Distanța care ne apropie
Privit prin prisma efectului Bernoulli, paradoxul distanțelor este cã, dacã sufli aer între douã foi de hârtie, ele se apropie una de alta, deci nu se îndepãrteazã, cum s-ar crede la prima vedere. Distanța, așadar, poate fi și un factor de apropiere, atunci când e privitã în dinamicã.
Unii susțin cã distanța ar acționa asupra sentimentelor precum vântul asupra focului: flacãra abia pâlpâindã o stinge, dar vâlvãtaia o-ntețește mai mult. Sau cã, privite dintr-un punct îndepãrtat, lucrurile își pierd claritatea și devin neglijabile.
Existã o puzderie de cugetãri, mai mult sau mai puțin profunde, care descriu efectul distanței asupra percepției noastre. Lãsând la o parte platitudinea unora dintre aceste „înțelepciuni”, nu pot sã nu remarc cât de contradictorii pot fi efectele înstrãinãrii asupra noastrã, în special în contexte istorice atât de frãmântate cum sunt vremurile de masivã migrație pe care le trãim acum.
Ca exemplu, ce-i drept cam extrem, iau fanaticii religioși, care se radicalizeazã în occident nu în ciuda faptului cã sunt înconjurați de alte concepții, ci tocmai din cauza lor. Provocați de nostalgie și de îndepãrtarea fațã de acel „acasã” pe care-l idealizeazã, încep sã exagereze calitãțile patriei lãsate-n urmã. Sunã cumva cunoscut? Cel puțin acelora dintre noi care, atunci când viziteazã România, constatã cã nu e aceeași cu cea de care ținem strâns în memoria noastrã mai mult afectivã decât fapticã, fenomenul acesta le-ar putea fi familiar.
Împãciuitoare sunã vorba potrivit cãreia vidul pe care-l lași în urma ta te substituie complet. Și cã, dacã îți calci pe inimã, dând drumul cuiva drag, atunci când acela se va întoarce la tine din proprie inițiativã, îl vei putea considera ca aparținându-ți cu adevãrat.
Unii dintre noi îndrãznesc sã se întoarcã în România, încercând sã punã pe picioare o afacere, o viațã nouã, un viitor. Puțini reușesc sã se reîmpãmânteze și sã devinã cetãțeni convinși, așa cum enunțã cugetarea de mai sus. Eu una, din pãcate, nu-i cunosc decât pe cei cu care continui sã mã întâlnesc pe afarã, cei care i-au întors din nou spatele patriei, mai aprigi criticanți acum, precum fumãtorii care se lasã de fumat pentru a doua oarã și devin acerbi militanți împotrivã.
Din ce spun ei, reiese cã, dacã vrei sã te faci auzit și sã te realizezi dupã descãlecarea în România, cel mai bine este sã fii... italian, german, englez, olandez, turc sau orice altceva decât român care-a plecat cândva în afarã.
De ce? Pentru cã, spre deosebire de românii care exceleazã prin spirit autocritic, strãinii tind sã considere defectele noastre ca fiind inofensive și amuzante și le trateazã aproape drãgãstos, drept colorit local. Într-un cavaleresc gest de plecãciune galantã, ei adoptã nonșalant tocmai ceea ce pe noi ne ține-n loc, neștiind cã astfel se fac pãrtași la ceva care mai târziu nu le va mai da drumul. Concesia lor se transformã pe nesimțite în temenea get beget, sfârșind în dependențã totalã fațã de sistem. Dacã n-ar face-o, probabil cã același „sistem” i-ar elimina mai devreme sau mai târziu, recunoscând în ei corpul strãin, la propriu și la figurat, pe care mecanismul de curãțire imunitarã are datoria sã-l anihileze.
Și la nivel macro apasã același „fier de cãlcat”. Bãncile, companiile de afaceri sau organizațiile non profit strãine, care sosesc cu un set deja coagulat de valori și de metode-standard, performante, se leapãdã treptat de ele și, într-un proces de adaptare inversã, prost înțeleasã, preiau de la societatea româneascã exact acele metode fanariot-retrograde pe care românii le criticã de zor, dar le cultivã cu sfințenie: nepotism, corupție, dare de mitã, trafic de influențã, pile...
Printre puținii repatriați mulțumiți pe care-i cunosc, accepțiunea de „realizat” se definește prin agonisirea banilor de-o casã, pe post de refugiu la bãtrânețe. Se vede treaba cã acesta este țelul declarat al multora. Dar chiar și atunci când se atinge, contribuția lui la progresul țãrii este practic nulã. Ideea din spatele acestei replieri este cã românul care se-ntoarce în țarã o face din motive contrarii stimulentelor cu care instituțiile de stat încearcã sã-l atragã și sã-l cointereseze. El vrea sã fie autonom și lãsat în pace, nu sã se implice în dezbatere (deși probabil nici lui nu-i sunt indiferente destinele țãrii).
De ce asta? Probabil pentru cã a fost dezamãgit anterior plecãrii și s-a obișnuit sã sufle-n iaurt. Sunt mulți repatriați recidiviști cãrora li s-a înecat elanul în deluviul respingerii din partea conaționalilor și instituțiilor, mânate fie de ignoranțã, fie de rea-voințã. Nu chiar toți, e-adevãrat...
Unii nou-veniți pleacã dublu dezamãgiți, hotãrâți sã nu mai repete în veci riscanta aventurã pãguboasã. Pãguboasã zic, pentru cã, dintre toți cei pe care i-am cunoscut în aceastã situație, unul n-a reușit sã-și recupereze nimic din ce-a investit, majoritatea având chiar de plãtit scump pentru a se elibera din încrengãturile în care se înnodaserã involuntar. Mã rog, vor zice unii, așa le trebuie! Sã se rãscumpere, dacã vor sã-și merite dreptul la libertate!
Ce facem atunci? Continuãm sã plutim, vânturați de curenții libertãții, care ne poartã de colo colo, ca pe niște frunze supuse legilor mecanicii fluidelor? Dacã din toatã afacerea asta nu semãnãm decât vânt, poate meritã mãcar sã consemnãm frãmântãrile noastre pe aceleași foi, care se apropie și se îndepãrteazã, dupã cum le atrage sau respinge curentul. Celulozã gânditoare...
Rãmân la analogia cu legitãțile naturii și cu principiile fizicii și zic:
Cine știe, poate-n arhivele mileniului trei se va renunța la conceptul de distanțe și se va vorbi cu condescendentã mirare despre amuzantele „probleme” ale omului ante-informațional, aflat deja cu un picior în interconectarea perfectã, pe vremea când bietul individ încã se mai credea particulã concretã, cu un loc stabil și fix în lume, nu și undã, ce rezoneazã și vibreazã de zor, în continuã mișcare.
Gabriela Cãluțiu Sonnenberg
|
Gabriela Cãluțiu Sonnenberg 10/28/2022 |
Contact: |
|
|
