Interviu cu poetul, scriitorul și profesorul Ovidiu Gligu din Belgia
În urmă cu aproape doi ani l-am descoperit pe Ovidiu Gligu, poet și scriitor de origine română stabilit în Belgia, o persoană extrem de sensibilă și preocupată de religie, materie pe care o predă cu mare abnegație. Am citit câteva din poeziile sale și apoi l-am sunat. Am avut o conversație minunată. În această frumoasă toamnă m-am gândit să îl contactez din nou, să aflu ce a mai publicat. Dialogul purtat l-am materializat în acest articol pe care vi-l ofer cu drag.
Cristina Oprea: Cum s-a produs declicul și ați început să scrieți?
Ovidiu Gligu: Să știți că am scris de copil mic, când am învățat literele, am simțit chemarea asta să scriu poezii, doar poezii am scris, dar erau lucruri pentru mine. În sensul mai profund, în sensul de a publica, prin intrarea în cenaclul ,,Semenicul” din Reșița, cred că a fost în anul 2000, când am citit în fața unui public avizat, tot poezie și apoi am fost publicat și am debutat în revista ,,Orient Latin” din Timișoara, asta țin minte și m-am bucurat foarte mult. Era o revistă care se găsea la librăria ,,Mihai Eminescu” din Timișoara. Am cumpărat câteva exemplare când am văzut că sunt și eu publicat.
Cristina Oprea: Până în prezent, câte cărți ați publicat?
Ovidiu Gligu: Cinci, dintre care două de proză și trei de poezii.
Cristina Oprea: Spuneți-mi vă rog câte ceva despre ele.
Ovidiu Gligu: ,, Ziua a 8-a” a fost publicată în 2004 și a primit Premiul pentru debut, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara. E un volum de poezie cu tentă de revoltă socială și cu un titlu cu o conotație biblică, până la urmă, ziua a 8-a în viziunea mea - ziua reînnoirii creației, Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile și ziua învierii ar fi ziua a 8-a. Această carte a fost bine primită, a fost premiată. Mai este o plachetă de versuri ,,Codul de bare”, o carte de poezii postmoderne, apoi ,,Poemele fericirii”, o carte care imi e foarte dragă, manuscrisul a fost premiat în 2002 de către Editura Dacia și ar fi trebuit să fie publicat, dar eu știu, au fost probleme la editură, s-a schimbat conducerea editurii și nu au mai publicat acest manuscris premiat. L-am publicat eu, mult mai târziu, acum în Belgia, cred că în 2018. Este volumul la care mi-a făcut coperta doamna Olivera, soția mea. Cu ocazia colaborării la acest volum ne-am cunoscut de fapt și mai târziu, iată, ne-am căsătorit.
Cristina Oprea: Ce frumos...
Ovidiu Gligu: Da, mulțumesc... apoi am publicat acest roman liric, această carte pe care am intitulat-o ,,Uimitoarele aventuri ale grăsanului Mickey din Zona Gării” este un roman în care am încercat să surprind evoluția unor prieteni dintr-un oraș de provincie, un mic oraș din vestul țării, de pe lângă Timișoara și i-am urmărit pe acești copii, apoi deveniți adolescenți, studenți și schimbările din viața lor sunt puse în paralel cu schimbările din societatea românească, deci ne aflăm în România din perioada anilor ’80 – ’90, inclusiv această zbuciumată perioadă, sau aceste evenimente zbuciumate pe care le numim Revoluția română își găsesc un ecou în carte. Și eu am fost martor la multe evenimente din timpul revoluției din Timișoara. Și încă o carte de proză la care sunt coautor, ultima, este foarte proaspătă, ,,Copiii mari devin bizari” scrisă împreună cu o elevă, Letiția Timofte, în care avem povestea mai multor personaje, adolescenți. Personajele principale sunt două fete, prietene din România, una ajunge în Belgia, una mai rămâne în România. Este o carte în care eu am creat personajele de adulți, Letiția pe cele ale copiilor, adolescenților și cred că e destul de bine, cum spunea ea ,,țesută”, poate nici nu se simte că e scrisă la două mâini.
Cristina Oprea: Povestiți-mi puțin despre această elevă. Cum ați descoperit faptul că ea scrie?
Ovidiu Gligu: Să știți că noi aici în Belgia avem o mănăstire, ca să încep așa, aproape de noi, unde mergem în fiecare duminică, și, la mănăstire, eu și soția mea avem grupuri de cateheză cu copii, copiii mici, adică între 6 și 12 ani fac cateheză cu soția mea și copii mari de la 13 la 18, 20 ani, mă ocup eu de cateheza lor. Deci, duminica după slujbă facem cateheză. La un moment dat am avut o acțiune de înfrățire cu un alt grup catehetic din România, in anul 2021 și am realizat un proiect ,,Credință fără granițe” cu mai multe activități printre care era și acesta, îmi propusesem eu, să scriem o carte. La început a fost foarte bine primit de vreo șase, șapte tineri care voiau să participe la carte, apoi dintre toți care au zis că vor scrie a rămas doar Letiția Timofte. Eu o cunoșteam pe Letiția dinainte, de când era mai mică, dar nu știam că e atrasă de scris, așa un pic din discuții, dar, cu ocazia acestui proiect, am zis, că ar fi un talent adevărat, poate că sunt eu foarte subiectiv, dar cred că va continua și va realiza destul de multe în domeniul scrisului. Așa am cunoscut-o, în cadrul acestui proiect, eu am încercat să fiu redactorul de carte, să știți că a fost plăcut, n-a fost totdeauna ușor, am încercat să ne armonizăm ideile. Nu știam de la început, aveam o idee foarte vagă despre ce o să fie cartea, apoi personajele s-au conturat. Cum știu cei care scriu, după ce se conturează, personajele scapă de sub control, am putea zice că ele te dirijează pe tine cum să scrii cartea, nu mai poți tu să scrii ci cum îți dictează personajele care deja au prins personalitatea lor. Interesant și la mine și la Letiția fiecare personaj e la fel, e veridic, pentru că apare, spre exemplu personajul Tatăl, personajul Profesorul de religie, apar și în capitolele scrise de ea și în capitolele scrise de mine și mi se pare că peste tot este același, e o constanță de trăsături, de comportamente, de caracter.
Cristina Oprea: Sunteți profesor. Există o diferență între sistemul de învățământ românesc și cel belgian?
Ovidiu Gligu: Sistemul de învățământ din Belgia, ca și structură, diferă clar de cel din România pentru că sunt doar două cicluri de învățământ, nu trei, ca în România, ciclul primar – 4 ani, ciclul gimnazial – 4 ani, ciclul liceal – 4 ani. 4+4+4 fac 12 ani, iar aici în Belgia sunt doar două cicluri primaire și secondaire, adică 6 ani ești la învățătoare, să spunem din a întâia până în a șasea, si din a șaptea până în a douăsprezecea, faci cu profesorii. Asta ar fi o primă mare diferență. Apoi, eu nu am predat deloc în România, dar, din ce am auzit, din ce îmi amintesc ca și elev, cred că e mai ușor învățământul în Belgia, în general și mult mai aplicat, dacă pot să spun, mult mai înclinat spre partea practică, în România parcă era mai mult spre partea teoretică. Și relațiile dintre profesor și elev sunt altfel, ca și profesor în Belgia nu mai ai autoritate, când eram eu elev, profesorii aveau o mare autoritate, aici dacă reușești să câștigi respectul elevilor, vine de la sine autoritatea. În cazul meu concret, la religie, lucrurile sunt mult mai simple, spre exemplu avem puțini elevi, putem construi o punte spirituală, eu cred că elevii mă respectă și eu mă duc cu drag la școală.
Cristina Oprea: Acum, în momentul de față aveți patru cărți publicate. Ce pregătiți? Vreți să mai lansați vreo carte în viitorul apropiat?
Ovidiu Gligu: Să știți că m-am obișnuit, rău sau bine, m-am obișnuit cu o carte pe an, dar, eu știu, nu știu dacă se va reuși anul viitor. Am început să mă gândesc la o carte, despre care cred că am mai spus că îmi era în minte, despre viața bunicului meu. Am scris doar două capitole deocamdată, dar e un început. Am început și al treilea capitol. Asta mi-aș dori, să fie iarăși o carte de proză, de o manieră simplă pentru cititori. ,,Uimitoarele aventuri ale grăsanului Mickey din Zona Gării” este, să spunem așa, este adresată unui public mai elevat, mai obișnuit cu lectura încifrată, iar ,,Copiii mari devin bizari” se citește foarte ușor, pentru orice om care îi place să citească va fi captivantă. Cartea cu viața bunicului meu aș vrea să fie la fel, într-o manieră foarte directă de a scrie, sper să reușesc, chiar un pic didactică, să nu fie forțat, m-am gândit la fiecare capitol să fac o încheiere cu o morală, așa am și scris primele două capitole. Ultimele fraze din fiecare capitol să fie vorbele bunicului ,, și țineți minte dragii mei că... ”, să fie o învățătură legată de ce s-a întâmplat în capitol. Încerc să scriu și pentru tinerii din Belgia și pentru tinerii din România. Primele două capitole le-am scris întâi în franceză și pe urmă le-am tradus în română, mai târziu.
interviu luat de Cristina Oprea
|
Cristina Oprea 10/23/2022 |
Contact: |
|
|
