Pe-al nostru steag e scris UNIRE
Mereu mi-a fost greu să țin minte ordinea în care sunt dispuse pe steagul României cele trei culori. Ce era la catarg, roșul, sau albastrul? Ca să-mi fie mai ușor, mi-am imaginat că albastrul cerului ar sta legat de lance. Nu știu de ce, situația aceasta m-a incomodat. Când se întâmplă să văd culorile patriei fluturând în vânt, îmi lasă impresia că însuși cerul, mai precis libertatea pe care o simbolizează, ar fi restricționate, neputându-se desfășura în voie.
La fel, roșul mi se pare și el plasat la loc nepotrivit, „flotând”, cum zic specialiștii, adică risipindu-se fără rost (zic eu) la capătul opus. Ce-i drept, de sânge vărsat fără noimă n-am dus noi lipsă de-a lungul istoriei. Să ne fi fost oare steagul un semn sau o prevestire? Totuși, eu sunt de părere că ar fi fost mai bine dacă în locul albastrului ar fi stat roșul fixat la hampă, pe post de ancoră statornică, liant la baza trăiniciei noastre.
Despre galbenul ogoarelor, n-am nimic de zis. Între cer și pământ mi se pare bine amplasat, numai bun de hrănit idealurile și iluziile noastre, trecând prin sacrificiu, mergând până la înălțare. Pâinea noastră cea de toate zilele, dea Domnul să crească în voie!
O să-mi spuneți că e inutil și copilăros să ne ocupăm cu astfel de speculații. Ba chiar periculos, căci s-ar putea interpreta ca blasfemie. Dar puține au rămas lucrurile care nu suportă comentarii în ziua de astăzi. Câtă vreme există o întreagă pleiadă de specialiști care se dedică heraldicii și vexilologiei, relației dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs, nici „sfântul steag” nu poate să rămână un subiect tabuizat.
Mă încumet așadar să constat că, așa cum bine ne-am obișnuit să spunem, mesajul steagului nostru este fără echivoc: pe el stă scris UNIRE. E bine de subliniat acest lucru, mai ales acum, în decembrie, când sărbătorim Ziua Națională.
Pare de la sine înțeles ca un steag să transmită o astfel de idee. Cu toate acestea, nu toate țările au aceleași idealuri. Măcar între țările cu steaguri asemănătoare ne-am putea aștepta să găsim înrudiri, dar lucrurile nu stau deloc așa. Țin minte cum, în copilărie, îmi plăcea să cred că am avea multe lucruri în comun cu frații noștri francezi, pentru că steagul lor diferă de al nostru doar printr-o culoare; în locul galbenului ogoarelor, ei arborează albul egalității din lozinca „Liberté, Egalité, Fraternité”.
Ce să mai crezi despre steagul Ciadului, care e aproape identic cu al nostru, dar culorile lui simbolizează cu totul alte lucruri (galbenul speranței, roșul gliei africane și albastrul cerului pe care, iată, totuși, îl avem în comun)?! Întâmplarea face ca și steagul Andorrei să semene leit cu al nostru, cu deosebirea că s-a format din combinația celui spaniol (roșu și galben) cu cel francez, de la care a luat albastrul. Surprinzător este faptul că mesajul îndepărtatei Andorre seamănă cu al nostru („Forță prin unitate”).
Se pare că până și steagul roșu-galben-roșu al Spaniei ar fi avut cândva o dungă de albastru-violet, dar s-a renunțat la ea din motive practice, adică din lipsă de pigmenți adecvați. Rohigualda actuală (de la roșul rojo și galbenul extras din planta gualda) ne confirmă astfel doar o jumătate de frăție de ... sânge. Da, sânge zic, la propriu și la figurat, chiar dacă spaniolii nu îl iau din venele proprii, ci de prin alte sacrificări: potrivit legendei, domnitorul pasionat de coride ar fi dat ordin să i se aducă o cupă cu sânge proaspăt de taur, pe care l-ar fi răsturnat pe pânza galbenă, care simboliza fertilitatea ogoarelor iberice. Iată, din nou, cum aurul grâului carpato-dunărean-pontic are un pendant la celălalt capăt al continentului.
Statele care s-au desprins din strânsoarea puterilor coloniale păstrează în steag un element care face trimitere la stăpânii din trecut. Bucuria victoriei și amărăciunea subjugării stau alături, ca în cazul negrului și auriului de pe stindardul german. Nemții au dealtfel o expresie foarte potrivită, atunci când spun despre cineva că își declară o convingere: „Farbe bekennen” spun ei, adică „a afișa culoare”.
Steagul românesc e o adevărată instituție, sintetizată pe parcursul unei istorii îndelungate. Alte state, cum e Canada, și l-au ales nu demult, printr-o decizie conștientă. Nu sunt sigură dacă am înțeles de ce pe steagul canadian cele două oceane care încadrează albul gheții sunt roșii, dar simpatizez cu frunza de arțar, fiindcă noi toți suntem frați cu codrul, mari iubitori de natură. Cred că, la o adică, ne putem descoperi suprapuneri cu mai toate popoarele lumii, dacă avem răbdarea și bunăvoința de a le căuta. Dar, în fond, ce este un popor?
Pare la mintea cocoșului că definiția n-ar trebui să creeze probleme. Totuși, nici criteriul geografic, nici cel istoric, politic, religios sau lingvistic nu trec proba definitivă. Avem popoare răspândite prin mai multe state, există state cu mai multe limbi oficiale, sunt religii tolerate concomitent și paralel, guvernanții pot fi unici sau multipli, liberi aleși sau stabiliți pe căi genealogice, administratorii se pot concentra într-o capitală sau răsfira pe entități federale etc. Nici religia nu este proprie unui popor sau altuia. Și invers, o limbă poate servi drept „patrie” mai mult decât unui sigur popor (vezi engleza, spaniola, germana etc.). Asta nu le împiedică să o considere un bun cultural propriu, dar nici să aibă neînțelegeri între ele, deși stăpânesc perfect toate nuanțele aceluiași grai. Criteriul geografic unitar nu se verifică, așadar. Avem, de obicei, conaționali de-o parte și de alta a granițelor și comunități izolate prin diverse enclave. Spinoasă, problema națională scapă oricăror eforturi de definire, încăpățânându-se să ne dea de lucru, ba chiar motivând războaie absurde.
În schimb, puține lucruri sunt atât de clare și fără echivoc cum este steagul unui stat, al unei națiuni sau al unui popor. Binele și răul, realitatea și ficțiunea, albul și negrul, curcubeiele se împletesc pe pânzele care fac să tresalte inimi, atunci când se înalță pe la festivități oficiale sau competiții sportive. Istorie și legendă se îmbină cu nuanțele stindardelor noastre, impecabil drapate prin spatele diriguitorilor așezați la masa tratativelor, sau când țin câte un discurs oficial.
Drapelul unei țări ne poate vorbi mai mult decât o mie de cuvinte, cu condiția să știm să-i descifrăm mesajul. Un singur lucru nu ne poate spune: cine suntem în inima noastră. Ce rămâne? Steaguri fluturând sub același cer idealizat, întotdeauna albastru.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 11/29/2022 |
Contact: |
|
|
