Observatorul

Lamură/lomură, între poietică şi lingvistică

După ce am citit poemul „Lamură” din volumul de versuri „Lacrimă sub candela aprinsă” (1): „O minune veche, / O minune nouă, / Peste culmi şi ţarini - / Lacrima de rouă. // O minune nouă,/ O minune veche, / Dorul fără margini - / Dor fără pereche. // Veche şi mai nouă, / Pătimire, veste - / Murmură, prin frasini, / Dragostea-poveste”, cuvântul din titlu a mişcat „cumpăna gândirii”. Eternitatea materiei şi a sentimentelor umane trăieşte în fiecare fiinţă prin clipa ce o defineşte. Ceea ce e frumos este că fiecare dintre noi are povestea lui de dragoste. Omul e răsfrângere în materia divină, în stropul de rouă care e pământul. Legătura dintre rouă şi iubire se face printr-o stare complexă: dorul, dorul românesc, sete de nemărginire, de absolut, stare existenţială unică, purtător de gânduri în viziune eminesciană şi viaţă (2).
Cuvântul, recunoştea V. Eftimiu în Magia cuvintelor este „darul suprem cu care A-toate-făcătorul a înzestrat pe aleşii Săi. Să lăudăm cuvântul şi pe cei care-l vrăjesc. Să-l facem cât mai frumos în gândul şi pe buzele noastre” (3).
Lamură este „partea cea mai bună, mai curată şi mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea”(DLRLC). Derivatul a lămuri exprimă „esenţial” semnificaţiile concentrate în alegerea titlului poemului. Mai mult, poetul găseşe legăturile sinapsale între cuvintele care exprimă povestea iubirii, starea chemării propriei umanităţi în lumea inefabilului, unde doar sufletul poate găsi locul spre raiul pierdut al vieţii.
Structura fonetică a cuvântului s-a explicat prin lat. lamina „bară de metal preţios”, care ar fi dat forma *lamene, de unde pluralul lamuri (prin analogie cu substantive terminate în –uri, cf. DER), din care s-a refăcut singularul lamură. Pentru lingvistul M. Vinireanu, această evoluţie „este greu de acceptat”, considerând normală „origine incertă, probabil traco-getă”.
Vocabulele lamură şi lomură constituie o pereche generoasă de semnificaţii în compoziţia imaginii poetice într-un spectru larg, în care simţirea se descompune în expresii lirice deosebite.
Reproduc din DRAM (2015) : „ lom, lomuri, sn. – (reg.) Crengi uscate şi rupte (Papahagi, 1925); lemne, vreascuri la gura sau cotitura unei ape (ALRRM, 1973: 679): „O luat banii şi i-o ascuns într-o cioată bortoasă şi-o făcut pă el un lom. Într-o zi s-o dus pe-acolo nişte prunci care păşteau oile. Ei or aprins lomu... (Lenghel, 1979: 207). Din rus. lom (Scriban, Candrea, cf. DER), cf. ucr. lom (Papahagi, 1925)” .
Termenul lom din maghiară este împrumut românesc. DLRLV „fixează” pentru lom etimilogie maghiară.
Pentru sensurile înregistrate de DRAM şi DER , cu referire la Banat, Maramureş şi Dobrogea, alături de rusă, se pune în discuţie şi originea sârbească. I. Popovici notează pentru a se lomi „a doborî arbori, crăci” cf. scr.lomiti: rom. lom „creangă uscată şi ruptă”; blg. lomliv „rupt, sfărâmat”(4). La etimon sârbocroat face trimitere şi D. Gămulescu (5).. Vasile Ioniţă crede, pe baza unei afirmaţii preluate de la Iorgu Iordan, că „Radicalul lom (...) este (..) derivat din lomiti „a ara locul întâia oară” (6), cu precizarea „Şi limba română cunoaşte un termen a lomi „a tăia crengile unui copac; a doborî (despre arbori”). Lexemul împrumutat din limba rusă cuînţelesul „rangă; pârghie de oţel folosită la aşezarea şinelor de cale ferată” produce o simplă relaţie de omoninie, nimic altceva.
E important să amintim că în graiurile din sudul Banatului, în Valea Almăjului şi în Craina, forma de singular este lomură. Forma lom se foloseşte în locuţiunile a (se) face lom, a călca lom, cu privire la iarbă, fâneţe şi cereale. Probabil se mai foloseşte încă verbul a (se) lomi (7). Impurităţile din apă sau din alt lichid sunt lomură. Chiar în ochi intră o lomură şi nu praful.
Întrebarea serioasă şi răspunsul puţin caustic, fapte reţinute din Victor Eftimiu: „Originea cuvintelor? O scamatorie...”(8), mă determină să zâmbesc nevinovat.
Chiar fără ştiinţa limbii, apare evident legătura cuvintelor lamură şi lomură, o pereche semantică din straturile vechi şi profunde ale limbii noastre şi apropierea de lexemele ramură, vergură, latură. În acest sens trebuie să amintim şi denumirile: râul Lom, afluent al Dunării, şi localitatea Lom-Palanca din Bulgaria.
Vorbind despre iubire, poetul Iosif Băcilă îşi stăpâneşte emoţia cu atenţie remarcabilă. De fapt chiar o maschează liric în jocul repetiţiei, în plăcerea simplităţii ritmului alert, obţinând tensiunea generatoare de satisfacţie estetică.
Roua, dorul, dragostea, simbolurile poetului în elocinţa lirică, confirmă o înţelegere pertinentă: structura lexical-stilistică a textului ,,este şi imagine a individualităţii creatorului, şi imagine a lumii create”(9). Vorbirea poeţilor trebuie să rămână „lamură de miere” (M. Eminescu), lumina în care se desfată sufletul şi, paradoxal, regim liric autarhic şi autentic.
Unde trebuie să fie fiinţa pentru a rămâne fiinţă? Pe drumul spre frumuseţe, sugerează poetul, purtând fiecare „dragostea-poveste”, cu alte cuvinte timpul absolut al existenţei. Validarea existenţei prin iubire depăşeşte orice miracol.

Sigle:

DER = Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic român (Diccionario etimológico rumano).
DLRLC = Dicţionarul limbii române literare contemporane.
DLRLV =Dicţionarul limbii române literare vecchi (1640-1780).
DRAM = Dorin Ştef, Dicţionar de regionalisme şi arhaisme din Maramureş.

1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Timişoara , Ed. Cosmopolitan-Art, 2022, p. 149.
2.Vezi Orizont şi stil, Spaţiul mioritic de L. Blaga, Sentimentul românesc al fiinţei de C. Noica sau Ion Vatamaniuc, Nichifor Crainic şi ultima contribuţie notabilă Dorul – condiţia românească a fiinţei de George Remete ( Ed. Paideia, Bucureşti, 2022)., din perspectivă istorică general umană şi etnică.
3. Victor Eftimiu, Magia cuvintelor, Editura „Cultura românească”S. A. R., 1942, p 9.
4. I. Popovici, Scrieri lingvistice, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de M. Purdelea-Sitaru şi L. Vasiluţă, Timişoara, 1979, p.279.
5, D. Gămulescu, Elemente de origine sîrbo-croată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti-Pančevo, 1974, p. 148-149.
6. Vasile Ioniţă”, Nume de locuri din Banat, Timişora, Ed. Facla, 1982, p. 134.
7. I. Costin, în Graiul bănăţean Studii şi cercetări, vol II, Turnu-Severin, 1934, înregistrează, din localitatea Iablaniţa, în Craina, termenul a lomăi „a încălci”.
8. Victor Eftimiu, Op. cit., p. 25.
9. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 21.

Constantin Teodorescu
Kitchener ON

Constantin Teodorescu 12/2/2022

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian