Noi, ni-l cinstim pe Eminescu
Trecut-au anii în buiestru,
Imagini ne apar mai triste,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Ne mulțumim cu acatiste!
Nu-l vrem nume de maestru,
Precum îl veneram odinioarã,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Ni-l iau strãinii în ocarã!
Sã ținã cine-o vrea cãpãstru`,
Calul se stinge din picioare,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
O biatã ființã muritoare!
El retrãiește veacul nostru
Și intrã-n casã de român,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Și ne purtãm cu el hapsân!
Ni-l tot prezintã ca pe monstru,
Iar noi smeriți le dãm crezare,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Și-l venerãm pe-un oarecare!
Opriți pe loc acest sinistru
Ce ne aruncã-n depãrtare!
Noi, ni-l cinstim pe Eminescu,
Cãci fãrã EL, neamul ne moare!
CRÂNGURI RÃZLEȚE
Crânguri rãzlețe pe-ntinsa câmpie,
Imagini maiestuoase în zare,
Daruri rãmase din mândra Dacíe,
Ființe dorminde de veci în visare.
În crengile voastre stufoase,
Tãind luminișuri blajine,
Pãsãri clãdesc cuiburi umbroase
Pe triluri din muzici divine.
Rãmas-ați de pazã peste tarlale,
Iubitoare ale mândrelor grâne,
Înãlțați în aer blânde corale,
Iar pe pãmânt jocuri de zâne.
Uneori vin oameni la umbrã,
Sã-și tragã o clipã suflarea,
Lansând cãtre ceruri o rugã,
S-aduceți pe veci alinarea!
A FOST ODATÃ…
Povestea întotdeauna începe
Cu “a fost odatã ca niciodatã”
Și încã trãiește nedemodatã,
Nepot pe bunic sã-l poatã pricepe.
O viațã de basm cu aur brodatã,
Zâne aduse din nordice stepe,
Cu cai nãzdrãvani sãrind peste ape,
Peste munți cu iarbã curatã.
Așa auzeam povestea rostitã,
Cu timbrul domol din glasul bunicii,
Mã și vedeam în alaiul de nuntã
Și doream sã fiu în rând cu voinicii,
Sã mã avânt vitejește în luptã,
Sã apãr zâna rãpitã de monștri!
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASÃ
De mic copil în casa pãrinteascã,
Ești învãțat sã faci doar lucruri bune,
Sã duci în viațã legile strãbune
Și sã deprinzi cei șapte ani de-acasã.
Ai tãi te înconjoarã cu povețe,
Sã fii al neamului fãrã pereche,
Sã-nveți temeinic, nu dupã ureche,
Sã lupți pentru onoare și noblețe.
Tu, biet copil, nu înțelegi mesajul
Și mai ales povața drãgãstoasã,
Încrâncenat îți iei pe loc curajul,
Alunecând pe-o pantã nebuloasã:
Lași sã te fure pe nedrept mirajul,
Apoi te plângi cã viața-i nemiloasã!
VÂNÃTOARE
Pe câmpul dezgolit se plimbã vântul,
Ici-colo un iepure neliniștit,
Când aude un înfricoșat vuit,
Își ia dintr-un culcuș cãlduț avântul,
Dupã un timp se vãd venind hãitașii,
Porniți din zori de zi la vânãtoare,
Sãlbãticiuni ies din ascunzãtoare,
Sperând a pãcali-n zig-zag țintașii.
Începe pregãtirea nemiloasã,
Biete ființe fãrã apãrare,
Intrã-n cãtarea puștii – nu le pasã!
Pornește-apoi a omului teroare:
Cad secerate victime în masã –
De unde astã sete sã omoare?
NORII GÂNDURILOR
Norii gândurilor mele te-au visat
Iubito, peste pragurile casei,
Sã te primesc în straiele alesei –
Albul miresei de-a pururi adorat.
Sã mã desprind din încleștarea transei,
Cu aripi sã mã înalț de pe pãmânt,
Mai sus de stele sã dau un jurãmânt,
Sã nu mai pierd din nou sortirea șansei.
Sã las în urmã gândurile triste,
Venite-n somn de iarnã mohorâtã,
Ce m-aruncau în zodii fanteziste;
De-ar apãsa o soartã amãrâtã,
De-acum mã leg de planuri realiste,
Sã prind iar șansa vieții hotãrâtã!
SACRIFICII
Pãdurea vuiește în freamãt de vânt,
Cu pomi seculari domnind peste câmpuri;
Martori ce trec din prezent peste timpuri,
Mãreții crescute în tainic avânt.
A rãbdat atâtea cazne eterne,
Vântul nu i-a învins lãstarii plãpânzi;
Cum mamele avându-și copiii flãmânzi,
I-au salvat cu sacrificii materne.
Acum nu vântul e cazna pãdurii,
Însãși furtuna o lasã-n picioare
Spre-a fi de-a pururi în grija naturii;
Ea vede moartea venind cu topoare
Și lãcrimeazã la gândul torturii:
Cade, dar lasã vlãstari în vigoare!
SEMEN CU LAUDÃ DE SINE
E câte-un semen cu deșteptãciune:
E neșcolit și se pretinde mare,
Un unicat fãr’ de asemnãnare
Și ce pãcat, cã nimeni nu i-o spune!
Ne vinde cã a pãtimit în viațã
Necazuri ce l-au învãțat atâtea,
Ele i-au inoculat virtutea,
Chiar dacã e ridicolã paiațã.
A reușit s-ajungã la putere
Și-acum se laudã cu de la sine,
Are de toate dupã a sa vrere,
Iar când mai vine unul, oarecine
Și își exprimã sincerã pãrere,
Îi spune sã ținã școala pentru sine!
CLEPSIDRÃ
Nisipul din clepsidrã curge ușor,
Somnul peste somn se ridicã,
Noaptea din odaie se face mai micã,
Gândul își pune aripi de dor.
Aud tãcerea cum bate tic-tac,
Cum curge nisipul neîncetat,
În suflet se naște un gol zbuciumat
Și nostalgic visez al prințesei iatac.
Mã lovește în tâmple veșnicul timp,
Aștept ceva de demult, și nu vine,
Poate voi putea sã mã schimb,
Poate un alt om locuiește în mine,
Îmi trebuie pe creștet un nimb,
Sã mã apere de vorbe strãine.
ZÃPADA DEPUSÃ PE CÂMP
O mantie albã depusã pe câmp
Acoperã grâul de-ngheț și de vânt.
Zãpada-n troiene adusã curând,
Slãbește-n puteri al sãu scump anotimp.
O razã de soare face anunțul,
Cã iarna își ia de mânã trecutul
Sã-și facã în alte locuri debutul…
Pe aici plânge într-una dezghețul!
Însã iarna își aduce aminte
De forța turnatã în gerul cumplit,
Trage rafale de nea fãrã ținte,
Cu puteri de gigant în lupte cãlit,
Dar nu poate menține ritmul silit
Și pleacã, lãsându-ne grâul fãlit!
Autor Ion BUNESCU
|
Ion Bunescu 1/9/2023 |
Contact: |
|
|
