Incotro
Cel mai greu moment din viată nu trebuie
să fie cel cînd murim, ci cel cînd votăm.
Viata devine din ce în ce mai urîtă nu doar pentru că îmbătrînim într-o viteză ametitoare, ci mai ales pentru că umanitatea îmbătrîneste fără folos. Nici unul din dezastrele ce s-au însirat de-a lungul istoriei acestei planete nu a însemnat un adevărat semnal de alarmă, ba dimpotrivă a fost initiat din nou din aceleasi sau din asemănătoare motive. Am intrat în secolul 21 si încă mai există sefi de birou, sefi de judet sau sefi de tară care se comportă pe scaunul lor oficial ca si cum ar fi la ei în bucătărie. Adică fac ce le trece prin cap, fără să le pese că le dă în foc. Cînd cred ei că e cazul cer să li se facă un discurs în care să se zică: sîntem decisi să facem totul, să fim consecventi, să nu cedăm, să ne apărăm libertatea, să le apărăm libertatea, să luptăm pentru... Ca răspuns prostimea se încinge, aplaudă, îl adulează, si în final îl mai votează o dată, sau de cîte ori se poate. Vlăditele tinere ale natiei, absolvente de liceu seral, ce lucrează pe un salar cît de-un hot dog, o cola si un joint, se înrolează si se duc aiurea ca să folosească tehnica, să urle, să mănînce din rucsac, si să cucerească piete noi de facere sau de desfacere. Dacă dau ortul popii părintii plîng, se lasă lăudati, iau ceva parale si se amestecă în gloata ce-i sufocă oricum.
Tocmai în ziua în care au explodat bombele la Londra, citisem prefata la cartea lui Hermann Hesse – Magister Ludi. Autorul ei făcuse o paralelă între cartea lui Hesse si Doctor Faustus al lui Thomas Mann : „Amîndoi autorii au fost obsedati în plus de cursul autodistructiv al civilizatiei moderne si această îngrijorare prevalează în ambele romane.”
A doua sau a treia zi, spre totala mea surprindere, primarul Londrei a vorbit în public despre double standard-ul pe care marile puteri, America si Anglia îl folosesc în politica lor fată de conflictul israeliano-palestinian si care ar sta la baza necazurilor de astăzi. Probabil că acest discurs nu i-a fost scris, iar primarul a făcut cu el nu doar vîlvă ci si istorie. Ce-o păti după chestia asta, e treaba lui.
Cum spuneam, lumea în care trăim e urîtă, e la polul opus al acelui Paradis despre care se crede că ar fi existat odată, cînd oamenii nu erau bolnavi niciodată, nu omorau animalele ci vorbeau cu ele, iradiau lumină si zburau. In celebra scriere indiană Mahabharata se spune că oamenii acelor vremuri mureau doar dacă doreau, pentru că nu erau bolnavi niciodată. Există încă destui oameni naivi si buni care mai cred că mitul Paradisului ar avea în spatele lui un adevăr istoric si că acesta, printr-o minune sau mai multe, ar putea fi retrăit. Am putea adică să trăim fără să ne urîm si să ne omorîm. Să ne iubim. Eu nu cred. Nu cred pentru că de-o bună bucată de vreme, pe Pămînt s-a asezat, ca o brumă groasă, prostia. Ea n-a stricat chiar totul, dar nici mult nu mai e. Vinovati de mersul rău al lucrurilor nu sînt cei din vîrf, cei ce trăiesc din negotul cu petrol si arme, de pe urma epidemiilor iesite din laboratoare, ci noi, cei care ne lăcomim la o căsută de carton, la o pizza si la o ladă de bere, după care ni se face somn. Săracii nu sînt săraci pentru că nu muncesc, ci pentru că nu-si găsesc timp să gîndească. Si negîndind e ca atunci cînd în loc să te uiti pe fereastră, te uiti în oglindă. Ceea ce li se oferă copiilor ca să se joace este materialul pregătitor pentru viitoarea sărăcie. Ce trebuie ei să „învete” este că informatia (ce li se dă) e totul si că lumea nu mai are vreme de întrebări. Asa a fost, asa este si asa va fi, le spune radioul si televizorul. Lor le rămîne doar să asculte, să se extazieze, să se sperie si să devină dependenti. Cei ce conduc lucrurile spre destinatia asta, folosindu-se de double standard, unul pentru ei si altul pentru ceilalti, nu înteleg încă, după cum spunea si fostul nostru prim ministru, că în felul ăsta viitorul nostru, inclusiv al lor, va fi urît.
Inchei aici de frică să nu dau cu totul în marxism. Si ca s-o mai dreg cumva, vă amintesc că oricît de rău ar fi în jur, pînă una-alta, se mai găseste totusi o sticlă de vin bun prin sifonier si un zîmbet pe o buză frumoasă.
|
Viorel Neacsu - Toronto 8/3/2005 |
Contact: |
|
|
