Cu Ecaterina Coresi Lal, la Viena, despre muzică
IOAN VASIU : Stimată doamnă, Ecaterina Coresi Lal, sunteți fiica scriitorului român Romulus Lal, cunoscut și apreciat pentru multele sale cărți, scrise și publicate în decursul anilor. Mai aveți frați?
ECATERINA CORESI LAL: Fac parte din ceea ce astăzi se numește în limbajul partenerului strategic o patchwork family, mai pe românește copilul tău, cu copilul meu, l-au bătut pe copilul nostru. Cu alte cuvinte, fiecare din părinții mei a adus în căsnicie câte un fiu, fii care la nașterea mea erau deja adolescenți. Asta m-a protejat de necesitatea de a-mi împărți ciocolata cu cineva (când i-am recepționat erau deja la armată), și mi-au oferit o protecție din umbră pe care o enunțam fiecărui posibil agresor cu textul: Dacă vrei să știi, am doi frați cât ușa
ceea ce era adevărat!
I.V. : Când și de ce ați plecat din România?
E.C.L.: În 1998, prin căsătorie. Nu a fost visul meu să plec, nu aș fi avut niciun motiv, fiindcă am trăit în casa părintească mai bine decât orice prințesă, căci aveam tot luxul și răsfățul posibile, mai puțin constrângerile unei case regale, dar așa m-a purtat viața.
I.V.: De ce ați ales Viena și nu alt oraș din Europa ?
E.C.L.: Soțul meu, artistul de operă Teodor Ciurdea-Coresi, era stabilit acolo din 1986, deci nu am ales un oraș, ci un bărbat.
I.V. : L-am vizitat recent pe tatăl dumneavoastră, în satul lui natal,Vălișoara, situat într-o zonă montană din județul Hunedoara. Mi-a vorbit frumos despre dumneavoastră. De ce credeți că preferă acel sat cu locuitori puțini, la vârsta înaintată pe care o are, adică 87 de ani?
E.C.L.: În primul rând, dacă l-ați văzut pe tatăl meu, atunci ați putut constata singur că între el și numărul 87 nu există nicio legătură. La urcușul pe munte lasă în urmă orice adolescent. Așa se fabricau oamenii din generația lui, model scos, din păcate, din producție. Cât despre motivele pentru care își petrece timpul acolo și nu în confortul bucureștean, cred că exact acesta este cel mai important: izvorul tinereții noastre este acolo unde ne-am născut, în aerul pe care l-am respirat în primii ani. Când spune că la București nu poate respira, cred că este nu numai un fapt, ci și o figură de stil în același timp. Parafrazând titlul unui splendid roman semnat de Milan Kundera, Viața e în altă parte, eu aș spune Viața este acolo. În satul poziționat ca un cuib de rândunică între culmile munților, protejat de ape, vânturi sau valuri de caniculă.
I.V.: Vă gândiți uneori să vă întoarceți în țara unde v-ați născut?
E.C.L.: Nu consider că am plecat vreodată cu adevărat. Am cutreierat pământul în lung și în lat și am avut posibilitatea să constat că sunt extrem de adaptabilă, că în principiu aș putea trăi oriunde. Dar în țară am revenit cât de des am putut, iar pe Valea Geoagiului am început întotdeauna să respir. Având în vedere însă că copiii mei își construiesc viața momentan la Viena, voi rămâne probabil un etern navetist.
I.V. Cum vă simțiți, ca româncă, acolo în Viena, printre străini?
E.C.L.: Cum spuneam, sunt foarte adaptabilă și nu dau doi bani găuriți pe clișeele gen nemții sunt reci sau altele de genul acesta. I-am tratat pe cei din jurul meu întotdeauna așa cum am dorit să fiu și eu tratată și în general răspunsul a fost pozitiv. Este adevărat însă că am ajuns acolo cu un mare atu, datorat vizionarismului tatălui meu. La începutul anilor `80 mi-a spus că Germania se va reunifica, că va deveni cea mai mare putere economică din Europa și că, în consecință, eu va trebui să învăț limba germană. Și cum a fost mereu un om de acțiune, câteva zile mai târziu, bona nemțoaică mă lua deja în primire. A fost un avantaj uriaș, aproape indescriptibil în cuvinte. Și astăzi simt cum mă umflu în pene la privirile admirative ale băștinașilor care se minunează de germana mea, de ce să nu o spun, uneori mai frumoasă decât a lor. Pentru că am un respect uriaș pentru limbă, oricare ar fi ea, ca mijloc de comunicare, ca unealtă de transmitere a tuturor sentimentelor și gândurilor, ca mărturie a uluitoarei evoluții pe care specia umană a făcut-o. Iată deci, că tatăl meu a bătut la uși deschise: pe lângă germana lui, mi-am însușit în prima tinerețe cam tot ce se putea: engleza, franceza, italiana, spaniola și rusa. Revenind deci la întrebarea dvs., este greu cu un asemenea bagaj să mă mai simt undeva între străini. Iar referitor la limbă și cunoașterea ei în profunzimea tuturor sensurilor, consider o mare pierdere faptul că astăzi comunicarea tinerilor se restrânge la câteva cuvinte împrumutate și o serie de
emoji.
I.V. : Ați regretat vreodată că ați plecat din România?
E.C.L. Am o natură fericită, ergo, nu sunt capabilă de regrete. Orice pas am făcut, dacă s-a terminat prost am avut capacitatea de a mă auto-convinge că în acel moment am luat cea mai bună decizie posibilă.
I.V. : Ce înseamnă muzica clasică pentru dumneavoastră?
E.C.L.: Cândva a însemnat totul. Era unica rațiune de a trăi, unicul scop, obsesiv, în viață. Nu era nimic rău în asta, și cu toate acestea, astăzi îmi permit să spun că, din fericire, lucrurile s-au schimbat. Muzica va face mereu parte din mine, dar interesele mele, prioritățile și visele s-au schimbat. Am avut de la muzică tot ce aceasta îmi putea da, și am încă foarte mult, în fiecare oră a zilei, dar mă bucur că am început să recepționez din ce în ce mai mult din lucrarea Divină ce ne înconjoară la tot pasul și pe care atunci când suntem prea focalizați pe anumite lucruri o ignorăm, sau o lăsăm pe mai târziu. Acum pot să contemplu minute în șir minunându-mă de perfecțiunea ei, o floare de câmp de exemplu, cu sau fără fond muzical. Minunea Creației este peste tot, și cu cât devenim mai sensibili la ea, cu atât mai bine
I.V.: Ce mesaj doriți să transmiteți tatălui, la finalul acestui scurt interviu ?
E.C.L.: Să nu-i dea prin cap să nu respecte decizia celor de la Evidența populației. care i-au eliberat Cartea de identitate valabilă până în anul 2072
Interviu consemnat de Ioan Vasiu
|
Ioan Vasiu 12/8/2022 |
Contact: |
|
|
