Interviu cu cineastul, jurnalistul si scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia
Valentina Teclici: În poezia „În două lumi – Arta de a fi” pe care ti-am dedicat-o în cartea mea de versuri „De la imposibil la posibil – From Impossible to Possible”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2013, spuneam: „Trăind în două lumi,/Timpul dintre cele două emisfere/Devine fereastra prin care/Energia amintirilor/E lumina hrănind clorofila./Spatiul dintre emisfere/Se uneste-n albastră arcadă/Sub care oamenii de spirit/Sorb cupa destăinuirilor/Si eternitatea.// Trăind în două lumi /Dorul te poate seca încet/Precum vântul ciutura lunii,/Speranta te poate rodi/La nesfârsit precum pomul creatiei.”
Îti multumesc, Ben, că acum, în pragul celor 70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai acceptat cu generozitatea care te caracterizează să împarti din „cupa destăinuirilor” cu mine si cu cei care vor citi acest interviu câte ceva despre viata ta plină de experiente interesante, provocatoare si binecuvântate. Asadar, să începem cu primul capitol, COPILĂRIA, care este o etapă fundamentală a vietii noastre.
Ce amintiri ai despre primii ani ai copilăriei traiti pe plaiuri moldovene, în satul Iezer, si care este cea mai pretioasă, revenind adesea pe scena memoriei tale?
BenTodică: Cătăratul pe cosarul cu porumb unde am rămas blocat de frica înăltimii. Uitându-mă în jos si nestiind cum să cobor, am urcat până sub acoperis si m-am rostogolit înăuntru pe stiuletii de porumb, proaspăt culesi. Norocul meu a fost că era plin, că nu stiu ce m-as fi făcut. Oricum am rămas plângând acolo sus până a venit mama acasă si m-a salvat. Seara părintii făceau focul afară si puneau de mămăligută în ceaunel, pe pirostrie. Tin minte că alergând m-am împiedecat si am căzut pe unul din ele si mi-am fript funduletul si outele. Nu se uită. Odată mi-a spus mama că era să mă mănânce porcii dacă nu venea mai devreme de la plug că soru-sa, ocupată cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scăpându-mă în pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuseră să-mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe stradă si anunta bâlciul din Puiesti. Ieseam la poartă si împreună cu alti copii ne luam după ea. Asa m-am îndrăgostit de muzică, iar mama, de câte ori căuta clestele de scos cărbunii din sobă, nu-l găsea că era la mine. Eu îmi imaginam că era clarinet si umblam toată ziua prin curte după găini pretinzând că suntem fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mă căra în brate si treceam peste mici pârâiase si băltoace. Îi vedeam cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în glod precum pumnii ei în aluat când făcea plăcinte cu brânză. Tare bune! Apoi la o nuntă fusese o bătaie din care unul a fost spintecat. Era într-o cărută pe fân ca să fie dus la doctor. Avea tăieturi mari din care văd si acum iesind aburi, iar el gemea. Era noapte, liniste si mirosea a tămâie.
Valentina Teclici: În ce fel mutarea părintilor tăi în Banat ti-a influentat viata?
BenTodică: De la copilul care umbla cu funduletul gol prin colbul Iezerului si care căuta din priviri biserica atunci când bătea clopotul ca să vadă de unde vine si ce era tunetul ăla, la copilasul din Bocsa Montană care a rupt mânerul de lemn de la usa sobei bătrânei la care stăteam în/cu chirie, apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia si Minele rusesti ale Ciudanovitei… au trecut vreo doi ani. A fost un salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lăsat în grija unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata la munca câmpului (că venise colectivizarea, le luase totul si trebuiau să muncească la stat, întorcându-se doar seara frânti de oboseală, când eu dormeam deja), m-am trezit dintr-odată pe un santier plin de soldati, puscăriasi si civili care construiau blocuri, soseaua din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane, autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii străzii care urlau slogane si cântece revolutionare. A fost ca o trecere de la o vară linistită la un cer înfuriat plin de tunete, furtună si ploi. Mă jucam în grămezile de nisip fin pentru constructii, alergam după patrulele militare care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice, depozite de munitie, puscărie, cazărmi, tunele, intrări si iesiri din zonă. Toti copiii eram fascinati de soldati si de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe ecranul filmelor rusesti de propagandă. Filmele văzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovietică. Santierul era exploatat de rusi, iar conducerea si personalul vorbeau ruseste. Vecinii nostri intelectuali pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba rusă pe masă. Câtiva ani mai târziu, acesti oameni mi-au fost de mare ajutor cu serviciul si prietenia lor. Ciudanovita, cu cei zece mii de oameni veniti/adusi din toate colturile României, mi-a conturat si decis traiectoria si destinul vietii. Sunt onorat.
Valentina Teclici: De unde si când s-a aprins scânteia pasiunii pentru realizarea filmelor? Ce sentimente ai avut la finalizarea primului film?
BenTodică: Am văzut un film rusesc în care un grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se pregăteau să facă un film cu un aparat de 16 mm, rosu. Atunci am realizat că filmele pe care le urmăream de copil la cinema se fac asa, în acest mod si că nu trebuie decât să fac rost de un aparat de filmat. Am început să fac cercetări cum si de unde as putea obtine unul. Sigur că m-as fi rugat de părinti să mi-l cumpere. În România nu se găsea asa ceva, asa că am renuntat până la 12 ani când ajungând în vacantă, la Arad, am văzut un proiector de 8 mm de vânzare si două bobine mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresărit. Era un aparat foarte vechi. L-am cumpărat imediat. Avea lângă el un film din al doilea război mondial al unor familii de nemti care muriseră de mult, iar urmasii le-au dus în consignatie. Se întâmpla prin 1964. Eram foarte entuziasmat proiectând filmul acasă. Aveam acum cinematograful meu. L-am arătat prietenilor iar nenea Watzzi de la cinema mi-a spus că prietenul său, un inginer neamt de la Uzinele UTA din Sânicolau Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl foloseste de câte ori merge în concediu la rudele din Germania si că mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai vechi si este dispus să mi-l vândă, însă cerea pe el 1100 de lei. Erau bani multi, asa că m-am dus acasă si m-am angajat pe durata vacantei de vară ca si culegător de probe de apă pentru laboratorul geofizic al minelor. Aveam datoria să merg zilnic cu bicicleta cu niste sticlute de plastic să colectez ape din toate râurile si izvoarele din împrejurimile minelor si localitătii. Plecam de la sapte dimineata si terminam pe la vreo două după amiază si asa am adunat banii pentru primul meu aparat de filmat. În acea toamnă realizam primul meu film de 3 minute intitulat „Copilărie”, un film cu cowboys, călărind pe crengi si care luptau pentru o fată frumoasă. Mai târziu, cu acest film am luat o mentiune la un festival al cineamatorilor din Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse aparatul. Mai târziu am reusit să-mi cumpăr un tanc de developat si am învătat să îmi developez filmele singur. Devenisem un fel de Zeu al santierului după proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii artisti si familiile lor. Am impresionat toti vecinii. Apoi, de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras atentia celor de la exploatarea minieră si a sindicatului care au văzut în mine un potential pentru promovarea în media, la Bucuresti, a inventiilor si a noii tehnologii din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul nostru Cineclub pe care l-am botezat APOLLO, pentru că erau la modă rachetele cu acelasi nume. Si asa a rămas până am plecat. Lucram de acum în paralel. Filme pentru ei si filme pentru mine.
Valentina Teclici: Talentul, pasiunea si timpul investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lantul” (1976), „Primii pasi” (1979) si în obtinerea unor premii judetene si nationale pentru filmele „Perseverenta” (1978), care a câstigat marele premiu la Festivalul National de Producători de Filme în 1979 si „Visul” (1975), care a fost nominalizat si a câstigat al treilea premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film (1979) de la Timisoara. Desi ai început să culegi lauri ai succesului în domeliul filmului, domeniu atât de important pentru tine, în 1979 ai decis să pleci din România. Ce te-a determinat să faci acel pas atât de condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât pe cel care a ales calea emigrării si a pribegiei, cât si pe familia rămasă în urmă?
BenTodică: Aici e un roman întreg care m-a adus la această decizie, însă o pun pe seama destinului care a fost blând cu mine, că puteam usor să fiu împuscat pe frontieră sau si mai rău, să fiu prins si umilit restul vietii prin puscării, eu fiind si sub jurământul de grănicer făcând armata pe frontiera cu Iugoslavia - pasibil de condamnare pentru trădare pentru următorii 10 ani de la lăsarea la vatră. Faptul că am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat să reusesc. Eu nu am stiut că voi fugi până în ziua plecării, dar e interesant că subconstientul meu stia. De câteva săptămâni mă tot visam pe niste străzi cu firme scrise în limba slavonă. Am concluzionat pe urmă când am ajuns acolo că era Belgradul. Tata iesise la pensie, eu divortasem de sotie si tăiasem toate legăturile ombilicale cu familia. Locuiam într-o cameră la părinti dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo al exploatării miniere Oravita. Unul din prietenii tineretii bătuse un militian pentru o fată si urma să fie arestat. A venit la mine si mi-a spus că nu are o altă alternativă decât să fugă din tară si dacă pot să-i dau vreun sfat. I-am spus că nu cunosc frontierele din zona Oravitei, însă pot să-i dau o directie. „Vezi vârful acela din zare care se conturează pe cerul întunecat al noptii? Orice ai face nu te abate de la el că acolo esti în Serbia”, l-am sfătuit. Eu încercasem de multe ori să aplic pentru un permis pentru micul trafic si mi s-a spus că e imposibil să-l obtin pentru că lucrez în locuri de importantă strategică natională, adică laboratoarele minelor de uraniu si am făcut filme documentare despre activitatea nucleară din zonă si de la Uzinele R de lângă Feldioara, despre introducerea de noi tehnologii, inventii si inovatii în subteran. Mi-a spus că nu am sanse: „că tu esti si tânăr si singur si nu te mai întorci.” Si avea poate dreptate. Nu stiu, că nu am încercat. Prietenul a esuat, s-a întors seara la mine si m-a rugat să-l ajut. Atunci a fost momentul când am hotărât să plec. A doua zi am fost la postă, l-am trecut pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toată averea, am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi filme de familie si fotografii si le-am ascuns sub saltea, acasă. Mi-aduc aminte că era parcă o zi de sâmbătă, mama pregătea sarmale, chiftele si snitele, mâncarea mea preferată din care nu am mai apucat să gust. Era toamnă, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreună cu prietenul si alti trei amici am pornit-o prin arătură cu o sticlă de coniac si sucuri de lămâie să pretindem că mergem la o nuntă si ne-am rătăcit si chiar am fost opriti de un IMS grăniceresc si am scăpat. Am traversat văi si ape si în jurul orei 7 dimineata eram în Iugoslavia. Am făcut-o mai mult din curiozitate si spirit de aventură. Eu o duceam foarte bine în România anului 1979 - asta din punctul de vedere al omului sărac material însă foarte bogat spiritual.
Valentina Teclici: Experientele tale profesionale au fost diverse, de la sudor, instalator de conducte de linii electrice si de apă, mecanic pentru masini de extractie, zilier… la cineast, producător TV, jurnalist, inginer de sunet, scriitor, ca să enumăr doar o parte dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care esti legat sufleteste cel mai puternic? Ce semnificatie a avut si are acestă legătură pentru viata ta si pentru vietile altora.
BenTodică: Acum, la pensie, realizez că în orice meserie, ca si-n orice faci, cel mai important element e creativitatea. Dacă suntem creati după chipul si asemănarea Sa, atunci aici e esenta vietii. Fiecare formă de viată fie umană, animală, naturală, materială există creând, condusă de forta creatoare. Întregul univers CREEAZĂ, e într-o permanentă schimbare. Orice meserie e binevenită dacă o faci cu pasiune si creativitate. Am concluzionat că nu e atât de important numărul de beneficiari ai creatiei tale. Starea e a ta si numai a ta. Personală. Azi este o crimă faptul că prin globalizare/monopol ti se ia dreptul individual de a trăi experienta creativitătii. Scoala e folosită de interese si dacă nu-i educi pe oameni să înteleagă lumea si rolul lor în ea, ne trezim cu o fermă de vietăti. Răsplata succesului personal nu se manifestă prin numărul de beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul orgoliului din tine nu trăirea stării în actul creativ. Dacă mă năsteam în Occident nu as fi avut sansa, ca om sărac, să trăiesc experienta de a face film. În Occident, forta care te trage înainte e supravietuirea. Faptul că a trebuit să execut tot felul de meserii câte 8, 12 si câteodată 16 ore pe zi ca să răzbat m-a ajutat să înteleg valoarea creativitătii ca element existential. Acum simt că secătuiesc dacă nu creez si dacă mă opresc, mor sigur. Este important să trăiesti (ca verb). TRĂIREA. Omul dacă învată să trăiască e fericit.
Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru realizarea filmelor dintr-un hobby într-o actvitate constantă, evidentă si apreciată si acum. Pentru a atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele si clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu, ai adăugat încă din tinerete cursuri de specialitate făcute în România, apoi în Australia. Ai putea să enumeri câteva pe care le consideri cele mai importante?
BenTodică: Sărăcia, Imaginatia si Curiozitatea. De când am deschis ochii am învătat să citesc lumea prin cuvintele mamei. Am crescut fără jucării dar mi le-am făcut singur din pietre cu forme care mă invitau zicând: „Uite ce măsinută sau ce locomotivă fac dacă îmi agăti după mine câteva conserve goale de scrumbii din lada de gunoi.” Tata aducea lănteti si butuci pentru foc iarna de la minele de uraniu, lănteti care te tentau să-i transformi în săbii si palose să devii Făt-Frumos sau voievod. Locul cel mai atrăgător pentru mine a fost cinematograful unde eram prezent în primul rând din fată la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini, Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick, Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc. Am descoperit limbajul filmului si conditia umană, mi-am descoperit emotiile si am cunoscut pe marii cineasti ai lumii si am învătat să visez în imagini. Am construit din lemn un trepied si aparat de filmat si făceam filme documentare filmând prin păduri cu aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane si lentile. Cursurile de cineamatori organizate de UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu Gopo mi-au dat sansa să intru în lumea cineamatorilor din tară, să particip la festivaluri, să câstig premii. În Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori eminenti din America, Rusia si Australia. Am urmat Institutul de Ingineri de sunet si apoi un Curs de 5 ani în literatură, în coproductie cu Universitatea Monash la colegiul din Berwick cu acelasi scop de a-mi perfectiona engleza si tehnica scrierii. Am obtinut vreo 20 de diplome si certificate doar ca să mă asigur că nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în artă, ca în final să realizez că trebuia să uit totul si să caut adevărul în mine.
Valentina Teclici: Din unele mărturisiri am aflat că esti deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne ceva si despre cum ai valorificat darul tău de a cânta?
BenTodică: Probabil că desenul/pictura va rămâne ultimul meu instrument de comunicare cu viata. Asta e concluzia confirmată de toti marii oameni din lumea artei si a politicii care la bătrânete au practicat-o. Cred că as fi fost excelent în orice domeniu dacă as fi avut un îndrumător personal. Părintii mei au fost amândoi fortati de împrejurări să devină firi tăcute si fără exteriorizare emotională si ca atare blocati cumva în a-mi a da sfaturi. Mama, rămasă orfană de unul din părinti a participat la cresterea celor sapte frati, iar tata, orfan de amândoi părinti, de la nastere, a fost crescut si chiar înfiat de o soră mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, război si foamete. Dar as fi putut fi un bun preot din punct de vedere al talentului vocal. Să cânt în strană. Cum am valorificat darul? De câte ori mă năvălea dorul de acasă sau când călătoream în jurul Australiei cântam în masină toate melodiile populare românesti auzite de mine de-a lungul celor 26 de ani trăiti în santierul minier Ciudanovita în care toate regiunile tării aveau reprezentanti cu pick-upuri să le cânte prin fereastra balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare de pe stâlpii străzii. În Australia, ca să perfectionez si să îmbogătesc limba engleză, am hotărât să mă înscriu la un institut tehnic să devin inginer de sunet. Conditia să fiu acceptat la un astfel de institut esential era să cunosc si muzică. Să cânt la vreun instrument sau voce. Eu având experientă cu trupele tinerilor chitaristi din Ciudanovita unde mă ocupasem de sonorizare si mai cântam si câte o melodie, m-am înscris să iau lectii de pian si concomitent de canto cu o profesoară austriacă, Mevis Krugar, care pregătea si cântăreti de operă, eu clasându-mă ca tenor. Pentru practica în fata audientei, dădeam spectacole prin bisericile locale la toate sărbătorile si duminicile, prin casele de bătrâni si persoane cu dizabilităti. Această experientă a închis cercul si călătoria cunoasterii natiunii australiene din care făceam parte acum. Călătorie lungă, începută cu lagărul de emigranti, continuată cu scoli de integrare si învătare a limbii, institutii tehnice si universitare, locuri de muncă pentru emigranti prin fabrici si uzine, prin radio si televiziune, film, casele de bătrâni si apoi literatură. După toate astea încă mă întreb: Oare ce caut eu aici? Oamenii sunt extraordinari, tara e primitoare si confortantă însă nu ne tragem din aceleasi izvoare, deci nu simtim la fel. Tot respectul si recunostinta mea, însă adânc în suflet am rămas român.
Si când cânt prin casă este doar să-mi confirm că iubesc.
Valentina Teclici: Dacă ar fi în puterea ta să retusezi măcar o secventă din filmul vietii tale, care ar fi?
BenTodică: Nu pot să retusez nici una în special la vârsta mea când stiu că destinul îmi este croit special. Nici nu as dori să am viata altcuiva. Eu am avut în viată toate experientele din care să pot conchide cine sunt, cu lipsuri si calităti. Viata fiecăruia e ca un tren care circulă pe o cale ferată. Un tren sărit de pe sine o ia prin arătură si se împotmoleste, se dezintegrează, rugineste si moare ca o epavă. Prefer să nu schimb nimic. Ca să-ti răspund totusi la frumoasa întrebare cheie: AS DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATĂ A VIETII. Că sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi anesteziat. Si ca să fiu si mai radical: as dori ca cele două blocuri, Vest si Est să evolueze încă vreo sută de ani asa cum erau în 1979, când am fugit din tară, As fi curios să văd unde s-ar fi ajuns. Că după 30 de ani sunt GRĂMADĂ amândouă părtile.
Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din tară care contemplează calea pribegiei?
BenTodică: Urmati-vă instinctul. Viata vă apartine iar scopul ei e ca să vă surprindă, să vă instaureze. Viata e UNICĂ. E o aventură a cunoasterii. Tu esti SĂGEATA iar cei dragi sunt fortele după care îti ghidezi LANSAREA - ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii curajos si curios. Nu ezita să răspunzi CHEMĂRII. Chemarea e dorinta/motorul destinului. Pleacă si nu vei regreta. ÎNSĂ, dacă instinctul îti spune să rămâi, atunci destinul tău e să te împletesti cu sufletele de-acasă. Să pleci într-o călătorie interioară. Crestinii au o vorbă: Dacă nu ai curajul să te urci pe cruce lângă Hristos, nu vei reusi. Rămâi acasă lângă cei dragi si veti reusi în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Multi vor avea nevoie de tine. Dar să stii că pribegia te va aduce cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantă. Poate fi si scurtă. Era să mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat că nu este loc mai frumos si fericit ca acel al copilăriei. Vestul se ascunde după propaganda libertătii iar Estul după propaganda sclaviei. Adevărata libertate a fost în sânul sărăciei noastre comuniste. Atunci l-am cunoscut pe Dumnezeu.
Valentina Teclici: Pentru contributiile deosebite în comunitatea româno/australiană ai fost nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este o mare onoare. Te rog să mentionezi câteva dintre contributiile tale care au atras acestă recunoastere la nivel national.
BenTodică: Nu stiu cine m-a recomandat sau câti, sau câte organizatii. Puteau să mă nominalizeze de oriunde, datorită activitătii mele în media: radio televiziune, literatură sau jurnalism, ori activitătii comunitare si de caritate prin biserici sau casele de bătrâni si handicapati din Victoria. Nu poti sti ce suflete atingi cu darul tău si acestea te pot recomanda. E ca si povestea cu pestisorul aruncat înapoi în mare. A fost un cadou neasteptat. Dar stiu că după nominalizare, guvernul australian mi-a cerut să numesc pe cineva pentru următorii ani prin descrierea meritelor lor. Si cu bucurie pot sustine că unul dintre ei a fost nominalizat în anii următori. ELEMENTUL PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SĂ DĂRUIESTI.
Valentina Teclici: Regretatul George Anca a scris: „Si eu te-am perceput, de la prima veste despre existenta ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile românesti”.
Ce-a însemnat pentru tine relatia culturală si de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alti oameni de cultură?
Ben Todică: George Anca a fost primul om care a citit interiorul mecanismului care mă conduce, ca suflet si spirit de român. Mai discret a făcut-o si Artur Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica Grigoras, jurnalista Veronica Balaj si multi altii. Asa l-am cunoscut pe fostul presedinte Emil Constantinescu cât si pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Vasile Andru, Nae Georgescu si toate fetele Bisericesti din România, IPS Părintele Galeriu si din Diaspora nu mai vorbesc si multi altii… Că în 35 de ani, în media comunitătii române din Australia si internatională au fost multi. Multi oameni de artă, scriitori, politicieni si conducători din institutii comunitare care au trecut prin aripa mea de influentă nu m-au semnalat, nu m-au văzut si apreciat din/prin lucrările mele ca George Anca. Prin Anca am găsit o vână comună de comunicare cu neamul si cultura mea de acasă. Un Om care era interesat în ESENTA NEAMULUI. Întâlnirea cu cei mai multi oameni de cultură a fost mai mult mecanică/ conformistă. Eu, în PRIBEGIE, confruntând CREATIA că asta a fost si este la urma urmei, am rămas întotdeauna copilul mândru iesit pe scenă, să spună prima poezie la serbare. Această sclipire intensă cred că a văzut-o Anca în mine. Copiii se nasc din SFINTENIE care pe măsură ce creste, se Împământeneste. La unii se mocirleste, la altii rămâne. Majoritatea uită cine sunt si de unde vin. Două întâlniri IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN si PETRE TUTEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina lagărului de refugiati din Latina. Căuta pe cineva. Eu habar nu aveam cine era si abia după doisprezece ani când am dat de cărtile lui într-o librărie din Melbourne si le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost socat de măretia textului si am lăcrimat văzându-i în imaginatie, în amintirea momentului părul vâlvoi si balonzaidul verde posomorât al sărăntocului conturat din usa cantinei. Iar pe Tutea l-am descoperit mai târziu pe You Tube când niste tineri curiosi, amatori îi luau un interviu acestui bătrânel în haine sărăcăcioase dar care plesnea de întelepciune. Scotea pe gură perle pe care le savuram cu nesat gândindu-mă cum se face când existau oameni ca acesta, tara era condusă de caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNSINE CA TARĂ, mi-am zis. Cum se face că amândoi au fost lipsiti de ucenici. Le-as fi lustruit pantofii la amândoi.
Valentina Teclici: Esti o persoană binecuvântată de Domnul cu multe haruri, dintre care nu lipseste nici cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole, recenzii, interviuri, aprecieri si referinte critice semnate de tine si publicate în diferite reviste on-line în România, SUA, Canada, pe blogul tău etc. Spune-ne ceva despre debutul tău literar, despre mesajele si ecoul articolelor tale.
Ben Todică: Datorită sinceritătii copilăresti si a constiintei mele PE CRUCE, multora le e frică să se expună prin publicarea lor. Îi înteleg si nu le reprosez. Multora le place stilul meu si o recunosc în particular. Multi nu acceptă nesupunerea mea canoanelor stăpânirii, ca libertate de expresie în apărarea libertătii cuvântului si a constiintei umane si… se desprind de mine. Doar ca să-si apare scăunelul pentru moment deoarece societatea se prăbuseste etic, moral si crestineste nici nu mai vorbesc. Dar dacă nu stăm drepti si nu impunem reprezentantilor Justitiei să-si facă rolul de apărători ai civilizatiei, ne adâncim în evul mediu si coborâm în zona animalică a fiintei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce simt si scriu ca martor a peste saptezeci de ani de trăire a istoriei omului pe pământ. Debutul meu literar a fost încă de pe „băncile scolii”, în Australia, când am participat cu câteva povestiri scurte la un concurs organizat de Penguin Publishing Company si am câstigat locul întâi, cărti în valoare de 500 de dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini si încuraja comunitatea română din Australia si de a-l sprijini pe scriitorul si redactorul revistei „Iosif Vulcan” din NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, am scris niste povestioare într-o revistă care a ajuns la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat si m-a încurajat să scriu ceva pentru revistele lui din România. Zis si făcut si după o colectie de câteva duzine de eseuri, mi-a propus să-mi publice prima carte intitulată ÎNTRE DOUĂ LUMI - fapt împlinit mai târziu de poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând subit într-un spital din Viena.
Valentina Teclici: În anul 2009, cartea ta de debut „Între două lumi”, a fost publicată la Editura Atticea, Timisoara si reprezintă o mărturie a iubirii tale profunde pentru România, neamul si graiul românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansări si de aprecieri pozitive si măgulitoare. De exemplu, prof. dr. Petre Iosub a spus: „Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existentială a neamului românesc care si-a realizat identitatea printre si în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă asternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar si un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui neam de la iremediabila prăbusire.” Ce valoare crezi că aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?
Ben Todică: Povestirile mele sunt reflectii reale din experienta mea de refugiat. Adevărurile erau extraordinare atunci când tara era închisă, însă azi, în democratie, nu stiu dacă mai există audientă/cititori pentru a investiga si întelege cu sete aceste trăiri, acest curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre investigarea destinului. Cartea rămâne un document pentru întelegerea perioadei comuniste si a efectelor sale asupra celor fugiti, un subiect psihologic lângă cel al evreilor exilati. De când cu Internetul, lumea a pierdut răbdarea si gustul cititului analitic. Au trecut peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generatie nu mai poate compara si întelege experienta noastră. Nu mai are răbdare. E antrenată să se hrănească din Net. Nu mai are o librărie interioară. O memorie din care să trăiască. Acum îsi pun pe chip tot felul de modificări digitale încât nu se mai recunosc în oglindă. Se rup de natură, se desprind de divin. Verdele de pe sticlă e cel dorit. Ei îsi crează si aleg realitatea în care vor să existe si atunci cum crezi că vor dori să trăiască/treacă citind prin experienta mea. În simplitate încerc să trezesc, să atrag atentia omului de rând spre câmpul din fata lui.
Valentina Teclici: În Prefata la volumul „Între două lumi”, Ioan Miclău a prezis: „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăratilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinta, gândurile si planurile sale din care vor răsări noi cărti, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităti artistice.” Ce alte cărti au răsărit din spiritul tău creator?
BenTodică: Pe nesimtite au mai apărut: „În două lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”, „Căutând după mere”, „Mere pădurete, vol. I si II”, „Cu bratele aripi” etc. Toată viata am traversat un râu păsind cu grijă pe bolovani, tărusi, rădăcini, trunchiuri de copaci rătăciti, de frică să nu alunec în apa tulbure si mâloasă, să nu cad în abis. Trecem printr-o perioadă foarte grea a cărtii. Este distrusă lumea cititorilor ca educatie în consum livresc, plus invazia tehnologiei digitale, a internetului si a telefonului mobil. Viteza de livrare si de consum a informatiei va duce chiar la schimbarea scrierii asa cum o stim si se va trece la o formă de livrare prin simboluri si secvente vizuale si chiar unde de radio directionate pe creier. Cărtile vor fi folosite ca sursă de foc sau material de constructii. Scoala va dispărea. Unele predictii sunt foarte sumbre. Omul va fi instalat si programat în laborator pentru o bună functionare a sistemului. Iar mai târziu se urmăreste desprinderea creierului uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe You Tube. Evolutia tehnologică e atât de mare încât omului obisnuit îi vine foarte greu să tină pasul cu ea. La un moment dat va trebui să hotărâm ce vrem să fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacă dispare Cuvântul, dispare si Dumnezeu. Si cu DUMNEZEU, OMUL! Cărtile răsar din nevoia de a se exprima, de a comunica precum colectiile mele de până acum, însă cinstit să fiu nu am scris încă nici o carte precum un Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail Sadoveanu ca să mă simt împlinit.
Valentina Teclici: Acum când ai experiente de viată din ambele lumi si ai fost privilegiat să urmăresti evolutia fiecăreia, dacă ar fi să alegi să-ti trăiesti viata de la început, în care lume ai dori să se întâmple realitatea vietii tale?
Ben Todică: Cred că as dori să mă întorc în Grădina Raiului. Raiul a fost leagănul copilăriei mele în mijlocul naturii ca să cresc împreună cu animalele si florile câmpului. Să sper, să vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, suieratul vântului. tunetul ploii, înghetul iernii si focul cu lemne stând lângă mama seara în lectura povestilor ei de acasă. E foarte important să însemni ceva, să fii recunoscut, certificat de cei pentru care trăiesti. Pe care doresti să-i faci mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, că stiu sfârsitul vremurilor, as alege aceeasi perioadă dulce pe care am trăit-o. Nu cred că este o perioadă mai sigură si mai frumoasă pentru o copilărie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi iese din vizor.
Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor?
Ben Todică: Planuri? Cineva spunea că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească vorbeste-i despre planurile tale… Am două cărti în pregătire pentru publicare intitulate: „Tara Morgană” si „Tara nu e pierdută”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin. Nu voi fi dezamăgit de ceea ce urmează, oricare ar fi viitorul, crunt sau linistit pentru că stiu că Dumnezeu e în control. Astept ca Europa să se trezească. Societatea ne-a introdus în TARCUL prezent. SCHIMONOSIT. Nu mai vrem să stim de istorie si nici de viitor. Dar vă amintesc: Nu suntem chiar de capul nostru. Vom plăti pentru lipsa de respect si ignorantă dacă nu învătăm din ele. Cea mai înăltătoare parte a vietii e ÎNVĂTĂTURA. Au mai fost conflicte pe pământ, Sodoma si Gomora, potop si viscol si vor mai fi. Dar Dumnezeu nu doarme. Vom supravietui!
Valentina Teclici: Multumesc pentru sinceritatea si generozitatea răspunsurilor. La multi ani binecuvântati cu sănătate, iubire si împliniri alături de cei dragi!
A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandă
|
A consemnat Valentina Teclici 11/8/2022 |
Contact: |
|
|
