Notițe brumate - Elegii
Când lucrurile întârzie să se întâmple așa cum le e rânduiala, nu de puține ori îmi trece prin minte că poate nu se mai întâmplă deloc, deși deznodământul (pre)destinat e fără echivoc și acceptat ca în firea lucrurilor. Cum e acest început de noiembrie cald, limpede, însorit în care mă gândesc că poate toamna nu mai devine iarnă, că frunzele vor rămâne multicolore în copaci sau vor încremeni ca în tablouri la jumătatea drumului înspre pământ și voi trece printre frunze foșninde în loc de ceață.
***
Sigur că simt toamna cu fiecare fibră a mea, doar am ajuns și eu toamnă (timpurie) pe dinăuntru și mi-aș dori să fiu atât de profundă ca ea, rămânând și veșnică primăvară. Cumva nu e nici o contradicție în termeni.
***
Toamna îmi pare cel mai ”uman” și mai ”filosofic” anotimp. E dragoste, e invitație la înțelepciune, la reflecție în ea, așa cum sunt și marile întrebări despre frumusețe, rostul vieții, schimbare, timp, memorie și uitare, suferință, moarte. Doar că ea le trăiește firesc, în timp ce noi căutăm alte drumuri, ne revoltăm, interpretăm până la extreme, dezvoltăm frici și obsesii și de cele mai multe ori murim fără să știm ce am trăit și fără să pricepem eternitatea. Aleg deliberat neliniștita cale «omenească», inventată, culturală, psihică, admirând însă irevocabil ”naturalețea” anotimpului.
***
Splendoare și durere, exuberanță și mohoreală în însăși esența ei, îngemănate, Dionysos și Hades (doar grecii au descifrat toate nuanțele conflictelor noastre și mai ales tragismul lor). Până în modernitate timpul ceremonial al toamnei se împarte mai mult sau mai puțin conștient între sărbători ale abundenței, ale generozității și comemorări ale marii treceri. Ziua Recunoștinței, a Recoltei, a Sfântului Martin, de o parte, Halloween-ul și mascarada lui la mijloc, Ziua Morților (Luminația), Moșii de toamnă, Ziua Eroilor de cealaltă. Experiența toamnei dezvoltă inevitabil o cultură a ei, un ritual măcar, un animism alegoric, doar exprimă atât de evident condiția umană.
***
Pe măsură ce îmbătrânesc trăiesc tot mai intens prezentul recunoștinței poate și pentru că numărul lumânărilor celor ce sunt memorie e tot mai mare, în dezechilibru copleșitor. Mă simt tot mai mult în rândul întâi și tot mai bucuroasă de fiecare zi în care mai sunt (chiar și) acolo. Nu mai plâng după, pentru cei plecați, oricât mi-ar fi de dor, am învățat între timp să nu îi mai privesc ca absențe, abia atunci se adună liber, senin, eteric în jurul gândurilor și sentimentelor mele și mă mângâie și mă încurajează să devin cât mai mult eu însămi, mai devreme decât mai târziu.
***
Rod și sânge din, în același pământ. Imposibil de împăcat în orice epocă, în orice context, cel puțin pentru mine. Nici un război nu-mi pare drept sau justificabil și nu cred că a ieșit ceva bun din niciunul. Nu cred în răul lui necesar orice ar spune istoricii sau analiștii ori alți specialiști. Mă doare cu sinceritate această rană necicatrizată în ființa colectivă a umanității: eroii de război, generațiile de tineri spulberați ca frunzele în vânt, ca petalele florilor de mac sub grindină. Nu a rămas nici o familie neîndoliată. Faptul că până azi n-am învățat această dureroasă lecție face din Remembrance Day, în mijloc de noiembrie, nu o filă de istorie împotriva uitării ci o perpetuă actualitate a unei maladii incurabile.
***
Un anotimp teluric, în cele din urmă, catabatic, elegiac și misterios, poate al căderii în sine mai întâi de toate, cu transcendentul obturat de nori cenușii, de ceață, de întuneric devreme. Efectele lui poetice: tristețea, nostalgia, melancolia, oricum nu le poți simți și nu poți vorbi despre ele decât în șoaptă și cu lumina scăzută. [O șoaptă prelungă în jurul lumânărilor de pe mormintele celor dragi în noaptea sărbătorii Tuturor Sfinților, cântece și poeme în lumina felinarelor copiilor colindători de Sfântul Martin.]
***
Sunt obsesiv îndrăgostită de toamnă, cu spectrul ei întreg, inepuizabil. O aștept cu înfiorare, cu nerăbdare, mă îmbracă în daruri când vine, regret că trece, că mă petrec și eu câte puțin cu ea. De fiecare dată cu un pas mai adânc în pădurea desfrunzită. Iubesc până și bruma ei ce-mi (de)colorează părul, ca să nu mai vorbesc de lirismul ei îmbătător ce-mi anihilează cu totul (oricum) precarul simț al realității. Mă comport în toată această aventură ca o adolescentă sedusă pentru prima dată de promisiunea marii iubiri și chiar dacă știu finalul acestei dramatizări mă gândesc de fiecare dată că dacă Shakespeare scria încă o replică pentru Romeo, Julieta s-ar fi trezit la timp.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 11/18/2022 |
Contact: |
|
|
