Notițe de vacanță - Extrasezon
Plec rar în vacanță. Nu cât mi-aș dori, mai ales dacă nu iau în considerare neobositele drumuri imaginare care mă poarta la discreție prin cele mai inedite peisaje. Nu doar pentru că nu mă simt bine în aglomerația sau în forfota turistică, dar ”fire jimbeșă”, cum bine spunea mama mea, nu exista să nu mă îmbolnăvesc în cea mai banală excursie și lucrurile nu s-au schimbat prea mult până azi (fără a adăuga realitatea contagioasă a pandemiei din ultima vreme). Atâta doar că amintirile frumoase copleșesc de fiecare dată în memoria afectivă urmele răului fizic și după o vreme, uitând orice disconfort trecut, îmi vine câte-un dor de ducă. De vreo doi ani pot să o fac în ‘extrasezon’, potolit, în voie, în liniște. Dacă aș fi o romantică aș spune chiar în stilul îndrăgostit al unei săptămâni de miere.
***
Ca de obicei, lucrurile nu sunt chiar ce par a fi. Doar pentru că fetele au plecat fiecare pe la studiile lor, doar pentru că eu și omul meu drag am devenit, cum spun cei de pe aici, ”empty nesters”, nu ne-am luat singurătățile în spinare la colindat lumea-n lung și-n lat fără vreo grijă. La mijloc de septembrie însă, nerăbdătoare, planific cu entuziasm câteva zile de vacanță. Anul trecut am bătut pădurile nesfârșite din Mont Tremblant, anul acesta Quebec City. Simple pretexte de a fi cu fiica noastră mică în Ottawa de ziua ei de naștere. Dantelăresc povești de călătorie tot în jurul fetelor într-un fel sau altul, chiar dacă știu că raza gravitațională dintre noi e tot mai lungă. O încord ușor, mult sub limita fisurii, în zona plină de zâmbete și de plăcerea reciprocă a revederii.
***
Trec mai ușor decât mi-aș fi închipuit peste sentimentul vinovăției în fața ”lăfăielii” mele, a luxului de a fi în vacanță când mai toată lumea e în ‘câmpul muncii’. Eu, pe câmpurile înalte ale lui Abraham, destinsă, privind generoasa deschidere a râului Saint Laurent ducându-și apele spre ocean sub un cer cenușiu ca valurile lui. Cenușie și confuzantă pare și istoria ce se închide înăuntrul zidurilor de piatră ale orașului, străjuite și azi de tunurile trecutului, amintind o bătălie pierdută de francezi în favoarea englezilor, în punctul cel mai francez al Canadei actuale. Cine să mai înțeleagă? Ca totul să pară în contrabalans, pe comandantul francez ce se stingea în focurile bătăliei pe 14 septembrie 1759 îl chema Louis-Joseph de Montcalm. Cum i-ar fi putut face față generalului britanic James Wolfe? Mă rușinez apoi că privesc chiar și pentru o clipă onomastic și anecdotic un război ce a măcinat vieți tinere timp de șapte ani de zile. Mângâierea e că pe dealurile atât de însângerate s-a ridicat un oraș de o incredibilă frumusețe.
***
Câteodată un pic de imaginație istorică romanțată nu strică. Cum ar fi fost de pildă… acum vreo o sută de ani (sau poate pe când Charles Lindbergh trecea prin Quebec City), să fi fost, știu și eu, decent de tânără, elegantă, în pas cu moda vremii și să intru ca la mine acasă în foaierul somptuos al Grand Hotel-ului Fairmont Le Château Frontenac urmată de băiatul în livrea ce-mi aducea valizele și cutiile cu pălării? Să fi stat sus, într-o cameră spațioasă, cu panorama portului vechi și a râului în față, să iau cina la simandicosul restaurant franțuzesc de la parter, să mă plimb pe faleza însorită și vântoasă, pe străzile cu artiști…? Dau o asemenea reveriie pe cea în care saxofonistul din piața hotelului cântă în amurgul încețoșat, plin de melancolie «Moon River» special pentru mine.
***
Tot pentru mine pare să fi întârziat până la înserare pe Rue de Trésor o doamnă cu părul de argint, minionă, filigrană, dacă se poate spune astfel, ca arta ei; tablouri de o rară migală făcute după o veche tehnică japoneză cu foiță de cupru, o formă trasă în tuș, iar alături, ca în oglindă, relieful ei exact în hârtie. Delicatețea artei japoneze devine un leitmotiv. O bizară coincidență face ca pe culoarul principal al Parlamentului să fie o expoziție de fotografie japoneză a anotimpurilor: «Quatre saisons des jardins de Kyoto» par Katsuhiko Mizuno. Pășesc împrimăvărată, fără zgomot pe pardoseala modernă, de beton aparent a impresionantei clădiri. De la expoziția japoneză la cea despre istoria mișcării feministe în Canada, până la bibliotecă sau la jardinierele cu plante aromate din curtea interioară. Un univers simbolic neașteptat, dar atât de reconfortant. Mă minunez fără reținere în fața opulenței regale a acestui palat ireal, un spectacol în sine în plină zi sau sub luminatoarele de noapte, rupt din romanele misterelor pariziene de altădată, dar aparținând organic unui oraș ce-și poartă noblețea ca niciun altul.
***
Voiajele mele de vacanță au devenit tot mai mult rătăciri fără țintă, emoționale și fotografice, fără carnețel de notat informații, fără broșuri și ghiduri turistice, uitând multe din detaliile documentării obișnuite despre locurile spre care mă îndrept. Las câteva urme de pași dacă se poate pe străzi cât mai pustii, priviri prin colțuri de case pline de flori, adun instantanee, culori, umbre, gesturi și mă despart de fiecare loc cu bucuria și recunoștința de a fi mai eu însămi decât la venire.
Lăcrămioara Varga Oprea, Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 10/12/2022 |
Contact: |
|
|
