O mică piesă din cuvinte și dor de Hemingway
Pielea cafenie a femeii strălucește în lumina difuză. Peste baticul roșu, mâna de abanos mângâie o amintire sau așa ceva, poate chiar un bărbat adevărat, făcut mic și așezat ca-n desene animate, fix pe capul ei. Sau fosta lui prezență, rămășițele unui sărut, nu vom ști niciodată. Dar mâna unduind sus/jos este reală, baticul arde părul, posesoarea este aici, într-o rochie intens colorată.
Femeia de ciocolată are cei mai negri ochi închipuiți vreodată. Și, ireal de frumoși, păstrează, la fel ca mâna - urmele unor nopți de smoală și miere. Pare, în semiîntuneric, topită de dragoste. Poate că el abia a plecat, ori este dus demult. Frumoasa părăsită se mișcă din dreptul ferestrei, dispărând în ziua de ieri.
Ești a mea! Mereu, me-reu! Îmbracă-te cu cea mai colorată rochie, mergem la Floridita și-ți iau cei mai roșii trandafiri, dansăm, îți stropesc degetele cu rom și mă-mbăt de pe ele, hai!
Te credeam obosit, sigur vrei să mergem?
Te iau acum pe sus, goală, dacă nu-ți iei rochița în care ești cea mai dulce de pe pământ! Hai odată!
Un minut ... stai, staaai, am uitat parfumul!
Multe nopți cu dans, inelare înmuiate-n rom și băute până la capăt, până la coate sau umeri. Și mai sus, mai degrabă mai jos.
Erau amândoi într-o minge fierbinte, rostogolindu-se zile, luni, dărâmând munți și înotând mări. Se dădeau de-a dura prin tot orașul, imaginau jocuri, călătorii, luau și pe alții din când în când în barca lor, atrăgeau toți aventurierii. Dar nimeni nu le putea ține pasul. Se fumau reciproc precum două țigarete nicicând stinse, niciodată arzând până la... muștiuc :)
Ea era cea mai vestită frumusețe din toată regiunea, depășise în notorietate actrițe, soliste de operă. El, veșnicul fustangiu, îi devenise, alături, fidel și îndrăgostit până peste urechi. Povestea lor = veche de când lumea. Nu puteau fi însă împreună pentru prea mult timp.
Nimeni n-a aflat când s-a întâmplat prima dată. Și nici care a fost motivul. Însă, din ziua aceea, îndrăgostitul s-a transformat - nu în broscoi precum inversul poveștii, ci în călău.
Frumoasa lui cu degete mustind parfum de rom a devenit târfa orașului. Primele afaceri vizau protipendada, sumele pe care o vindea iubitul erau exorbitante. Ea, băută permanent, se lăsa la rându-i sorbită în cupe din cristal. Icre negre îi erau săruturile pe arginți. Îndrăgostitul ei o pedepsea, o revindea, răscumpăra fiecare zâmbet al ei și a treia zi o dădea oricui plătea mai mult. Rochia colorată de la începutul legăturii lor n-a mai invelit niciodată trupul cafeniu. Alte ținute o împodobeau pe fermecătoarea pierdută.
Jocuri nebunești de noroc, cu străini și străine înlocuiseră frumoasele și nevinovatele aventuri în doi. Ea nu a ripostat niciodată. S-a lăsat revândută, recâștigată, s-a mulat plastilină în mâinile lui. Era din ce în ce mai frumoasă, nici timpul, nici prostituția nu-i lăsau urme pe chip sau trup.
Câtă vreme îl mai avea pe el în fața ochilor, în brațe chiar - măcar uneori, când banii păreau să-l mulțumească -, era fericită. Și tânără, veșnic frumoasă.
Foarte rar, iubitul ei vânzător apărea cu trandafirii cei mai roșii; atunci ea se ascundea în șifonier, îmbrățișa rochia colorată și plângea cât să umple două oceane, până i se făceau ochii tăciuni aprinși.
Și astfel au început căderile-n cascadă. Pescarii o puteau avea pentr-un năvod de pește, bogații o mai cereau numai să le danseze jumătate de seară, apoi sa le învețe amantele mișcări de leopard.
Iubitul o vindea numai când își amintea de ea. O lăsa să zacă în casa deja veche și părăginită.
Până în ziua în care el a dispărut, frumoasa mulatră a băut zilnic rom. Își înmuia singură buricele degetelor în licoare și se amețea cât pentru toate siluirile impuse de călăul ei.
Acum, nu mai are pentru cine - sau din cauza cui - să bea. A îmbuteliat tot alcoolul aromat în felurite sticle și a venit rândul ei să vândă ceva. Face ceva bani în magaZine, își vinde băutura fermecată pe piața neagră, la colț de stradă. Și-a luat inima-n dinți și, pentru că el nu mai e, se îmbracă numai în rochii colorate, còpii fidele ale aceleia din dulapul vechi. Merge din când în când pe urmele dragostei lor, dansează când nu o dor oasele. Mai nou, are picioarele murdare, căci merge desculță. Și a căpătat obiceiul să mai ceară câte un ban, doar așa, să se simtă vie. A mai prins un tic: se preface că trage dintr-un trabuc.
Cântă mereu când își amintește cuvintele lui, dar asta se întâmplâ din ce în ce mai rar. Când obosește de tot, circulă doar cu taxiuri roz - miercuri, galbene - joi, albastre - luni. Și tot așa, nu repetă culoarea. Doar la trandafiri. Ei sunt mereu roșii, în părul (încă) negru. Acum, în lumina crudă a zilei, pielea ei își arată toți anii. Ca o casă cu pereții căzuți, ale cărei arhitecturale vestigii se prăbușesc încet în frumusețea-i trecută.
Doar dinții ca perlele și cafeaua neagră din ochi au rămas la fel.
Femeia făcută din ciocolată este Havana. Sau așa mi s-a părut mie, la o primă vedere. Fostul ei iubit încă nu știu cine-a fost, am doar o bănuială. Voi știți? 😇
|
Amorena Minculescu 12/5/2022 |
Contact: |
|
|
