Scrisoare pastorală
Demolatorii.
Din 1990 încoace asistăm la dărâmarea sistematică a unor valori materiale și spirituale românești.
Industria românească, foarte puternică și diversificată, cu o capacitate imensă de a asigura necesarul intern și de a livra la export mașini și mărfuri din cele mai diverse domenii, a fost socotită ,,morman de fiare vechi”, tăiată bucățele și vândută la… fier vechi. Am ajuns azi să importăm agrafe de prins hârtia și ace cu gămălie din Taiwan, din Vietnam și de aiurea, fiindcă nu mai suntem capabili să ni le facem singuri nici măcar pe acelea.
Agricultura a devenit din agricultură de stat și cooperatistă agricultură privată. Pământul a fost retrocedat, atâta cât a fost retrocedat foștilor proprietari. Aceștia, însă, nu mai erau cei din urmă cu 40-50 de ani. Erau bătrâni, fără mijloace de producție, fără forță de muncă, fără piață de desfacere, fără sprijin real din partea statului. Marile lanțuri internaționale de magazine au stopat producția indigenă. Fructele noastre putrezeau pe câmp, în timp ce rafturile magazinelor gemeau de fructe aduse din Italia, Polonia, Africa de Sud etc. Legislația era de așa fel concepută, încât inițiativa privată locală era descurajată din fașă. Șeptelul, atâta cât era după 1990 s-a dovedit a fi inutil. Au fost oameni care și-au făcut ferme de animale diverse, s-au împrumutat la bănci, au angajat muncitori, dar când a fost vorba de desfacerea produselor s-au lovit de piedici insurmontabile. Prețurile oferite producătorilor erau departe de a acoperi cheltuielile. Șleahta intermediarilor le achiziționa produsele la prețuri derizorii. Magazinele mari preferau mărfurile din import. Până și țăranul cel mai modest a simțit pe pielea lui ,,beneficiile” epocii de tranziție. După 1990 a început, spre exemplu, în piețe, vânătoarea țărăncilor noastre, care vindeau câțiva litri de lapte pentru a-și cumpăra cele necesare acasă. Li s-a pretins, nici mai mult, nici mai puțin, să vândă laptele în recipiente de sticlă, nicidecum în cele de plastic. Iar cele de sticlă fuseseră retrase din comerț….! Femeilor care vindeau leuștean și mirodie, li –a pretins să aibă … casă de marcat. Ușor, ușor, oamenii s-au despărțit de animalele lor, le-au dat samsarilor pe prețuri de nimic și gospodăriile le-au rămas pustii. Mulți și-au vândut pământurile străinilor. Azi, cel puțin în părțile noastre, te mănâncă șerpii în câmp și nu te aude nimeni țipând! Totul e pustiu, iar mărăcinii, scaieții și pălămizile prind tot mai mult teren.
Comerțul românesc s-a dereglat într-un mod strigător la cer. Dacă exista un echilibru între import și export, ba de multe ori exporturile erau mai mari decât importurile, am devenit pe-ncetul o ,,societate de consum”, care nu produce, ci doar consumă. Dar asta înseamnă mulți bani, multă valută. Iar când rezervele de stat și cele particulare s-au terminat, s-a trecut la împrumuturi de pe piața valutară externă. Și conducătorii noștri au împrumutat țara cu sume imense, pe care le vor plăti, - musai! - generațiile viitoare, adică urmașii noștri.
Armata a suferit schimbări de neimaginat mai demult. Am renunțat la serviciul militar obligatoriu, am redus totul la un număr foarte redus de ofițeri profesioniști, bazându-ne pe promisiunile străine, că vor veni alții și ne vor apăra țara! Am adus baze militare străine în țară, ne-am subordonat și militar unor blocuri militare externe. Mă întreb și eu ca un oarecare cetățean al țării mele, unde o mai fi motivația acelor militari străini de a lupta până la jertfa supremă pentru apărarea țării mele? Tare mi-e teamă că întrebarea pusă de Mircea cel Bătrân lui Baiazid este actuală și azi: ,, Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?.../Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,/A credinţei biruinţă căta orice cavaler!” Soldatul român și-a dat viața pentru a-și apăra țara, familia, casa, biserica, bucățica lui de pământ, osemintele înaintașilor, vorba lui Mircea cel Bătrân: ,, ,,Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.../Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” Omul și pământul se îngemănau pentru apărarea fruntariilor țării. Eroismul de care dau azi dovadă ucrainenii ar trebui să dea de gândit mai marilor noștri.
Am asistat în anii trecuți la demolarea unor instituții fundamentale ale societății românești. În primul rând a fost familia. Ne-am trezit invadați de tot felul de ideologii și practici care de care mai aberante, menite să înlocuiască familia tradițională românească. S-au ținut mitinguri, manifestații, referendum-uri, emisiuni care mai de care să ne arate cât de înapoiați suntem, dacă mai păstrăm familia formată din bărbat și femeie. Și iată că azi, în actele de identitate, nu mai scrie numele părinților, în școli este introdusă educația sexuală de la vârste foarte fragede, copiii au ,,dreptul” să-și schimbe sexul cum schimbă creițarii dintr-un buzunar în altul!
Forțe străine, în complicitate cu puternicii zilei de la noi se opintesc să ne convingă că patriotismul sau dragostea de țară este o concepție învechită, perimată. Strecoară cu o abilitate diabolică în mentalitatea noastră, pe toate canalele ideea că românii sunt hoți și cerșetori, corupți și neghiobi, înapoiați și plini de râie, că e o rușine să te numești român și că ești din România. Istoria românească este tot mai ciopârțită în manualele școlare, marile personalități ale istoriei și culturii românești, în loc de a fi prezentate ca modele, idealuri, sunt aruncate cu nepăsare la coșul de gunoi! Din păcate, mulți tineri, - și nu numai tineri -, cad pradă unor asemenea ideologii și-i auzi tot mai des: ,,Asta-i România!” ,,Numai la noi putea să fie așa!” ,,În viața mea nu mai vreau să știu de România!” Demolatorii și-au atins idealul!
De la Revoluție încoace tot încearcă să demoleze și Biserica Ortodoxă Română. Campanii după campanii de denigrare s-au derulat pe sub ochii noștri. Au atacat predarea Religiei în școală; au atacat icoanele și crucile din școli și instituții. A murit un copil și s-au năpustit asupra Tainei Sfântului Botez; au întors pe toate fețele și au lovit sub toate formele în Taina Sfintei Spovedanii; a venit pandemia și au atacat cu înverșunare Taina Sfintei Împărtășanii. Nu li s-a părut că-i de ajuns. Au selectat cazuri de indisciplină, de neglijență sau derapaj moral al unor slujitori bisericești, au generalizat și au arătat cu degetul, au împroșcat Biserica cu noroi pe toate posturile de televiziune dornice de senzațional. Când n-au avut asemenea cazuri, le-au inventat.
În ultima săptămână, un individ se lăfăie pe multe posturi de televiziune și aruncă tot felul de acuzații care de care mai scârboase la adresa unor ierarhi. Nu prezintă nici o probă, ci doar vorbe și vorbe. Este prins de unii redactori cu mâța-n sac, se contrazice, uită ce-a spus despre ceva și spune altceva, dar continuă să spună. Afirmă că face parte dintr-un serviciu secret de informații, că a fost trimis în mod expres ca să ,,investigheze” cazuri de imoralitate în Biserică, i s-a dat aparatură de filmare și înregistrare. A reușit să compromită în fața lumii ierarhi, oameni politici din sferele înalte, dar nimeni nu ia nici o măsură față de un asemenea specimen. El însuși un ratat și un frustrat, eliminat cândva din două facultăți de teologie pentru purtare necorespunzătoare, alungat din mănăstire, pentru că nu avea nimic comun cu mediul respectiv, alipit unui cult oarecare, încearcă pe căi și cu mijloace murdare să lovească în Biserică.
Oricum, dacă individul cu pricina acționează în nume propriu, instituțiile statului trebuie să intervină, trăgându-l la răspundere, sau ducându-l la ospiciu, dacă e nebun. Dacă face parte dintr-un serviciu secret, așa cum pretinde, acel serviciu, în mod categoric, nu e românesc, ci este pus în slujba altor entități menite să compromită și să distrugă și ultima redută a sufetului românesc.
Detractorii și demolatorii, indiferent care sunt și în slujba cărei puteri acționează, uită un singur lucru: Biserica nu este a oamenilor, ci a lui Dumnezeu și ,,porțile iadului nu o vor birui”(Mat., XVI, 18). Amin.
*
Cuvinte părintești.
Continuăm să redăm alte câteva texte ale Sfinților Părinți privind pe aproapele nostru.
,,Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii, aşa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele”(MARCU ASCETUL); ,,Grăbindu-ne să facem bine aproapelui din tot sufletul, ajungem să fim înconjuraţi de lumina cunoştinţei şi să ne slo¬bozim de patimile de ocară, umplându-ne de toată virtutea, luminându-ne de slava lui Dumnezeu şi eliberându-ne toată ne¬ştiinţa”(SF. MAXIM MĂRTURISITORUL); ,,Cine iubeşte pe aproapele este numit fiu al lui Dum¬nezeu, cine, însă, dimpotrivă, îl urăşte, este numit fiul diavolu¬lui... Pe aproapele tău să-l consideri ca pe unul din membrele tale... Socoteşte pe orice om ca frate al tău... Ceea ce nu vrei să se întâmple ţie, să nu doreşti să se întâmple nici semenului tău. Dacă îl vei vedea făcând fapte bune să te bucuri împreună cu el şi să-i împărtăşeşti bucuria ta, iar dacă se întâmplă ca el să să¬vârşească vreo greşeală, suferă şi tu împreună cu el şi împărt㬺eşte-i mâhnirea ta”; ,,Încetează de a te mai ocupa fără folos de păcatele al¬tora, nu lăsa timp liber minţii tale, ca să cerceteze slăbiciunile altora, ci ia seama la tine însuţi, adică îndreptează ochiul tău, ca să te cerceteze bine pe tine însuţi!(SF. VASILE CEL MARE).
*
In memoriam: Nichita Stănescu(1933-1983).
M-am hotărât cu greu să scriu despre Nichita Stănescu. N-aș fi făcut-o, dacă n-aș fi aflat câteva lucruri mai umbrite din viața lui, despre care nu am găsit însemnat nicăieri. Am socotit potrivit să le scot la lumină, fiindcă ele conturează o părticică din portretul lui.
În Tr. Severin, Nichita Stănescu avea un bun prieten în Domnul Judecător Ion Lulă, vicepreședintele Tribunalului Mehedinți în anii '80. Domnul Ion Lulă era el însuși poet și reușea cu ușurință să se situeze pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu. Discuțiile dumnealor se derulau ore în șir, mai ales la ceas de noapte. Își recitau reciproc versuri, comentau, discutau câte toate, ca între doi buni prieteni. Într-o zi, la o discuție amicală, Domnul Judecător a relatat unele amănunte, pe care i le spusese Nichita Stănescu între patru ochi.
Astfel, când Nichita a luat Premiul Herder în 1975, a dus două căruțe de liliac la universitatea la care învățase Mihai Eminescu. O căruță a pus-o pe scări, alta în sala de cursuri. A fost apoi la Ambasada Română de la Viena și a invitat la o recepție tot personalul ambasadei. S-a consumat atât de mult, încât poetul, după ce a achitat toată datoria, n-a mai avut bani ca să se întoarcă acasă. Au făcut cei de la ambasadă o chetă și i-au făcut rost de banii pentru drum.
Când Nichita a luat premiul de la Struga în 1982, un poet sovietic făcuse o poezie aproape la fel de frumoasă ca a lui Nichita. După ce s-a decernat premiul, Nichita i-a spus rusului: ,,- Poezia ta a fost mai bună ca a mea! Tu ai fi meritat premiul! Dacă mi l-au dat mie, uite, banii luați vreau să-i bem împreună în noaptea asta!” Zis și făcut. Când rusul a băut bine, a început să-l înjure pe Nichita. ,,- Bine, bă, dacă poezia mea fu mai bună, de ce nu-mi dădu mie premiul?”
Nichita i-a ars două palme zdravene, s-a echipat și a plecat în țară. La gară, soția a rămas dezolată, când l-a văzut. Era obiceiul la sârbi ca laureații să dea autografe pe petice din propriile lor haine. Lui Nichita îi tăiaseră haina, iar din cămașă îi tăiaseră o bună parte. N-a apucat să schimbe câteva cuvinte cu soția, că a și apărut o delegație de la Comitetul Central al P. C. R. și l-a înhățat. L-au dus să scrie pentru ,,Scânteia” un articol elogios despre poetul rus, pe care-l bătuse în cârciumă la Struga. Cu toate ezitările lui, Nichita n-a avut încotro și l-a scris. A doua zi apărea și în ,,Pravda”, la Moscova, un articol al poetului rus, în care-l elogia pe Nichita Stănescu. Unul de la Comitetul Central l-a întrebat pe Nichita: ,,- Baremi ai dat ca lumea în el?” la care poetul ar fi răspuns: ,,- I-am mânjit două ca la Ploiești!” ,,- Bine-ai făcut, i-a zis diplomatul, dar să nu mai spui la nimeni!”
Când a fost la Severin, Nichita Stănescu a fost dus de avocatul Romulus Cojocaru la prim-secretarul județean Iulian Ploștinaru. Era după o noapte de beție, când Nichita se clătina serios pe picioare. Ploștinaru, văzându-l în așa hal, i-a dat pe amândoi afară.
De la Părintele Pufan Crăciun am aflat iarăși un amănunt important. Cu o zi înainte de a muri, Nichita Stănescu fusese cu soția la Severin și participaseră la o nuntă în calitate de nași. Cununia avusese loc la Biserica Grecescu din Tr. Severin, iar Părintele Pufan cu Părintele Jinga oficiaseră cununia.
La nuntă a participat și Părintele Pufan. Era miez de iarnă și lui Nichita Stănescu îi era frig. Părintele Pufan l-a invitat la dânsul acasă. Poetul a mers, s-au întreținut acolo câteva ore, iar la urmă Nichita Stănescu a scris o poezie, iar deasupra o dedicație pentru Părintele Pufan și i-a dat foaia acestuia. Multă vreme Părintele Pufan a făcut caz de această foaie, ca să arate un moment important din viața lui.
Nichita a plecat la București și a doua zi a murit.
*
File de jurnal – 25 noiembrie 1982(II).
M-am dus la Domnul Mite Măneanu și i-am dat nota cu subiectele pentru simpozionul de pe 3-4 nov. de la Severin. M-am dus cu el la cafeneaua ,,Crinul”. După noi a venit și R. Lucru interesant, că descoperiseră în planul editorial și lucrarea mea cu G. Călinescu. Aforisme și reflecții. Bineînțeles, că nu puteau digera ușor ideea, dar am dirijat discuția cu abilitate spre altă latură. Cei doi mi-au povestit că se aflau la bibliotecă împreună cu alți câțiva colegi. Între ei era și directorul P. Domnul R. a început să-l șicaneze pe director, știind că-i este necaz:
,,- Uite, domʼle, noi stăm aici cu cărțile sub nas și nu suntem în stare să facem nimic. Vine în schimb popa de pe cine știe unde, studiază aici, și ia cărți acasă, și uite cum îi curg apoi cărțile. Auzi dumneata, prima sinteză despre Nicolae Iorga făcută de un preot! Asta e o realizare formidabilă și o palmă pe care o dă tuturor cercetătorilor. Vezi, că nu orice despre Iorga, ci ,,concepția istorică”, adică chintesența gândirii lui. Asta-i formidabil!”
Măneanu, care tot răsfoia planul editorial, a reluat ideea: ,,- Domʼle director, uitați aici un Pârvănescu realizează carte cu G. Călinescu. Îl cunoașteți?” ,,- Cum, cum, cum, Pârvănescu? Domʼle, eu știu pe I. D. Pârvănescu, dar nu e ăla în stare să facă o carte despre G. Călinescu!” ,,- A…., nu cumva tot popa și-a băgat coada și aici?” ,,- Păi…, popa îi este nepot!” a zis Domnul P. verde la față. ,,- Asta-i, domʼle, a zis R., popa a făcut-o și a trecut-o pe numele ăstuia, ca să nu apară el cu două cărți. Asta e cea mai cumplită escrocherie, care s-a putut face. Acum, când apare cartea, o transferă pe numele lui și, uite așa, prin criza asta, popa apare cu două cărți!”
Comentariile au continuat. P. devenise palid, nervos, bolnav. Când au terminat discuția, el a intrat furios în birou, apoi a ieșit cu un vraf de dosare în sala bibliotecii. Le-a înșirat pe masă, a încercat să lucreze vreo 20 de minute, s-a sculat cu obișnuitul lui ,,of, of, puf, puf”, s-a învârtit puțin pe lângă masă negăsindu-și locul, iar s-a așezat, iar s-a sculat, după care, adunându-și furios hârțoagele, le-a băgat în birou. A ieșit apoi și, fără să mai dea ,,Bună ziua!” le-a spus peste umăr: ,,- Eu plec, domʼle! Nu pot lucra în asemenea condiții!”
Atât Măneanu, cât și R. râdeau cu hohote de acest ,,ghinion al directorului”. Sub râsul lor distingeam însă cu ușurință masca. I-am lăsat până s-au liniștit, apoi m-am adresat Domnului R.: ,,- Domʼle R., eu m-aș bucura, dacă aș ști că grija și atenția dvs. față de mine ar fi sincere, însă eu îmi dau seama că nu prea este așa!” ,,- Bineînțeles că nu e așa, părinte! Crezi cumva că-mi plac ochii tăi, sau că nu mai pot de drag că-ți apar două cărți? Aiurea! Eu te săltam așa pentru a putea astfel să-l lovesc mai bine pe Vasilică. Nu-l pot înghiți, …. de-ar și crăpa! Văd că-i este ciudă și de asta aduc vorba mereu de dumneata, ca să-l îmbolnăvesc!”
,,- Auzi, părinte, a zis Măneanu, văd că te-ai înscris cu două comunicări la simpozion!” ,,- Cu ce, cu ce s–a înscris?” a vrut să știe R.. ,,- Păi, cu Conceptul de unitate națională în ideologia românească medie și modernă și cu Revoluția de la 1848 – perspectivă a unității naționale.” ,,- Părinte, mai înscrie-te cu una-două! Fă-l să plesnească!” m-a îndemnat Domnul R.
,,- Nu ți-am spus, a zis Măneanu, cum anul trecut, la Comitetul de Cultură, a pus problema preoților din programul simpozionului. I-a spus Catrinei, că simpozionul să și-l țină popii la ei, nu aici la Comitetul de Cultură! Erai în program dumneata, Bălașa, Bistrița și Sfetcu. Oricum, omul găsise un prilej de a lovi pe sub centură. Nu l-a băgat însă nimeni în seamă! Ideea cu alte comunicări e binevenită. Chiar dacă nu le ții, să fii înscris cu ele. Ai ceva cu cartea?”
Știam că Domnul P. s-a ocupat de ideea de carte în cultura română. N-am primit momeala. Am stabilit pe urmă să mă înscriu și cu Limba ca factor unificator în conștiința românească.
M-am despărțit de cei doi binevoitori ai mei, cu mulțumirea că am mai descoperit o cută a lumii de culise!”
*
*
Zâmbete. ☺,,- Mă, Ioane, auzit-ai că or hi 38 de grade la umbră?” ,,– No, da’ cine te pune să stai la umbră?” ☺,,– Era ceva ce nu îți plăcea să mănânci când erai mic?” ,,- Da!” ,,- Ce?” ,,- Bătaieeee!” ☺Înainte, primul lucru dimineața era să dai drumul la găini, nu la net. Ce viață! ☺,,De când mi-a recomandat doctorul să beau câte un pahar de vin la prânz, am ajuns la 10 prânzuri pe zi…!” ☺Ardeleanul, după ce a găsit un avion căzut în livada de meri: ,,Doamne-ț’ mulțămesc, că n-o picat păstă pruni!”
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/12/2022 |
Contact: |
|
|
