Singurătate
Poetul singuratic, ce crede-n erezie,
Aceea ce se cheamă cumva, o ... poezie,
Rămâne părăsit doar pe o biată stâncă;
În jurul lui vuiește și marea cea adâncă,
O mare-ntunecată, lipsită de priveliști,
Cu valuri dușmănoase, numite și opreliști,
Și spumă veninoasă, din chipuri prea hidoase,
Cu corpuri descărnate, formate doar din oase.
Dar el, cu toate acestea, rămâne să înfrunte
Vreun viscol sau furtună și alte vânturi crunte,
Înfruntă chiar și Timpul, ce macină la moară,
Deși de la-nceput... cuvântul o să-l doară.
Poetul ostenit, sătul de-atâta umblet,
S-a rătăcit în viață, tot căutând un suflet,
Căci a sădit pe dealuri păduri de sentimente,
Lăsând și prin oceane și vise, sedimente
Andrei Radu
|
