Anotimp in Montreal
EFEMERĂ DE TOAMNĂ ÎN MONTRÉAL
Au mai rămas doar ultimele frunze, Întruchipând: Cățiva palmieri. Trei balerine, Litere care-mi vorbesc mie, Un cățel cu laba la ureche, și Piepteni, foarte mulți piepteni.
Privirea mă fură și iar îmi apar: Tridentul (din ramuri, al) lui Poseidon, O furcă de făcut căpițe de fân, Păsări cu aripile deschise, O Babă Cloanțâ, cu ciuf pe cap, Miniaturi de pomi, (cum deseneazà copiii), Steaguri și eșarfe colorate, Câteva șiruri de cocotieri, de aceeași înălțime, și O rîndunică singuratecă.
Se întunecă; Privirea-mi obosită mai discerne: O vulpe cu un corb pe spinare, Albine mici, albine mari, Virgule, Bondari;
Și dincolo de ele: cerul de octombrie, O zi de vânt, O zi de ploaie, O zi de soare blând și nostalgic.
Copiii culeg frunzele de aur, purpură și aramă, Adulții înnoată prin frunzele răscolite, Păsările-frunză pleacă luându-și puii cu ele
Încep să îmi simt umerii.
Și casele rămase fără cojoc, încep să se îmbrace
F R U N Z E DE A R Ț A R
Imi place să merg, Să merg răscolind frunzele cu vârful piciorului
Frunzele să-mi cânte mie și cerului, Încetișor, Încă odată, melodios și încă odată
Nu știu cum se desprind frunzele
Ele mă văd și se avântă în calea mea. Le cheamă toamna din pletele mele, Umerii mei largi, sub atâtea poveri
Privesc în sus, Frunzele îmi zîmbesc, au buzele roșii și obrajii poleiți, iluminați de ochii ușor adormiți.
Iarăși cântă ! Sau, nu. Plâng plecarea ultimelor păsări.
Vântul flutură prelung steagul zdrențuit al toamnei
Zgâlțâie înciudat ramurile
Când nu reușește, fluieră amarnic
Merg, merg mereu, însetată, bând din cornul toamnei. Aș voi ca drumul să nu se termine, Nicicând și niciunde
Să fiu mereu însetată, Să zbor peste zări ca o samară de arțar, Să întîlnesc ultimul vis al frunzelor subțiri și crestate.
|