In memoriam: Tudor Arghezi
Tudor Arghezi(1880-1967) a fost un colos al literaturii române. A scris mult. Alături de poezie a scris numeroase articole, romane, schițe, piese de teatru, povestiri pentru copii. La început a fost călugăr, dar, din cauza lipsei de tact a unui ierarh, a fost jicnit grav și a părăsit viața monahală. A fost o personalitate foarte controversată de contemporanii săi, dar și incomodă pentru mulți.
Pe Tudor Arghezi n-am avut bucuria să-l cunosc personal, dar am aflat de la terțe persoane anumite aspecte din viața lui, care merită să fie consemnate. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt pentru prima dată așternute pe hârtie.
La 26 aprilie 1984, la Cofetăria ,,Crinul” din Tr. Severin, eram împreună cu Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul cenzurii în județul Mehedinți, Domnul Prof. Mite Măneanu, bibliotecar la Biblioteca Județeană și Părintele Pr. Nicolae Jinga, pe atunci secretar la Protoieria Tr. Severin. Printre altele, Domnul Virgiliu Tătaru ne-a relatat mai multe amintiri ale sale din anii studenției. Unele s-au referit și la Tudor Arghezi. Așa bunăoară, cu prilejul Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, un grup de studenți din care făcea parte și dumnealui, mergeau cu colindul și cu plugușorul pe la profesori și diferite personalități ale culturii române.
La Arghezi au fost primiți cu răceală. I-au urat maestrului multe și bune, dar el a rămas ca gheața la urările lor și parcă enervat că fusese deranjat. La sfârșit, băieții așteptau să fie răsplătiți cu bani, așa cum primeau de la alții, pentru a avea apoi ce bea o săptămână la berăria ,,Gambrinus” de lângă Cișmigiu. Fiica lui Arghezi, Mitzura, a venit cu o tavă de covrigi și i-a invitat pe colindători să ia câte unul. Dezamăgirea acestora a fost generală, dar n-au avut încotro. Tudor Vianu era spirit academic, tip occidentalizat, foarte grav, corect. Întotdeauna le dădea câte 200-300 lei. George Călinescu, după ce-i asculta zicând o cântare sau două dintre cele pregătite de ei, îi oprea și le cerea să-i cânte colinde religioase și laice din zonele din care ei veneau. Sadoveanu căuta să se descotorosească repede de ei și era foarte zgârcit.
Tudor Arghezi avea un prieten, redactor-șef al unui ziar din București. Virgiliu Tătaru nu a spus nici numele persoanei respective, nici al ziarului. Când era sărac, la începuturile sale, Arghezi o ducea bine cu redactorul respectiv. Când avea nevoie de câte o poezie sau articol, redactorul îi dădea telefon lui Arghezi, îi spunea despre ce este vorba, cât de mare trebuie să fie materialul și când trebuie să i-l predea. Arghezi se executa repede și era foarte punctual. Dreptul de autor era foarte searbăd, dar el se mulțumea și pe atât. Când i-a venit însă apa la moară lui Arghezi și a prins cheag, redactorul-șef cu pricina i-a cerut un material. Arghezi a răspuns prompt: ,,- Dar mie cât îmi dai?” ,,- Atât!” i-a răspuns redactorul. ,,- Fără suma de… nu scriu o iotă!” Era de nerecunoscut.
Arghezi nu-l suporta pe Sadoveanu. Când s-a pus problema reeditării operei lui Sadoveanu, Arghezi nu avea voie să publice. Pentru operele sale, Sadoveanu a primit 9.000.000 lei. Volumele îi apăreau unul după altul. Când a fost și Arghezi scos de la naftalină, un redactor a pus problema publicării integrale a operei lui. Propunerea s-a aprobat și redactorul a mers la Arghezi să-i ducă vestea. După ce a aflat despre ce-i vorba, Arghezi a întrebat: ,,- Dar mie cât îmi iese la treaba asta!” ,,- Maestre, după calculele ce le-am făcut, v-ar ieși cam șapte milioane!” ,,- Dar porcul ăla (Sadoveanu – n.n.) cât a luat?” ,,- Dânsul a luat nouă milioane, însă la dânsul a fost vorba de proză și a avut mult material!” ,,- Nu știu, fără nouă milioane nici nu stau de vorbă! Faceți ce știți și scoateți-mi banii!” A plecat redactorul, au socotit, au socotit și până la urmă au găsit o modalitate să facă formatul mic la volumele lui Arghezi de Scrieri, cu hârtie groasă, filigranată, pentru a pune prețuri mari și a scoate astfel banii maestrului. I-au dat până la urmă nouă milioane și lui și astfel a fost de acord cu publicarea.
Virgiliu Tătaru ne-a povestit un alt amănunt interesant. Era la comemorarea a 80 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. La Academia Română, în ședința festivă, a vorbit G. Călinescu. După ce și-a ținut discursul, Călinescu s-a dus și i-a sărutat mâna lui Sadoveanu. După câteva luni, a avut loc și festivitatea sărbătoririi lui Tudor Arghezi. La el a vorbit Geo Bogza, cel care îl idolatriza pe Tudor Arghezi. După ce și-a terminat cuvântul de elogiere, Geo Bogza a vrut să facă același gest, pe care-l făcuse cu câtva timp în urmă G. Călinescu. Tudor Arghezi l-a oprit la distanță și i-a spus: ,,- Dragă Geo, stai! Să nu faci ce a făcut porcul de Călinescu!
Tudor Arghezi primise premiul Herder. Pe lângă banii pe care-i primea drept recompensă, laureatul avea dreptul să recomande un tânăr pentru o bursă pe care o plătea Fundația Herder, asigurându-i respectivului condiții optime pentru a studia patru ani la Universitatea din Viena. Atât le-a trebuit bucureștenilor. Au început să se înșiruiască la ușa lui Arghezi tot felul de oficialități, rugându-l să le recomande odraslele sau acoliții lor. Era un spectacol caragialesc. Arghezi era intransigent și răspundea tuturor cu aceeași replică: ,,- Apăi, când vei lua dumneata premiul, să recomanzi pe cine vrei! Acum eu am dreptul să aleg pe cine vreau!” Toate intervențiile au rămas neputincioase. Toți erau curioși să afle cine va fi alesul lui Arghezi. Într-o zi, poetul și-a chemat un nepot și l-a pus să se intereseze de o nepoată a pictorului Tonitza. A găsit-o. Pe aceea a recomandat-o, deși fata era foarte slabă la carte. Azi e profesoară la Institutul de Teatru și Cinematografie, o figură ștearsă.
În această vreme, un grup de colegi de la Filologie au organizat o încercare de a-l seduce pe acesta. Acțiunea a declanșat-o Blendea, actualul regizor de cinema. Acesta era mediocru la carte, dar foarte întreprinzător și pasionat mai mult de poze decât de filologie. El ținea morțiș ca Arghezi să aleagă pe un băiat capabil, dar fără posibilități. În fruntea celor pe care el ar fi vrut să-i ajute era Cornel Moraru, actualul redactor –șef la revista ,,Tribuna”. ,,- Măi băieți, le-a spus într-o zi, să fiu al dracului, dacă n-o iau eu înaintea miniștrilor și profesorilor universitari, care-l asaltează pe maestru!” El știa că Arghezi are mare slăbiciune pentru Constantin Brâncuși. Blendea s-a dus în Mărțișor și a încercat să intre. N-a putut. S-a anunțat că e din Gorj, nepotul lui Brâncuși. Degeaba. Arghezi nu-l primea. După vreo două-trei zile de încercări, Arghezi l-a primit. ,,- Cine ești și ce vrei de la mine?” l-a întrebat prompt maestrul. ,,- Maestre, mă închin geniului și gloriei Dumneavoastră, cel mai mare poet al românilor. Sunt din Gorj, de la Novaci, nepotul lui Constantin Brâncuși, maestre, și am îndrăznit să vă deranjez cu o mare rugăminte!” ,,- Ei, ce vrei?” ,,- Maestre, am aflat că ați primit binemeritatul premiu ,,Herder”, recunoașterea geniului Dumneavoastră de către lumea întreagă!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Știu, maestre, că trebuie să recomandați un tânăr pentru a urma studii la Viena, un tânăr capabil, care să ajungă și el asemenea lui Brâncuși și asemenea cu Dumneavoastră!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Am îndrăznit să vin la Dumneavoastră, maestre, tocmai pentru a vă ruga să recomandați un băiat sărac, gorjean de-al nostru, care va face cinste țării noastre și Gorjului!” ,,- Cine este, mă?” a întrebat Arghezi, oprindu-se din plimbare. ,,- Cornel Moraru îl cheamă, maestre, e student la Filologie!” ,- Fiți-ai dracului de olteni, vă sculați întotdeauna prea târziu! Am recomandat, mă, pe altul, nu mai am ce să fac acum!”
O altă povestire a lui Virgiliu Tătaru s-a legat tot de Tudor Arghezi. Era foarte solicitat ca să se prezinte studenților și elevilor. Întotdeauna punea condiții pentru aceasta. Dacă nu i se plătea suma de bani pe care o pretindea el, nu venea. Odată a venit la Facultatea de Filologie. Studenții au început să-l asalteze cu întrebări. Una dintre ele a fost aceasta: ,,- Cum a fost, maestre, cu A. Toma?” Arghezi, cum îi era obiceiul, fără a ezita, scurt, concis, fără ocolișuri, a spus: ,,- Apoi, cum să fie? Iac-așa a fost: când A. Toma era mare, Tudor Arghezi era mic; când Tudor Arghezi e mare, A. Toma este mic! Mai vreți ceva?” Trecuse perioada stalinistă, era prin anii 1966-1967.
Când s-a pus problema reabilitării lui Octavian Goga, la Uniunea Scriitorilor a fost vâlvă mare. În fruntea opozanților era Zaharia Stancu. I-a venit rândul și lui Tudor Arghezi să ia cuvântul. El a început să povestească: ,,- Era ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice Octavian Goga. Zaharia Stancu scotea revista ,,Azi”, iar eu ,,Bilete de papagal”. Era vreme grea. Într-o zi, Zaharia, în prag de faliment, s-a dus în audiență la Goga și i-a cerut ajutor. După ce l-a ascultat, Goga și-a chemat secretarul și l-a întrebat câți bani mai au pentru cultură. ,,- Patru milioane!” a răspuns secretarul. ,,- Bine! Cât ai datorie, Domnule Stancu?” ,,- Patruzeci de mii, Domnule ministru!” ,,- Bine! Îți dau patruzeci de mii, a precizat Goga, dar, te rog, să ții minte, Domnule Stancu, că nu ți-i dau dumneata, ci îi dau culturii române!” La câtva timp m-am dus și eu să-i cer sprijinul. Ceremonia primirii și a discuțiilor a urmat la fel, numai că mie mi-a achitat datoria de două sute patruzeci de mii. La urmă mi-a spus: ,,- Acum, se poate ca pentru cei două sute de mii pe care mi i-a dat mie în plus să-l dușmănești atâta, Domnule Zaharia?”
Facem precizarea că, în vremea când Virgiliu Tătaru mergea cu colindul la Tudor Arghezi, acesta nu avea voie să publice, cărțile îi erau interzise. El cultiva flori în grădina casei, le vindea în Piața Mărțișor și din câștigul obținut își întreținea familia[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/28/2022 |
Contact: |
|
|
