Limba Română
Să dispară oare limba română într-un moment absolut magnific, straniu, tragico-comic, grav sau complet sărit de pe fix într-o lume care e total schimbată, diferită, renovată sau, dacă vreți reșapată?! Oh, nu! Se teme cineva?! Această lume nouă e o lume care a nimerit într-un profund ocean de fenomene vălurite și văluritoare, dacă nu cumva era deja și n-am băgat eu de seamă. Desigur, unii vor sări ca arși clamând, vociferând, scoțând din magazie, din beci, tot felul de apocalipse colorate țipător. Spre sperietura entuziastă a fetelor de pension. Alții vor aduna jdemii de LIKE-uri pe Instagram, WhatsApp, Twitter, Facebook, TikTok postând strigătele lor de alarmă anti-lingvistică. Alții vor da din umeri, pierzându-se în tumultul oceanic, vai, atât de neoprit. Limbile vorbite de oamenii de pe planeta asta, de când au prins ei darul vorbirii, s-au vălurit în fel și chip, în toate felurile, în toate modurile, în toate istoriile. Provincialismul, separatismul, enclava sau arealul strâns bine la gură, prin metode polițienești, altminteri foarte eficace, vremelnic, de bună seamă, au arestuit limbile vorbite de oameni, le-au ferchezuit din punct de vedere oficial. Istorie veche, nebună și fără de leac. Limba română, această atât de mirifică limbă, trecută prin toate văluririle posibile, din punct de vedere istoric, social, cultural, politic sau vulgar-cotidian, este poate una dintre cele mai frumoase limbi vorbite pe planeta asta mică, tare mică ș neînsemnată, așa, în oceanul unui univers straniu, nemilos, surprinzător, periculos și plin de efecte magice de nebănuit. O ființă acvatică fabuloasă, limba română! O limbă de o expresivitate rară, poate unică, risc eu, patriotic, nostalgic, romantic! Dar de ce nu?! O limbă atât de metaforică! Necum limbă de afaceri, necum limba unui pragmatism deșănțat, lipsit de sentimentalism, rece și calculat. O limbă frumoasă, caldă, ghidușă și nebună, iubăreață, șmecheră, inteligentă înalt și murdară, jos, pe din dos dar atât de frumoasă. Limba română are un profund caracter oceanic, fapt ușor de demonstrat, fără dubiu, fără bilet de bunăvoință de la vreo stăpânire academică, o limbă a libertății fără de margini. O limbă atât de stranie, de păcălitoare, de entuziastă, de pricepută și de meșteșugită. Căci ea, limba română vălurește simbolurile, vorbele, sensurile într-un chip absolut fermecător, da, căci, ea, limba română a transformat strigarea grecilor Ti-Kalos, (ce frumos!), în deplorabilul ticălos! Vălurirea asta mirifică, tragico-comică a limbii române, pare să fie unică pe planeta asta mică, mică de tot, vai, și atât de neînsemnată în oceanul sideral! Și câte și mai câte! Limba română nu împrumută nimic! E total falsă ideea asta exprimată în dicționare, în compendii, în enciclopedii, în tratate lingvistice sforăitoare și auguste! Limba română, fiind profund acvatică, vălurește sensurile acestei lumi zvârcolitoare, dând o săgeată de val tuturor ideilor, gândurilor, expresiilor, cuvintelor care vin și se duc dinspre și înspre. Niciodată nu mi-a fost frică pentru limba română, nici deloc! De-o viață, această mirifică și fabuloasă ființă acvatică mă tentează, mă dăscălește, mă oropsește, mă înalță, mă pune la colț, mă eliberează, da, mă eliberează! Ce aș fi eu fără limba română? Poate că aș fi un chinez sau o chineză, poate aș fi un brazilian sau o braziliancă, egiptean sau egipteancă și așa mai departe! Stâlcitura, rătăcirea, surghiunul, diatriba, invectiva, urâciunea, multe alte belele sau cataclisme lingvistice n-au reușit în nici un fel să ucidă limba română. Iat-o astăzi, vie, nebună, drăcoasă și îngerească, zbanghie, săltăreață, armonioasă sau dezacordată, poematică sau savantă, plină ochi de ciudățenii acvatice, de răsuflări ne-românești, ea, draga de ea! Și-ți vine să zici, fată, ce e cu tine, ai vreo problemă?! Dar ea, limba română, nu are probleme, nu a avut niciodată! Limba română e o stare de spirit, e un fulg de zăpadă, o boare de primăvară sau un strigăt de luptă, sau o declarație de iubire! E atât de frumoasă! Cine s-o întineze? Care mare sultan, care mare prim secretar de partid, care mare dictator, care mare stăpânitor de aiurea? Oh, unde sunt toți aceștia, i-a luat valul! Așa zice frumoasa noastră limbă română, te-a luat valul! Păi nu e tocmai ce se vede cu ochiul liber? Nu opreliștea, nu enervarea, nu proptelele lingvistice, nu ordonanțele guvernamentale sau academice salvează limba română! Cel pornit în așa-zisa salvare a limbii române se află într-o profundă eroare de sens. Căci el nu zărește în nici un fel procesualitatea oceanică a uneia dintre cele mai frumoase limbi vorbite pe planeta asta mică și neînsemnată scufundată, în chip de neînțeles, în oceanul fără de sfârșit de stele, planete, galaxii și fenomene ciudate care încă nu ni s-au arătat la orizont. Și, mai departe! Cine aș fi eu, cine sunt eu, vai de capul meu, să mă sumețesc în sprijinul limbii române? Să fim serioși, sunt doar așa, un mic val de cuvinte în oceanica și teribila limbă română. Sigur că-mi trece prin cap să mă dau mare, să fiu arogant, așa din cuvinte, măreț dar și cumplit de ridicol! Nu, ar fi o eroare de sens. Poate însă că aș putea spune, simplu, iubesc limba română, îmi place de ea, mi-e drag de ea. Nu-i duc grija pentru că ea, limba română, fiind profund oceanică, își rezolvă treburile fără grija mea excesivă și complet greșită. Poate că or să mă bată unii cu pietre, ce frumos ar fi, ar fi așa, ca și cum cineva m-ar lua în seamă cu adevărat! Dar nu pup eu mărirea asta, gloria asta vremelnică, să fiu de-a bățul!
Ovidiu Bufnilă
https://www.facebook.com/ovidiuebufnila/
|
