1 Paralipomena – Cronici, 29:15). “Mâine
plecãm, lumea o sã se aseze între noi, cuvintele lor, privirile lor,
gesturile lor,/ ce înteleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./
Noi avem Taina noastrã…” sunã cuvintele poetei Florica Batu.
Sã punem o foare pe proaspãtul ei mormânt.
|
Horia Groza 9/13/2023 |
Contact: |
|
|
