Scrisoarea către Moș Crăciun
Dragă Moș Crăciun,
unt foarte tristă! Bunicul meu mi-a vorbit foarte mult despre tine, despre sufletul tău bun, despre grija și dragostea pe care le ai pentru copii. Îmi spunea că ești Dumnezeul nostru al copiilor, că tu ne înțelegi cu adevărat, că ne înveți despre iubire, iertare și ne faci să fim buni, înțelegători, harnici, respectuoși, cuminți... Într-o zi un copil mi-a spus că nu exiști, că părinții ne cumpără cadourile pe care le primim, că cineva se îmbracă la fel ca tine și că suntem mințiți. Am alergat la bunicu și i-am spus asta plângând!
- Nu-i lua în seamă! Moș Crăciun există, cum să nu existe! Cum să nu existe cineva care să aibă grijă de grijile copiilor? Cum ar fi sărbătorile fără bucuria de a primi un dar sau fără bucuria de a face un dar, adică fără Moș Crăciun? Este parte din copilăria ce fiecare o avem! Este în fiecare ninsoare, este cel care ne îndeplinește dorințele, cel care ne învață multele lucruri ale cumințeniei pământului. Moș Crăciun este în fiecare răsplată a dorințelor noastre pe care o primim. Nu trebuie neapărat să-l vedem, ci să-l simțim!, mi-a zis bunicul în timp ce-mi mângâia părul prins în codițe.
Oamenii mari cred că dacă ne cumpără o jucărie, o păpușă, dulciuri sau nu mai știu ce, ne fac fericiți! Nu! De jucării ne plictisim repede, jucăriile au suflet numai dacă noi le dăm suflet. Mai toți oamenii din jur nu se poartă cu noi precum ei între ei ori precum bunicul cu mine. Nu sunt ei cu adevărat când ne vorbesc! Fac eforturi să se coboare la nivelul nostru și noi simțim asta.Cred că noi, copiii, nu suntem în stare să-i înțelegem, și asta mă doare!
Dar cel mai mut mă doare că ei nu cred în tine! Prin neîncrederea lor și prin ceea ce fac, întristează povestea despre tine. Peste tot în magazine văd costume penibile pe care ei le îmbracă să devină ca tine, adică Moș Crăciun! Măști oribile din plastic cu un chip schimonosit ce se vrea a fi al tău! Încă de la serbarea de la grădiniță observam părinți ai unor colegi deghizați în Moș Crăciun! O mască urâtă ce se depărta de față când vorbeau, prin niște găuri li se vedeau ochii, gura, dinții..., barbă și mustăți din vată, mâini cu tatuaje ale căror degete aveau verighetă, ceas sau chiar inele. Pe dedesubt li se vedeau cămașa și puloverul... Groaznic! Niciun copil de acolo nu avea cum să creadă că acela e Moș Crăciun, adică tu cel coborât din cerul zăpezii pentru noi! Colegul care mi-a zis că tu nu exiști îmi spunea înciudat:
- Cei mai mulți ne prefacem că ne bucurăm numai ca să le facem pe plac și să le răsplătim cazna pentru efortul acestei mascarade și a pachetelor frumos colorate pe care trec numele nostru pentru ca Moșul să nu le încurce.
Sunt tristă pentru necredința în tine! Cum te pot umili oamenii mari în așa hal? Oare ei nu privesc un copil dormind? Nu-i văd zâmbetul? Au uitat de dorințele și visele copilăriei lor?
Toți bunicii și străbunicii plecați în Cer sunt Moș Crăciunul nepoților lor!
De câțiva ani buni eu știu că părinții îmi cumpără jucăriile și toate cadourile pe care le găsesc la rădăcina bradului, chiar dacă ei îmi spun cu convingere că sunt de la Moș Crăciun! La început m-am întristat pentru că mă mințeau și pentru că asta ar fi putut să însemne că tu, cel care îmi bucuri sufletul, nu exiști! Ce altă durere poate fi mai mare pentru un copil decât necredința în tine?
De multe ori găseam cadourile ascunse prin casă cu multe zile înainte de noaptea de ajun când se fac daruri. Le priveam și nu aveam curajul să le deschid. Părinților nu le spuneam nimic! În seara de ajun veneau în camera mea, discutau cu mine nimicuri, apoi unul din ei zicea:
- Ia tăceți puțin! Hei, faceți liniște! De ce-or fi lătrând câinii în halul ăsta?
Apoi unul din ei mergea să vadă ce se întâmplă și după câteva minute striga:
- Veniți repede, repede! Ia uitați ce este aici la brad! Ioana, a venit Moșul!
Câteva din cadourile văzute de mine cu multe zile înainte erau acum sub brad, dar erau și altele noi.
- Măi da șmecher mai e moșul ăsta! Cum o fi putut el să intre fără să-l simțim? zicea tata plin de entuziasm. Îi priveam cum se copilăresc! Și câtă bucurie aveau în suflet pentru mine! Toată această cazna a lor era ca eu să cred și să mă bucur! Deci ei nu cred, dar doresc ca eu să cred! Ei știu că asta mă poate face fericită! Îmi aminteam șopocăielile lor de prin bucătărie din care prindeam frânturi și înțelegeam că se sfătuiau asupra cadourilor.
Îmi aminteam cum economiseau bani pentru a cumpăra cadourile cele mai frumoase, apoi îmi imaginam drumurile lor prin magazine, căutările, ezitările în a alege, găsirea momentului când să le pună sub brad, când să mă cheme și tot acestă fantezie prin care ei doresc, ca de fiecare dată când sunt sărbători, eu să cred în tine Moș Crăciun! Adică să mă bucur, pentru că venirea ta este cea mai mare bucurie a noastră! Tu înțelegi? Ei nu cred în tine dar doresc foarte mult ca eu să cred! Acum când îți scriu eu plâng Moș Crăciun! Plâng de bucurie! Uită-te și tu cât de mult mă iubesc părinții mei!
Dragii mei părinți, iubiții mei părinți! Sunt minunați, extraordinari! Îi iubesc din toată ființa mea! Dar cum să le spun? Cum să le spun Moș Crăciun că eu știu ce au pus ei la cale și că eu cred în tine? Nu pot! Nu pot! O să mă căznesc să învăț și mai bine, să iau premiul întâi, o să mă ofer să merg eu la cumpărături, o s-o ajut pe mama, o să mă străduiesc să nu-i supăr cu nimic..., cu nimic! Și tot ce știu că tu vrei să fac, eu voi face! Vreau să fie mândri de mine, de fetița lor!
Desfăceam pachetele țipându-mi bucuria pentru fiecare, apoi îi îmbrățișam pe amândoi.
- Măi da ce darnic este Moșul ăsta...! Acolo ce ți-a adus Ioana?, spunea tata plin de bucurie.
Vezi Moș Crăciun, dacă ei ar ști ce nespusă bucurie îmi fac și cât de mult îi iubesc, ar înțelege că tu exiști!
Nimeni nu ar fi putut aduce în casa noastră atâta bucurie! Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru ca noi în noaptea de Crăciun să fim fericiți!
Nu o să-ți pun scrisoarea la poștă pentru că tu deja ai citit-o în timp ce eu am scris-o! O s-o păstrez pentru mine când voi fi mare și voi avea și eu copii! Vreau să-mi amintesc de ceea ce simt acum! Te las Moș Crăciun, știu că ai de simțit pentru toți copiii și te așteaptă atâtea familii pe care tu trebuie să le faci în noaptea asta fericite. Dacă îl vezi pe acolo prin Cer pe bunicii mei, să le spui despre mine!
Mulțumesc Moș Crăciun! Chiar dacă știu că tu nu mori niciodată, îți urez sănătate!
Cu drag,
Ioana
De obicei înainte de culcare, mama Ioanei intra în camera fetei să-i stingă lumina și să o învelească! Acum intrară amândoi! Ioana adormise într-o parte, cu fața spre fereastră. Scisoarea către Moș Crăciun era pe pernă lângă părul ei răsfirat ca un evantai de gânduri. O luară cu grijă... Citeau în tăcere... Din când în când se uitau unul la altul, apoi la Ioana, semn că erau profund uimiți...
Sfârșitul lecturării îi gasiră împietriți ca două statui... Se contopiră, apoi, într-o îmbrățișare cum nu mai reușiseră vreodată... Se strângeau cu putere ca și cum se descopereau cu adevărat... Ochii lor aveau lacrimi! Nu foloseau cuvinte, dar simțeau starea de fericire adevărată! Lacrimile lor, sau poate ceva din ce acum visa, o făceau pe Ioana să zâmbească. Într-un târziu o înveliră, așezară scrisoarea în locul în care o găsiseră, stinseră lumina și ieșiră!
Ajunși în dreptul bradului observară un pachet nedesfăcut! Nu era din cele cumpărate de ei! Mama Ioanei se aplecă și îl ridică! O fundă roșie îl petrecea în formă de cruce, iar de ea era legat un carton cât o carte poștală pe care era scris: Pentru părinții Ioanei de la Moș Crăciun!.
|
Emil Proșcan 12/18/2022 |
Contact: |
|
|
