La ajun
Seara zilei de 23 decembrie, era o seară magică pentru copii generației mele, din Lița anilor 50-60! Nici nu se lăsa bine seara și satul începea să vuiască de larma copiilor plecați cu Ajunul! Ulițele erau pline de copii care mergeau încolo și-ncoace, îmbrăcați gros, cu căciuli de miel îndesate bine în cap, cu traiste cât mai încăpătoare, din lână seină ori cu vărgi colorate orizontale, agățate de gât și cu ciomege groase în mâini. Deși gospodarii aveau grijă să aibe câinii legați în seara aia iar de maidanezi nici pomeneală pe atunci, ciomagul era obligatoriu. Ne făcea să ne simțim în siguranță, ori ne simțeam mai mari, așa, mai importanți, cu ciomag! Intram fără sfială în curțile oamenilor, mergeam la fereastra luminată a casei și strigam cu putere, toată ceata odată:
Bună seara la Ajun,
Mâine la Crăciun,
Scoate, babo, colăcelul,
Că mâine tăiem purcelul,
La Anul și La Mulți Ani!
Sau chiar, mai simplu, că eram grăbiți să ajungem la cât mai multe case, nu?
Bună seara la Ajun,
Mîine la Crăciun,
Scoate, bă!
Scoate, bă! Cu un ton poruncitor, de nerefuzat. Se deschidea ușa casei, de unde ne izbea în nări un miros îmbătător de pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, iar gospodina se ivea în prag, având poala șorțului plină cu colaci, mere și nuci, din care ne împărțea tuturor. Uneori, pe ușă răzbătea și vocea gospodarului, pe care-l văzusem pe geam, trântit în pat, cu capul rezemat de macatul din perete și mâinile încrucișate la ceafă, care întreba:
- Ai cui sunt, Floare, copiii ăia?
- Ai lui cutare și cutare, râspundea tușa Floarea, ori Gherghina, ori Lenuța, după
caz.
- Bagă-le pisica - n traistă, zicea, ironic, gospodarul, dacă, știindu-ne, credea că
ne mărisem, adică depășisem vârsta colindatului, a copilăriei, trebuia să ne ajutăm părinții la treabă, de-acum!
Ori:
- Spune-le că nu s-au copt încă, în cazul în care noi, nerăbdători, plecasem
cam devreme colindat!
Strigătele copiilor se auzeau din toate părțile, suprapunându-se, încrucișându-se pe deasupra caselor, până pe la zece seara. Dacă și ningea, caz în care sunetele glasurilor copiilor erau mai moi, așa, parcă vătuite, era o adevărată feerie! Ajunși acasă, goleam traistele cu colaci, mere și nuci în mijlocul patului, să ne lăudăm la părinți cu agoniseala noastră! Cunoșteam și le explicam însuflețiți părinților, despre fiecare colac, de la cine este, cine ni l-a dat! După care ne culcam obosiți, învinși de efortul fâcut, de mersul prin zăpadă și de aerul tare.
A doua zi ne trezeam în guițatul porcilor trântiți în mijlocul bătăturii și înjunghiați de tată, bunic, ori vreun vecin dintre cei adunați să ajute. Porcii se tăiau în ziua de ajun, nu cu o săptâmână-două înainte, ca acum. Excepție făceau doar porcii de culoare neagră, care se tăiau în ziua de Ignat, pe 20 decembrie, în a cărei noapte se spunea că porcii visau cuțitul... Se tăiau în ajunul Crăciunului pentru că sătenii noștri erau credincioși, pe atunci, și astfel limitau timpul în care ar fi fost supuși tentațiilor de a gusta din carnea râmătorilor. Despre cei care încălcau interdicțiile postului, se spunea că s-au spurcat! Oamenii nu gustau din carne înainte ca gospodăria să fie vizitată de preotul care vestea Nașterea Domnului și a săruta icoana ținută de preot.
Dar să revin! Ne trezeam, spuneam, în guițatul porcului, ne îmbrăcam repede și ieșeam afară unde găseam bătătura plină de oameni. Vecinii se adunau și mergeau de la unul la altul, din curte în curte, pentru a ajuta la înjunghiere, a ține de porcii care erau destul de mari, băteau spre 200 de chile. După ce porcul înjunghiat se potolea, cineva dintre ai casei se apleca, muia degetul în sângele de pe jos și ne făcea nouă, copiilor, câte o cruce pe frunte, pentru a fi sănătoși și rumeni în obraji în anul care urma să se înnoiască peste câteva zile! După care oamenii adunați în jurul porcului își dădeau cu părerea și schimbau împresii la o ceașcă-două de țuică fiartă apoi plecau în grup la casa următoare, unde ritualul se repeta. Nu zăboveau prea mult asupra țuicii, întrucât erau destul de grăbiți, porcii trebuiau pârliți, spălați, îmbucățiți. Copiii stăteau în preajma celor mari, privind fascinați și așteptând înfrigurați tranșarea porcului, când se alegeau cu câte o bucățică de șorici. Era singura încălcare a interdicțiilor postului, îngăduită de bunicile vigilente! Până a ajunge să guste din șorici, copiii trebuiau să suporte însă glumele referitoare la bășica porcului, adică vezica urinară a acestuia, care după ce se usca, se umplea cu boabe de porumb devenind o jucărie zornăitoare, una dintre puținele jucării din copilăria acelor ani de după război și seceta cumplită ce i-a urmat, când banii erau puțini și scumpi! Ei, și copiii erau întrebați dacă vor bășica porcului, iar celor mai naivi, care răspundeau afirmativ, li se spunea că pentru asta trebuia să pupe porcul sub coadă! Copiii păcăliți se bosumflau, în hohotele celorlalți!
A treia zi dimineața, in prima zi de Crăciun, ne trezeam nerăbdători, cu noaptea în cap, pentru că știam că în acea noapte venise moș Crăciun! Somnoroși, cu ochii cârpiți încă de somn, căutam sub pernă, unde se puneau, de regulă, modestele noastre cadouri! Nu l-am văzut pe moș Crăciun decât o singură dată, cred că aveam vreo cinci ani, dacă nu șase. Tata avea, pe lângă căciula pe care o purta, și o căciulă mai veche, tot de miel, pe care nu o mai purta dar nu o aruncase, o ținea pentru căptușeală la o căciulă nouă. Ce mi se păruse mie ciudat și pentru ce remarcasem căciula era faptul că din neagră, cum fusese inițial, căciula căpătase o tentă roșiatică, ceea ce mă intriga, nu știu de ce! Ei și în acel an, în noaptea de Crăciun, am fost trezit din somn în toiul nopții, spre dimineață mai exact, pentru că venise moș Crăciun! Am fost înfofolit repede în ceva și scos în tindă, la ogeac, cum se spune pe la noi, unde era un moș înalt dar cam cocoșat, îmbrăcat cu un cojoc de oaie întors pe dos, ca ciobanii ăia de la munte, cu ochelari și cu o barbă mare albă! Avea un sac în spate și un ciomag mare, o bâtă de-aia ciobănească, în mână! M-a întrebat cu o voce fonfăită câți ani am și dacă am fost cuminte. I-am râspuns că da, dar nu prea m-a crezut pentru că i-a cerut și mamei și bunicii să confirme că am fost cuminte. Ele mi-au ținut parte, bineînțeles, nu m-au pârât că mai făceam câte-o năzbâtie! Aunci moșul mi-a cerut să-i spun o poezie, Deși eram cam intimidat, i-am spus poezia dar cu ochii numai la căciula lui. Remarcasem că era identică cu căciula cea veche a lui tata, avea tenta aia roșiatică! După ce mi-a dat cadourile și-a plecat, eu glonț în camera părinților, după sobă, unde știam că zace căciula cea veche a lui tata. Nu mai era acolo! Intrigat, le-am strigat pe mama și pe mamarea și le-am zis surescitat, uitând de cadouri:
- Mamă, Mamare, să știți că moșul ăla, i-a furat căciula lu tata!
Peste o vreme căciula a apărut în mod miraculos iar eu am început să mă îndoiesc de existența lui Moș Crăciun!
Dar să revin la amintirile despre diminețile zilelor de Crăciun. Casa era plină
de arome, pe plită fierbeau mațele (caltaboșii, cum li se spune în alte părți) și sarmalele. Bunica ne băga unii dintre colacii strânși la ajun în mațe, adică îi lăsa să fiarbă puțin în zeama aia a caltaboșilor, după care-i scotea si-i mâncam așa, calzi! Doamne, ce buni erau! Din păcate nu-i puteam mânca pe săturate, nu ne lăsau părinții de teamă să nu ni se aplece!
Cum se crăpa de ziuă mama și bunica, mamarea cum îi ziceam eu, plecau la cimitir, să-i tămâie pe foștii membri ai familiei, duși de pe această lume! Până se întorceau, bunicul tăia bucăți de carne macră, pecie, pe care le înfigea pe fusul cicricului, care devenea astfel o frigare lungă, și le părpălea în focul din sobă, pe ușa pentru lemne. Între timp, până a nu se lumina, tata mergea în fundul curții, la șira de paie, unde prindea câteva vrăbii, care își făcuseră găuri în șiră și dormeau acolo, la căldură. Vrăbiile erau apoi fripte pe jar și ne erau date nouă, copiilor, să mâncăm din ele înainte de a mânca din carnea de porc, pentru ca pe timpul verii să rămânem ușori, ca păsările în zbor.
După ce se mama și bunica se întorceau de la cimitir se așeza masa, care se umplea cu turtișoare, adică niște pâinici mici, calde încă, coapte în acea dimineață și felii de cozonac. Pe turtișoare, după ce în ele se înfigeau lumînări, se așezau bucățile de carne friptă de bunicul, Bunicul rostea Tatăl nostru, după care cozonacii și turtișoarele, numite fiecare după morții familiei, erau tămâiate și împărțite la vecini! Cea mai frumoasă turtișoară, însemnată cu trei cruci, pe care se așeza cea mai frumoasă bucată de carne, era de Dumnezeu, și se împărțea capului familiei. Abia după ce se termina de împărțit, ne așezam la masă și gustam din porc. Și, Doamne, ce gust aveau acele bucate și cum mai simțeam bucuria Crăciunului! Mult mai intens decât astăzi, când nu mai ținem post iar până în ziua Nașterii Domnului suntem deja îngâlviți de bunătăți!
În cele trei zile de Crăciun casa era plină de neamuri, de rude, venite din sat ori mai de departe. Era o atmosferă plină de har și bună dispoziție.
Abia după ce treceau cele trei zile de Crăciun, bunica și mama se apucau să pregătească bunătățile porcului. Lebăr, burdan, cârnați, șuncă, răcituri, cu care se umplea masa în noaptea dintre ani. Încă am în urechi fâșâitul acela de se auzea când mamarea sufla în mațe, înainte să umple cârnații, iar în nări mirosurile alea, mirosurile mirodeniilor adăugate în carnea tocată cu barda, nu la mașina de tocat ori de robotul de bucătărie, ca acum. Tocată cu barda, carnea avea altă savoare, după cum explica și Ismail, bucătarul turc din romanul lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus, când gătea ciorbă de perișoare! Sucurile rămâneau în carne, nu erau stoarse de mașină!
Iancu Bâță
|
Iancu Bâță 12/29/2022 |
Contact: |
|
|
