Subiectiv - Întrebarea care rodește
Într-una din conferințele sale scrise la data de 29 ianuarie 1938 întitulată ”Întrebarea care rodește”, Mircea Eliade ne introduce în lumea legendelor antice despre Parsifal ori Perceval, tânărul cu sufletul neintinat care a putut înlătura răul prin rostirea unei adevărate întrebări.
”Se spune că Regele pescar (Regele Arthur) a căzut odată bolnav. Acest rege mitic care cunostea tainele sfântului potir al Graalului – zăcea acum neputincios, fără ca cineva să afle vreun leac.Vracii și doctorii se dovedeau fără folos, Și boala Regelui pescar nu a venit singură. Odată cu îmbolnăvirea ciudată a regelui, castelul a început să se părăginească, zidurile se surpau lent, măcinate parcă de-o putere nevăzută; podurile de lemn putrezeau, pietrele se defăceau din parapet și se făceau scrum, ca și cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor. Totul se părăginea la curtea Regelui pescar. Apele nu mai curgeau în albiile lor, pomii nu mai înverzeau, pământul numai rodea, florile nu mai înfloreau. Se spune că atît de cumplit era acest blestem fără înțeles, încât nici paserile nu se mai îndrăgosteau, și porumbițele se ofileau singure printre ruine, până ce erau doborâte de aripa morții.
Veneu necontenit cavalerii din toate colțurile lumii, atrași de faima Regelui pescar. Dar erau atât de mirați de părăginirea castelului și de boala stăpânului, încât uitau că veniseră ca să afle soarta potirului Sfântului Graal – și se apropiau stingheriți de rege, întrebându-l de ce boală suferă. Și după fiecare întrebare, după vizita fiecărui cavaler, regele se îmbolnăvea mai rău și castelul se năruia mai cutremurător. Iar cavalerii care petreceau acolo noaptea – a doua zi era găsiți morți. Pasămite,era un blestem care apăsa asupra Curții – și pe care nici un cavaler nu știa cum să-l îndepărteze.
După o bucată de vreme, s-a îndreptat spre castelul Regelui pescar un cavaler numit Parsifal. Și acest cavaler a văzut părăginirea câmpurilor, a pădurilor, a zidurilor; și acest cavaler a văzut cum putrezesc râurile nemișcate în albiile lor, și cum se usucă arborii fără flori și fără fructe; și Parsifal – ca toți cavalerii care-l precedaseră – a aflat de boala regelui încă înainte de a fi pășit în castel. Dar nici unul din semnele astea funebre nu i-a tulburat gândul cu care pornise la drum și nu i-a rătăcit voința. Parsifal știa că singur Regele pescar cunoaște taina potirului Sfântului Graal. Ca să afle această taină, pornise la drum. De aceea, fără să se mai mire de paragina și moartea pe care o întâmpinase în tot ținutul, fără să-și facă datoria de oaspete politicos întrebând pe Regele pescar de sănătate – Parsifal străbate fără șovăieli tristele săli ale castelului, intră în odaia regelui și îndrerptându-se spre el întreabă:
-Unde este Sfântul Graal?
Îndata ca prin farmec, Regele pescar se înzdrăvenește și se înalță în tron cu zece ani mai tânăr. În aceeași clipă castelul întreg își recapătă vechea strălucire. Apele încep a curge, păsările a cânta și a se îndrăgostii. Câmpul înverzește iarăși și se acoperă într-o clipă de flori și fructe.”
În continuarea povestirii, Mircea Eliade comentează următoarele:
”A fost de ajuns o simplă întrebare, ca să se împlinească miracolul acesta. Dar observați bine: întrebarea lui Parsifal era așteptată. Dim pricină că nici un cavaler nu întreba de soarta potirului Sfântului Graal, se îmbolnăvise Regele pescar și se părăginise întreaga Fire. Nu era, deci, o simplă întrebare, ci o întrebare justă, singura care interesa pe rege, singura care-l putea întinerii și însănătoșii pe el, singura care putea fructifica în Cosmos.”
Revenind la zilele noastre, cavalerii Regelui pescar de la masa rotundă, sunt politicienii de azi orbiți de furtunile care singuri le-au stârnit, uitând din prostie ori cu bună știintă că ținta rămasă constantă este aceeași de atunci: Sfântul potir al Graalului – cupa folosită de Hristos la Cina Cea de Taină - și au aceeași misiune, aceea de a răspândii adevărul în lume și pacea între oameni. În această orbire a lor, întrebările lor sunt greșite, și pentru că premizele de la care pornesc nu sunt cele adevărate, nici întrebările și nici răspunsurile nu vor fi adevărate.
Legenda lui Parsifal, veche de o mie de ani, ilustrează între altele puritatea sufletească fără de care nu se poate ajunge la adevăr. Condiția absolut necesară celuia care vrea să izbândească răul este posesia unui caracter neîntinat, un suflet curat, neatins de răutățile lumii care le pot acoperii vederea cu un voal prin care imaginile vor fi deformate sau imposibil de văzut. Parsifal a fost un astfel de erou, tânăr, inocent, înflăcărat și drept. Mai presus de orice, era înzestrat cu credință. Credința este piatra de căpătâi pentru stabilitatea gândurilor între ceea ce vrei să faci și ceea ce nu ai voie să faci. Opreliștea aceasta a lucrurilor care nu ai voie să le facă, limitează gândul să înfăptuiască lucruri nepermise de lege pentru care devi răspunzător. Fără credință, caracterul omului deviază și cel lipsit de limite în viață are șansa să să se transforme într-o bestie la fel de sângeroasă ca lighioanele pădurii.
”Arare ori vom găsii în mituri și legende – ne spune Mircea Eliade – un episod atât de semnificativ, cu un simbol atât de grav și de adânc. Nimic nu exprimă mai bine ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenței sale – decât acest amănunt al Firii întregi care suferă în așteptarea unei întrebări. Dese ori refuzăm să ne întrebăm: unde este adevărul, calea și viața?”
Tabloul zilelor noastre prezintă imaginea opusă învățăturilor din această legendă și analizând cauzele care au adus la rezultate atât de destructive este fără doar și poate acela că cei care ne conduc nu au calitățile impuse, cele ale unor suflete curate: și-au pierdut inocența și s-au îndepărtat de credință. Care dintre ei au în gând astăzi soarta Sfântului Graal? Nu, dovediți dușmani ai credinței, distrug tot ce ne-a rmas întreg în jur.
David Kimel, Toronto
|
David Kimel 10/12/2022 |
Contact: |
|
|
