Constantin Rãdulescu-Motru
„Filosofia a fost și este, în primul rând înțelepciune; adicã gând și faptã cumpãnite”
- C. Rãdulescu-Motru
Despre Constantin Rãdulescu-Motru am scris în repetate rânduri. De data aceasta vreau sã mã conformez planului de a scrie cât mai mult despre viața și activitatea acestui filozof român, trãitor a unor vremuri tulburi, când filozofia marxistã era simțitã de vântul care bãtea în unele pãrți ale globului.
Constantin Rãdulescu-Motru (1868-1957) a fost filozof, psiholog, unul dintre cei mai mari ºi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantã a României primei jumãtãþi a secolului XX, care s-a strãduit sã fundamenteze o nouã filosofie, Personalismul energetic, care sã exprime fondul spiritual al poporului român ºi sã depãºeascã, totodatã, limitele sistemelor filozofice anterioare prin asimilarea unor soluþii sugerate de ºtiinþe particulare precum psihologia, sociologia, biologia, etnologia, politologia, pedagogia. În acest scop, el a scris eseuri în care problematicile filozofice ºi ºtiinþifice se intersecteazã ºi se contopesc în sinteze uimitoare prin originalitate, din care menþionãm nu numai „Personalismul energetic”, publicat în anul 1927, ci ºi „Puterea sufleteascã”, „Românismul. Catehismul unei noi spiritualitãþi”, „Psihologia poporului roman”, „Timp ºi destin”, „Etnicul românesc”. Afirmând cã existã o unitate între persoanã și materie, și-a dezvoltat propria versiune de Personalism, privind ființa umanã și personalitatea ei ca obiectiv al evoluției în naturã, teorie pe care a numit-o Personalism energetic. Credința lui era cã lumea este condusã de idealul nostru, pe care l-a considerat „personalism tranzitoriu”, drept o forțã mortice din spatele tuturor ideologiilor moderne, de la Socialism și Anarhism, la Liberalism.
În paralel cu promovarea unui proiect de reformare a societãþii româneºti care sã porneascã de la specificul ei spiritual, C.Rãdulescu-Motru a fost un critic acerb al politicianismului ºi un discipol al lui Titu Maiorescu (1840-1917), fost academician, avocat, critic literat, eseist, filozof, pedagog, politician și scriitor roman, autor și denunțãtor al celebrei teorii sociologice a „formelor fãrã fond”, care a constituit „piatra de fundament” pe care s-au construit ulterior operele unor scriitori români, primul dintre ei fiind poetul Mihail Eminescu.
Constantin Rãdulescu-Motru s-a nãscut la 15 februarie 1868 în Butoiești, județul Mehedinți, România și a decedat la 6 martie 1957 la București, România. A fost fiul lui Radu Popescu egumenul mãnãstirii Gura Humorului. și al Juditei Butoi care a murit la nașterea lui Constantin. Tatãl s-a recãsãtorit cu cu Ecaterina Cernãianu cu care a avut nouã copii. Fiica lui Motru s-a numit Margareta.
În timpul copilãriei Constantin a suferit de malarie, și-a fracturat un picior din care cauzã a rãmas cu un defect fizic, pe care l-a suportat toatã viața.
În 1885 a absolvit liceul din Craiova și s-a înscris simultan la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie, ambele din cadrul Universitãții București. Titu Maiorescu fiindu-i professor, l-a remarcat de îndatã, între ei stabilindu-se legãturi spirituale puternice și de duratã.
În 1888 obține licența în drept cu teza „Despre contracte”, cu mențiunea „magna cum laude”. În 1889 trece examenul de licențã în filozofie, cu lucrarea „Realitatea empiricã și condițiile cunoștinței”. În vara anului 1889 îl însoțește pe Titu Maiorescu într-o cãlãtorie în Austria, Germania și Elveția. În Austria și Germania, viziteazã orașele Viena și Munchen, universitãțile prestigioase din aceste centre culturale și ia contact cu personalitãți marcante ale momentului, acestea fiind scopurile esențiale ale vizitelor.
În 1910, Constantin Rãdulescu-Motru a susținut în cadrul conferințelor de la Ateneul din București lucrarea „Sufletul neamului nostru: Calitãți bune și defecte”.
Între 1890 și 1893 se stabilește în Germania. Dupã ce a studiat un semestru la München, fiind student al lui Carl Stumpf – filozof, psiholog și muzicolog german –, se mutã la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucreazã în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt – psiholog, fiziolog și filozof german, fondator al primului laborator de psihologie experimentalã și primul care a utilizat metoda experimentalã a introspecției. Influențat de teoriile lui cu privier la introspecție, C.Rãdulescu Motru s-a îndepãrtat de filozofia kantianã cu privire la imposibilitatea transcenderii realitãții perceputã prin simțuri. Alãturi de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventeazã regulat și alte cursuri, dintre care cele de fizicã, fiziologie, chimie, psihiatrie și matematicã. De asemenea, frecventeazã cursul de filologie românã, ținut de profesorul Gustav Weigand. Se cãsãtorește cu o nemțoaicã, care refuzã sã-l însoțeascã în România. Ca atare, aceastã cãsnicie nereușitã va fi desfãcutã ulterior.
În 1892 își adaugã numele de Motru la cel de Rãdulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filozofie cu teza „Zur Entwickelung von Kant's Theorie der Naturkausalität”, Henri Bergson citând teza lui Rãdulescu-Motru în lucrarea Introduction à la Metaphysique. În 1897 înființeazã „Studii filosofice” care va deveni „Revista de filosofie”. Între 1895 și 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I, în București. În 1918 devine director al Teatrului Național din București. În 1923 este primit în Academia Românã pentru ca în 1938 sã devinã președintele acestei instituții, funcție exercitatã pânã în1941.
Patriotismul sãu lucid ºi ºtiinþific motivat, spiritul independent ºi justiþiar, oroarea faþã de compromisurile politice i-au atras sancþiuni atât din partea Miºcãrii Legionare cât ºi a regimului comunist. În anul 1940 a trebuit sã renunþe, sub presiunea legionarilor, la catedra de la Universitate, iar în anul 1948, odatã cu înființarea regimului communist și cu crearea Academiei RPR, a fost îndepãrtat din rândul academicienilor și reintegrat post-mortem în 1990. Cu toate protestele lui din acea perioadã, cu privire la lucrãri, oficialii staliniști nu i-au admis lucrãrile, catalogându-le drept „idealism”. I s-a refuzat angajarea în domeniul sãu de expertizã, și cu doi ani înainte de moarte a fost admis în postul minor de cercetãtor la Institutul de Psihologie.
Amintesc cã Republica Popularã Românã (RPR) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea forțatã a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 decembnrie 1947, pânã la adoptarea constituției din 1965 care proclama Republica Socialistã România, la 21 august 1965.
Potrivit biografului sãu Nicolae Bagdasar – filozof româan, membru correspondent al Academiei Române din 1943 –, ultimii ani ai lui C.Rãdulescu-Notru au fost marcați de sãrãcie extremã. În urma intervențiilor lui Miron Constantinescu (ministru al educației) și Constantin Ion Parhon (membru al Camerei deputaților din Parlamentul României), Rãdulescu-Motru a fost internat într-o clinicã din Bucureºti, unde și-a trãit ultimii sãi ani. A fost îngropat în Cimitirul Bellu.
Scrieri:
F.W.Nietzsche. Viața și filosofia, 1897; Problemele psihologiei, 1898; Științã și energie, 1902; Cultura românã și politicianismul, 1904; Psihologia martorului, 1906; Psihologia industriașului, 1907; Puterea sufleteascã; Psihologia ciocoismului, 1908; Poporanismul politic și democrația conservatoare; Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie sã se înțeleagã, 1909; Sufletul neamului nostru. Calitãți bune și defecte, 1910; Din psihologia revoluționarului, 1919; Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei, 1922; Curs de psihologie, 1923; Țãrãnismul. Un suflet și o politicã, 1927; Învãțãmântul filosofic în România; Centenarul lui Hegel; Psihologie practicã, 1931; Vocația, factor hotãrâtor în cultura popoarelor, 1932; Ideologia statului român, 1934; Românismul. Catehismul unei noi spiritualitãți, 1936; Psihologia poporului român, 1937; Timp și destin, 1940; Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbã și destin, 1942.
Prima lucrare a lui a fost „F.W.Nietzsche. Viața și filosofia, 1897, dupã care au urmat celelalte lucrãri. Își începea Cursul de psihologie cu definiția etimologicã a psihologiei, pe care o numea știința despre viața sufleteascã, pornind de la termenii grecești psyche (suflet) și logos (științã). Considera cã psihologia „urmãrește sã descrie în mod complet și exact diferite forme ale vieții sufletești; în același timp, ea ne dã și explicarea faptelor sufletești sub raportul succesiunii și al coexistenței lor”.
Din lucrarea „Sufletul neamului nostru: Calitãți bune și defecte”, 1910, citez: „Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantã din sufletele Românilor cari au trãit și trãiesc; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia. El este în fiecare dintre noi, și cu toate acestea este în afarã de noi: noi îi împrumutãm viața organicã, el ne dã continuitatea și durata istoricã (…) A cunoaște sufletul unui neam, cu defecte și calitãți, a precizat de la bun început, „nu este o operã de patriotism, ci este o serioasã operã de științã”. „Cele mai multe dintre convingerile noastre, spune C.R.Motru, sunt întemeiate pe «svonul public», și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personale.” Definește omul de caracter, vãzut la români ca „acel care n’a eșit din cuvântul grupului, adicã acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.” Vorbind despre curaj, utilizeazã proverbul românesc: «Capul plecat sabia nu-l taie», de aceea, spune el, la oricine aratã sabia, el pleacã capul. Când simte însã cotul tovarãșului, adicã când este în ceatã, atunci, deîndatã el ridicã capul: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, cãci este repede la mânie.” Cu privire la sentimental de nationalism: „ tot românul face paradã de sentimentele sale naționaliste. Dar numai pânã la faptã. […] Fiecare se codește sã înceapã munca specialã a profesiunii sale pânã ce mai întâiu nu știe pe toți Românii treziți la naționalism, și pe toți gata sã înceapã munca cea serioasã…” „Nu este inițiativã pe care sã nu o ia Românul în grup! (…) Dar când vine rândul fiecãruia sã punã în execuție hotãrârea luatã în grup, atunci fiecare amânã pe mâine, sau se face nevãzut.” „Românul este pasionat de politicã. Pentru el politica este ca o baghetã magicã prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca și fericirea personalã, poate fi adusã prin politicã. «Dacã aș fi eu la guvern ; dacã aș face eu legea», cum s’ar mai îndrepta lucrurile ! […] Cel mai anonim dintre anonimi intrat în politicã devine dintr’odatã «om mare». Și cum Românii au râvna sã ajute și sã îndrumeze neamul, țara este copleșitã de «oameni mari» (…) Sufletul românului, potrivit analizei autorului, este unul gregar, nu unul solidar, iar „gregarismul se produce prin imitațiune, pe când solidaritatea prin încordarea și stãpânirea de sine. […] Gregarismul este o stare obișnuitã la toate popoarele tinere, cari n’au avut ocaziunea sã se cultive mai adânc din cauza tinereței lor; și de tinerețe nu are sã se rușineze nimeni.”.
Motru observã cã, datoritã firii sale incendiare, poporul trece deseori prin ceea ce numește „crize sufletești”. Și Rãdulescu-Motru a continuat arãtând calitãți și defecte, iar în final nu a oferit rãspunsul la „ce trebuie sã facem”, ci mai degrabã la „ce trebuie sã nu facem”, și a conchis: „Suntem toți meșteri de gurã și rãi de faptã”. Calitãțile și defectele poporului român au fost expuse și la conferința susținutã în luna februarie a anului 1910 la Ateneul Român.
Totuși, Rãdulescu-Motru își încheia discursul pe un ton optimist, dupã ce pe sute de pagini înșirase motive ce îndemna la pesimism, dând un sfat care transcede barierele timpului: „Sã avem încredere.”
„Vocația, factor hotãrâtor în cultura popoarelor”, 1932, este altã lucrare importantã. Omul de vocaþie se defineºte prin chemare pentru ceva. În înþelesul larg al cuvântului, om de vocaþie poate fi numit orice om care vine pe lume, „cãci orice om dacã vine pe lume, vine prin evoluþia naturii. ªi orice om venit pe lume îndeplineºte un rol, o chemare (chiar ºi cel în condiþia de simplã existenþã vegetativã”. „Vocația implicã aptitudini speciale de inteligențã, sentiment și voințã. Ea scoate la luminã originalitatea rasei, sau a totalitãții.” Omul cu vocație e necesar sã beneficieze de educație, cãci educația pune accent pe oameni, urmãrește dezvoltarea unor calitãți umane și explorarea orizonturilor, pregãtește omul pentru viațã, stimuleazã idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.
Constantin Radulescu-Motru și-a dorit sã întemeieze o nouã filozofie – „Personalismul energetic” care sã manifeste fondul spiritual al poporului român și sã depãșeascã limitele sistemelor filosofice anterioare. În viziunea gânditorului, soluții sugerate de științele particulare precum psihologia, sociologia, biologia, etnologia, politologia, pedagogia sunt cele care permit saltul calitativ și reconstrucția gândirii și, prin consecințã directã, reconstrucția societãții române. Apoi, omul de vocaþie nu este un dat, nu apare prin generaþie spontanee, ci trebuie așteptatã constituirea treptatã a acestuia. Primul pas în acest proces evolutiv îl constituie apariþia profesioniºtilor de elitã odatã cu profesiunile libere. Cãci fiecare bun profesionist are în activitatea sa ceva din care se constituie vocaþia. Acest ceva vizeazã acele reguli de conduitã moralã care-i faciliteazã apropierea de vocaþie. Iar dacã profesionistul de elitã ºi omul de vocaþie se aseamãnã în ceea ce priveºte inteligenþa ºi aptitudinile speciale de muncã, ei se deosebesc (disting) însã în ceea ce priveºte însuºirile morale. Deci morala – prin criteriile ºi valorile ei – face diferenþa. „Oamenii obiºnuiþi se conduc dupã regulile unei morale naturale, rudimentare induse de „subterfugiile” cântec, joc, câºtig, care le înlesnesc traiul în mediul lor de viaþã, în timp ce omul de vocaþie are ºi se conduce dupã o moralã aparte, superioarã, care îi faciliteazã afirmarea însuºirilor ºi aptitudinilor într-o activitate creatoare pusã în slujba celorlalþi (comunitãþii, societãþii, omenirii)”. Vocația este un „Factor hotãrâtor în cultura popoarelor, ea se aratã atunci când este cerutã de instinctul de conservare a unui popor; ea este o manifestare a energiei poporului întreg... este o canalizare a energiei poporului, și, prin canalizare, ea este, în același timp, o valorificare”. „Singurul rost pe care-l mai vãd activitãții mele viitoare este pe terenul științei: sã ajut la extinderea spiritului științific în România.”
„Personalismul energetic” și întregirea lui în teoria vocației au la bazã o cercetare psihologicã temeinicã, o concepție psihologicã modernã, înțeleasã ca unitate între teoria psihologicã și analiza unor fenomene concrete ce aparțin studiilor de psihologie socialã. Alãturi de scrierile de psihologie și de filosofie, studiile consacrate acestor teme se dovedesc astãzi de mare actualitate, deoarece realizarea „omului de vocație” trebuie sã aibã loc în colectivitãți moderne bine structurate, ale cãror forme superioare sunt popoarele, națiunile. „Vocația se aratã atunci când ea este cerutã de instinctul de conservare a unui popor; ea este manifestarea energiei poporului întreg, este o canalizare a energiei poporului, și, prin canalizare, ea este, în același timp, o valorificare. Mediul educativ de astãzi, în regulã generalã, înãbușe vocația în fașe. Nu din urã conștientã, ci din ignoranțã. Se ignoreazã rolul vocației în cultura popoarelor. Fiindcã acest rol este o raritate, se crede cã el este și un lux”, spune C.Rãdulescu-Motru.
Ne aflãm aici în plinã explicaþie care aparþine antropologiei naturale, de vreme ce omul este produsul evoluþiei naturale. Dar omul de vocaþie pe care îl are în vedere morala personalismului energetic nu este acela care se limiteazã la regulile de conduitã pe care le gãseºte în obiceiurile ºi morala legiferatã ale mediului sãu de viaþã, deci nu oricine ºi oricare, ci doar acela care are o chemare pentru împlinirea unui rol special, ºi anume „de a mijloci evoluþia omenirii spre o epocã de culturã”. „Morala personalismului energetic are în vedere tipul omului de vocaþie, conceput ca un tip reprezentativ (etalon), ce aparþine lumii ideale, inexistent aidoma în realitate ºi net diferit ºi necomparabil cu tipurile umane pe care le-au fundat ºi la care s-au raportat sistemele de moralã filosoficã (omul socratic – înþelept ºi cumpãtat, al Antichitãþii; omul creºtin – iubitor al aproapelui, al evului mediu; omul cu iniþiativã care luptã pentru o alcãtuire mai dreaptã a ordinii sociale sau ca îndrumãtor sau factor hotãrâtor în destinul omenirii, al epocii moderne)”. Aceste idei sunt în cartea „Etica personalismului energetic a lui C.Rãdulescu-Motru”, autor Constantin Stroe (1942-2016), fost director general al companiei „Dacia Automobile din România”. El preciza: „Voind sã adânceascã înþelesul psihologiei omului de vocaþie în viziunea personalismului energetic, Motru se opreºte asupra diferenþei, semnalatã mai sus, dintre omul de adevãratã vocaþie ºi muncitorii ºi profesioniºtii ceilalþi. Astfel, el subliniazã cã „Prin o fericitã mutaþie sufleteascã natura i-a diferenþiat pe aceºti oameni de ceilalþi membri ai omenirii, dând precãdere, în complexul muncii lor, unor dispoziþii nobile de entuziasm ºi dezinteresare, care, la ceilalþi oameni, stau înnãbuºite sub presiunea unor dispoziþii egoiste. Se desprinde cu uºurinþã ideea lui Motru cã „Mecanismul dispoziþiilor nobile, din sufletul oamenilor de elitã” se conjugã intim cu (derivând chiar din) „mecanismul muncii”, mai ales cu complexul muncii profesionale care duce la formarea complexului de vocaþie. În complexul muncii de vocaþie – indiferent de forma specializatã ºi tipul de muncã – doi sunt factorii principali: conºtiinciozitatea (caracterizatã prin o fericitã îmbinare de inteligenþã, aptitudini înnãscute ºi sentiment de rãspundere) ºi imaginaþia creatoare (întreþinãtoare a entuziasmului pentru muncã ºi a dorinþei de permanentã perfecþionare)”.
C.Rãdulescu-Motru definea senzațiile sau simțirile elementare ca fiind „ultimele diferențieri pe care le obținem în înfãțișãrile intuitive ale conștiinței, prin izolarea și modificarea condițiilor lor de producere”. Conform lui, conștiința recepționeazã imagini despre obiecte, nu trãiri elementare, deoarece gusturile, culorile și impresiile noastre despre temperaturã etc., sunt proprietãțile unor obiecte, fãrã o existențã proprie, iar denumirile lor sunt rezultatul unui proces de abstractizare. Deși rareori omul le realizeazã separat, senzațiile sunt fenomene reale ale vieții psihice, care stau la baza proceselor psihice mai complexe și se integreazã în acestea.
Rãdulescu-Motru fãcea o diferențiere pe care mulți sociologi nu au reușit sã o facã decât foarte tîrziu, și anume cea dintre conceptele de „culturã” și de „civilizație”: „Negreșit, e mai usor a dobândi o civilizație, decât o culturã. Și multe popoare, cu toate cã rasa lor este aptã de culturã, totuși, din cauza condițiunilor istorice, sunt condamnate la spoiala civilizațiunii. Cãci civilizațiunea se împrumutã prin imitațiune și se rãspândește cu o iuțealã uimitoare, cum se și pierde de altminteri tot așa de repede.” (Amintesc în treacãt spusele lui Constantin Noica: „Din civilizație iei cât vrei, din culturã – cât poți.”) Aceastã „spoialã de civilizațiune” pe care o observã Rãdulescu-Motru la clasa politicã de dupã 1848 se manifestã prin „împrumutarea” sistemelor de legi, de organizare instituționalã, ba chiar a modei, din țãrile Europei occidentale în detrimentul culturii indigene, condamnatã la o moarte lentã prin absorbția tot mai numeroaselor elemente culturale strãine. «Constituirea Statului român, zicea el (I.C. Bratianu) într-un memoriu, ar fi cea mai frumoasã cucerire ce a fãcut vreodatã Franța afarã de teritoriul sãu. Armata Statului român ar fi armata Franței în orient, porturile sale de la Marea Neagrã și de pe Dunãre ar fi întrepozitele comerțului francez, și din cauza abundenții lemnelor noastre de construcțiune, aceste porturi ar fi tot deodatã magazinele de construcțiune (chantiers) ale marinei franceze; produsele brute a acestor avute țãri ar alimenta cu avantagiu fabricile Franței, care ar gãsi în schimb un mare debit în aceleași țãri. În fine,Franța va avea toate avantagiile unei colonii, fãrã a avea cheltuielile ce aceasta ocazioneazã. Compararea nu este exageratã. În lipsã de o metropolã, am adoptat de mult Franța de a doua noastrã patrie; ea a devenit sorgintea vie din care tragem viața noastrã moralã și intelectualã» Cu privire la aceastã atitudine a politicienilor români, în general a gânditorilor de la 1848, Rãdulescu-Motru avea de spus doar atât, evident cu ironie: „Dați-le cetãțenilor români libertatea și drepturile politice, și cu aceasta i-ați fericit pentru totdeauna! Pretențiunile lor la o culturã autonomã și originalã sunt minime de tot. Dacã drepturile politice sunt asigurate, dacã politicianul își are idealul sãu realizat, sufletește Românii s-ar vinde oricui.” Chiar și în zilele noastre, discuția privind departajarea conceptelor de culturã și de civilizație este departe de a se fi încheiat. „Deosebirea între culturã și civilizațiune ne face sã înțelegem (...) faptul cã Statele cele puternice ale Europei sunt neobosite în ceea ce privește rãspândirea civilizațiunii, și indiferente în ceea ce privește cultura. (...) Opera civilizatoare primeazã pretutindeni”. Analizînd în maniera neokantianã diverse aspecte ce țin de cultura socialã, politicã, religioasã a poporului român și folosind metoda comparatismului prin prezentarea aspectelor echivalente din Apusul Europei, C. Rãdulescu-Motru ajunge la concluzia oarecum paradoxalã cã în România totul – justiția, instituțiile publice, pânã și lumea artisticã – funcționeazã doar prin intermediul unui individ abstract, „omnipotentul cineva”. Paradoxul acestei concluzii izvorãște din convingerile individualismului și, uneori, elitismului, pe care autorul le susține cu consecvențã în mai toate lucrãrile sale, ajungând pânã la a fi exclus din Academie din pricina acestor convingeri. Acest „cineva” este motorul politicianismului, iar cei care apeleazã la el sunt cei care-l întrețin. „Prin ce mijloace au izbutit politicienii noștri sã robeascã într-un timp atât de scurt sufletul poporului român? Prin ce farmec au știut ei sã momeascã atâtea capete, care s-au alipit lor și ne-au adus astfel în starea de pseudo-culturã în care ne gãsim astãzi?”, se întreaba Rãdulescu-Motru. Și tot el lumineazã unele minți: „Rãspunsul la asemenea întrebãri mi se pãrea fi numai unul; acela care, în teza generalã, s-a adeverit a fi o lege urmatã în dezvoltarea tuturor popoarelor care s-au aflat în condițiunile în care ne-am aflat și noi. Adevãrul anume: cã orice popor (...) se robește cu ușurința unui gen nou de viațã, de câte ori în acest gen nou de viațã se exaltã viciile sau relele sale deprinderi din trecut. Virtuțile sau deprinderile bune sunt ca zidurile de apãrare ale individualitãții unui popor; ele sunt greu de darâmat și în toate cazurile greu de reconstruit; viciile sau deprinderile rele însã sunt totdeauna ca niște porți, este un simplu decor, care vine sã poleiascã sau sã rafineze o veche slãbiciune. Așa se explicã și izbânda politicianismului nostru.” Trist, dar adevãrat! „A împrumuta tiparul extern al vieții Statelor constituționale, fãrã a împrumuta și sufletul acestor state; a avea pe hârtie alegeri libere pentru parlament și în fapt a fura urnele chiar prin mijlocirea jandarmilor care trebuiau sã le pãzeascã; a înființa mii de slujbași și apoi a constata cã exactitatea acestora la serviciu este dependentã de culesul viilor și de lãsarea secului; a vota legile cele mai liberale din lume în care sunt înscrise toate drepturile pentru cetãțeni, și în fapt sã se tolereze absoluta iresponsabilitate a puterii executive, acestea toate nu constituie un progres, ci o falsificare a progresului.”
Descrierile lui Constantin Rãdulescu-Motru aratã cã din acest punct de vedere nimic nu s-a schimbat în acest secol ce a trecut. Rolul „civilizator” al marilor puteri economice a rãmas același, la fel ca și mecanismul politicianismului în tinerele democrații. Unde rãmâne progresul acestui ultim secol, unde sunt salturile culturale și de civilizație pe care omenirea considera cã le-a efectuat în acest timp?
În lucrarea „Românismul – Catehismul unei noi spiritualitãți”, Românismul fiind definit ca spirit românesc, sentiment național al românilor, iar Catehismul – expunere a principiilor religiei creștine, sub forma de întrebãri și rãspunsuri. O carte – format mic – cu doar 215 pagini, o esențã a gândirii autorului, acum cu foi îngãlbenite de timp și friabile, pe semne cititã și rãscititã de cãtre dragul meu tatã și apropiații sãi prieteni. Și așa cum spunea un scriitor contemporan, cãrțile de acest gen „primesc o valoare suplimentarã precum un vin vechi”. Anul apariției acestei cãrți pe care o am – 1939, pe care stã scris: „Fundația pentru literaturã și artã Regele Carol II, bulevardul Lascãr Catargi, 39”, am reușit sã o deschid și sã mã adâncesc în gândirea celui care a scris-o, filozoful, psihologul, omul politic Constantin Rãdulescu Motru, deoarece fiecare carte este o ființã care îți vorbește și tu vrei, sau nu vrei sã stai cu ea în brațe și sã o asculți… Apoi, dacã poți, sã și înțelegi…Primul capitol al acestei cãrți, capitol intitulat „Introducere”, este un text expus pentru prima oarã la conferința ținutã la deschiderea cursurilor „Institutului Social român” din Chișinãu, în octombrie 1935. C. R. Motru a fost un bun cunoscãtor al filozofiei kantiene, dupã care și-a construit propria filozofie care a fost recunoscutã prin originalitate, astfel fãcându-și drum în scrierile sale. Capitolele urmãtoare, de care voi face abstracție în acest eseu, vorbesc despre nașterea spiritualã a secolului nostru și despre Românism în detaliu. În primului capitol, deci, se vorbește în principal despre spiritualitate, contribuția științei la spiritualitate și despre Românism, Constantin Rãdulescu Motru considerând cã secolul al XIX-lea a fost pentru români „școala spiritualizãrii ieftine”, motivând cã aceasta s-a fãcut precum în întreaga Europã „continent al diletantismului spiritual”, o spiritualitate fãrã rãdãcini în viața popoarelor. În înțelesul bisericii creștine, considerã autorul, spiritualitatea ar fi „o inițiere la opera Dumnezeirii”, iar în înțeles mai larg, „un complex de idei și sentimente prin care societatea își justificã credința într-o ordine perfectã și eternã, pe care ea este sortitã a o realiza pe pãmânt”. Aceastã credințã poate avea formele: pur religioasã, moralã, esteticã sau științificã. Legat de aceasta, considerã drept stare bolnãvicioasã complexul de inferioritate existent la unele popoare: „Opus funcțiunilor sufletești care constituie spiritualitatea, ar putea fi considerat complexul de inferioritate, care s-ar gãsi la popoarele pentru care nu existã nimic sfânt”. Naționalismul, în opinia lui, ar fi fost spiritualitatea de dinaintea marelui rãzboi mondial, care a stãpânit gândirea româneascã, dar și fapta. Românismul, însã, ar fi spiritualitatea specificã celei europene, ea corespunzând timpului sãu, așa cum naționalismul a corespuns vremii anterioare.
Gândirea, spiritualitatea oamenilor schimbându-se dupã marele rãzboi mondial, a dus la „prãbușirea tronurilor, ridicarea de baricade și crize economice-financiare”. Lumea s-a convins de dependența individului fațã de societate prin legile ereditãții, înțelegând mai bine și realitatea popoarelor ca totalitãți: „Puterile unui popor sunt hotãrâte nu numai de aptitudinile sufletești și biologice, ci și de mediul de viațã al poporului: teritoriul și vecinãtãțile acestuia. Teritoriul condiționeazã viața economicã, iar vecinãtãțile viața politicã și culturalã”.
C. R. Motru considerã cã lumea care punea pe individ înaintea totalitãții vorbea de democrație înțelegând egalitatea de șanse pentru îmbogãțire, armonizarea de neînfãptuit a intereselor individuale; lumea nouã înțelege prin democrație organizarea politicã în care sãnãtatea, morala și munca celor mulți sunt ocrotite pentru întreg poporul. El întrevedea realismul în spiritualitatea nou ivitã, datoritã cunoștințelor noi în biologie și psihologie, viitorul fiind „cel ce iese din realitãțile românești, el fiind românismul întrevãzut de Alecu Russo și Mihai Eminescu”.
Constantin Rãdulescu Motru criticã faptul cã viața socialã a fost întrețesutã cu prea multe iluzii și am adoptat cu prea mare ușurințã legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre, în ideea cã așa ne vom europeniza mai repede, uitând de interesele vitale ale totalitãții noastre ca neam, neînțelegând totodatã cã Europa a adoptat o nouã spiritualitate care ne cerea „sã fim ceea ce suntem: pe rãdãcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”. Și exemplificã: sãnãtatea proastã a poporului, preoții care au admis obiceiuri pãgâne, reprezentanții școlilor care și-au diminuat dãruirea pentru școlari din dorința de a pleca din sate spre oraș etc. Considerã cã naționalismul a încurajat laudele ipocrite, atribuind numai calitãți poporului și oamenilor din jur, situații care au dus de foarte multe ori la deziluzii, iluziile denaturând de multe ori realitatea din jur și chiar gândirea oamenilor. Noua spiritualitate cerea curajul de a auzi și a spune adevãrul, de a gândi și a exprima gândurile în mod sincer, „de a nu se minți pe sine însuși”. Ce minunat îndemn am gãsit în aceastã carte: „Omul se înalțã deasupra bestialitãții prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”.
În încheiere C. R. Motru pune accentul pe spiritul realist al omului și rezumã Românismul în felul urmãtor: „Sã înțelegem spiritul vremii în care trãim”; înãlțarea unui popor vine prin cei aleși, „prin munca celor cu inteligențã și caracter. Fiecare popor își are destinul preformat în vocațiunile fiilor sãi”.
Vorbind despre poetul nostru Eminescu, Constantin Rãdulescu Motru afirmã: „Este poetul românismului. Nu este simþire la el care sã nu-ºi gãseascã ecou în sufletul românesc"; „Este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani; Shakespeare pentru englezi; Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivã de ridicate, puterea de invenþiune cu aceea de reflecþiune criticã. În poezia ºi proza lui, simþirile cele mai caracteristice ale vieþii noastre naþionale ºi-au gãsit o expresiune artisticã ºi nepieritoare. El este maestrul care a ºtiut alege metalul pur ºi nobil din minereul brut al sufletului nostru".
Ideile lui Constantin Rãdulescu Motru au trezit reacții diferite, în raport de ideologia sau curentul filosofic al fiecãrui comentator.
„Psihologia Poporului Român” (1937) are ca motto: „În om este atâta realitate câtã este în el energie de muncã", concentrând în aceastã lucrare rezultatele analizelor lui privitoare la sufletul poporului românesc. Primele douã capitole ale acestei lucrãri sunt intitulate: Psihologia poporului român ºi Despre sufletul neamului nostru, calitãþi bune ºi defecte. Trãsãturile pe care le stabileºte pentru poporul român dateazã dinainte de cele douã rãzboaie mondiale, ele fiind condiþionate de fondul biologic ereditar, mediul geografic ºi de caracterele instituþionale dobândite în timpul evoluþiei istorice. Ajunge la concluzia cã tehnologia ºi dezvoltarea civilizaþiei nu au schimbat prea mult societatea contemporanã. De apreciat este interesul deosebit pe care l-a manifestat pentru ºtiinþa care se ocupã cu studiul psihicului, al însuºirilor psihice ale poporului nostru, bineînþeles cu posibilitãþile de analizã ºi investigare ale acelui timp.
Considerând cunoaºterea sufletului unui neam ca fiind o adevãratã „operã de ºtiinþã", C. R. Motru expune o analizã sumarã dar precisã, într-un limbaj clar ºi destul de convingãtor, desi s-au gãsit unii sã afirme contrariul (vom vedea mai jos). Cu cât un popor are o culturã mai veche ºi mai originalã, spune el, cu atât ºtiinþa despre sufletul sãu are de cercetat un obiect mai singular. La popoarele cu o culturã mai nouã ºi nu atât de originalã, ºi aici încadreazã psihologia socialã a poporului român, dificultãþile cercetãrii sunt destul de mari.
Dupã cum psihologia fiecãrui individ depinde de idealul pe care îl are, tot aºa ºtiinþa psihologiei sociale depinde de idealul pe care îl urmãreºte fiecare popor, dar, cred cã în primul rând, acest ideal trebuie sã existe. În aceastã idee C. R. Motru afirmã cã „Forþa unui popor nu vine de pe urma cultivãrii tendinþelor antagoniste, ci din convergenþa tendinþelor spre un scop". Este adevãrat, fiindcã se poate trãi, din pãcate, ºi fãrã ideal, numai cu interese meschine.
Vorbind despre defecte, C.R. Motru descrie ºi exemplificã individualismul sufletului românesc: „Românul vrea sã fie absolut la el acasã, cu o pãrticicã de proprietate cât de micã, dar sã fie a lui", fapt ce nu implicã spiritul de iniþiativã în viaþa economicã, ca prioritate, ºi sugereazã ideea cã poate fi schimbat acest defect datorat factorului biologic ereditar, prin educaþie, într-un individualism instituþional. Pe de altã parte, repetând cã „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuºi, ci acela care n-a ieºit din cuvântul grupului, adicã acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei", în acest mod el contribuie la desãvârºirea idealului solidaritãþii, impusã de împrejurãri ºi de tradiþie. Sufletul sãu gregar i-a folosit la menþinerea unitãþii limbii ºi a bisericii: „În împrejurãrile vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi…”. Cu timpul gregarismul nu a mai folosit, s-a produs o schimbare, s-au diferenþiat aptitudinile ºi caracterele, ºi odatã cu progresul statelor moderne au fost necesare individualitãþi puternice. (Gregarism conf. dicționarului = concepție potrivit cãreia tendința unor specii de a se aduna în turme, inclusive în grupuri umane.)
Furat de un „dulce" idealism, C.R. Motru nu poate sã nu remarce elanul (uneori exagerat) ºi curajul românului. Sã ne amintim aprecierea filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), anume cã elanul este structural ºi înrãdãcinat fiinþei noastre, iar desfiinþarea elanurilor metafizice ar însemna „mutilarea fiinþei umane". Iar C.R. Motru remarca: „Nu este þarã cu oameni mai curajoºi ca þara noastrã româneascã! În front, la rãzboi; în ceaþã, la revoltã; în cârd, la vânãtoare. Dar românul izolat este blând ca mielul.[…] Lui îi place sã se simtã în mijlocul mulþimii, sã vorbeascã ºi sã se ajute cu mulþimea. Specularea forþelor naturii prin industrie ºi comerþ, el o întreprinde numai în cazul cel rãu, adicã dacã nu poate fi funcþionar, avocat sau politician. Când are talent, el rãmâne la avocaturã, ºi la politicianism, adicã la specularea cetãþenilor sãi. În aceastã din urmã profesiune, sufletul românului câºtigã o energie neîntrecutã. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politicã, devine dintr-o datã «om mare». ªi cum toþi românii au râvna sã ajute ºi sã îndrume neamul, þara e copleºitã de «oameni mari»!" (se ramarcã din nou fina ironie a lui C.R. Motru, dar țși o grijã pentru viitorul românului.) Vorbind despre perseverenþã, susþine cã toate popoarele au dobândit-o printr-o selecþie: „Selecþia s-a operat în trecut prin tradiþia în familie. Astãzi ea se opereazã prin voinþã, în mod raþional". Mai vorbeºte despre lipsa de perseverenþã a românului la lucrul început, dar puncteazã: „El este neperseverent întrucât instituþiile statului l-au obligat la improvizaþii, de exemplu problema educaþiei dirijate, soldate cu disproporþia dintre numãrul celor înscriºi în institute ºi al celor absolvenþi, alegerea unei cariere fiind un lucru important, de care nu s-a þinut seamã de multe ori.
Românul este, prin natura sa ereditarã, perseverent la lucru". Altã trãsãturã negativã ar fi indisciplina în muncã pe tãrâm economic, lipsindu-i „acel ceasornic ce determinã un ritm regulat; românul munceºte în salturi, îi lipseºte spiritul comercial, este cheltuitor de timp, pierzând zile ºi nopþi la petreceri”.
Pe lângã aceste caracteristici defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calitãþi spirituale: primitor, tolerant, iubitor de dreptate ºi religios, calitãþi pe care le reia din lucrarea „Românismul. Catehismul unei noi spiritualitãþi”: „Românul este îndelung rãbdãtor, conservator ºi tradiþionalist".
Cred, cã astãzi ne putem întreba: Ce este rãu în aceasta? Nu așa ar trebui sã fie oamenii de pe aceastã planetã? Nu ar însuma aceste calitãți, deopotrivã rațiunea cu sentimentele umane?
Despre sufletul poporului nostru Motru aminteºte cã el a dorit sã realizeze un tip de culturã ºi acela a fost tipul culturii europene occidentale. „Este bine cunoscutã finalitatea acestei spiritualitãþi, care, pe terenul vieþii politice ºi sociale, poartã denumirea de spirit burghez". Pentru acordul sau dezacordul între sufletul poporului român ºi spiritul burghez, Rãdulescu Motru conchide: „Spiritul burghez aduce pe terenul vieþii politice sentimentul de supunere faþã de opinia majoritãþii ºi respectul faþã de obligaþiile liber contractate". De asemenea, comerþul este principal ºi cine reuºeºte în concurenþã are drept la beneficii, iar lupta se dã între indivizi cu drepturi egale, cultivându-se iniþiativa individualã prin asigurarea proprietãþii individuale. „Legile fiind obligatorii, nerespectarea lor se datoreºte unei educaþii cetãþeneºti incomplete". Nici pentru viitor, crede, adaptarea sufletului românesc la libera concurenþã nu se va face uºor, subiectivitatea caracteristicã sufletului se va împotrivi întotdeauna. Timpul a forþat românul sã încerce sã se adapteze, dar modul în care s-a adaptat, este de discutat. C. R. Motru atrage atenþia în mod vizionar: „De soluþia pe care oamenii de ºtiinþã vor da-o acestei probleme, depinde orientarea noastrã politicã ºi culturalã în viitor. Suntem noi, românii, înrudiþi sufleteºte cu burghezia occidentalã, atunci ceea ce ne rãmâne de fãcut este sã aplicãm principiile lor politice ºi economice, în mod sincer, înlãturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucãturile care ne depãrteazã; vom fi burghezi sinceri, nu de paradã. Suntem noi, românii, dimpotrivã, strãini sufleteºte de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rãmâne de fãcut este ca, înainte de a copia legi ºi instituþii burgheze, sã începem prin a ne studia pe noi înºine, ca sã vedem cine suntem ºi ce putem. Ruºine nu este pentru poporul care se ºtie deosebit sufleteºte de popoare glorioase ºi puternice, dar este ruºine pentru poporul care n-are curajul sã-ºi cunoascã firea ºi destinul".
Tot despre sufletul românesc spune cã este „cel mai variat mozaic din câte se pot imagina", adãugând cã este totuºi „o unitate care trãieºte prin armonia funcþiilor sale, întocmai cum trãieºte sufletul fiecãrui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantã din sufletele românilor care au trãit ºi trãiesc; el îºi are firea sa proprie". ªi îºi va pãstra, spunem noi, firea originalã!
În altã lucrare a sa, Constantin Rãdulescu Motru insistã asupra faptului cã trebuie sã ne cunoaºtem cu adevãrat, Biologia ºi Psihologia punându-ne la îndemânã destule mijloace prin care se pot mãsura ºi clasifica aptitudinile unei totalitãþi sociale. ªi are dreptate, fiindcã pentru a ne înþelege trebuie sã ne cunoaºtem bine ºi numai cunoscându-ne bine, vom ºti clar ce avem de fãcut.
„Sã nu ne aducem nici laude ipocrite, precum susþin unii cã nu este popor pe lume mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Nu trebuie sa ne iluzionãm întru totul, ci sã apelãm, mai întâi, la sentimentul realitãþii – echilibrul pe care-l invoc de fiecare datã! Fiecare popor are calitãþile ºi defectele lui, ele cântãrind în mod diferit; oriunde ºi oricând este posibil a îndrepta balanþa spre binele acelui popor, el însumându-se binelui întregii lumi”.
Cred cã s-ar putea vorbi despre defecte și calitãți ale diferitelor popoare luând în considerație nuanțarea acestora. Unele atârnã mai greu în balanțã, altele mai ușor, și numai apoi de vãzut asupra cãrora trebuie insistat pentru amplificarea calitãților și reducerea defectelor, totul în folosul întregii societãți.
De aceea, Constantin Rãdulescu Motru ºi a întocmit un studiu complex, cu scopul de a înþelege sufletul românului, evoluþia lui funcþie de vremurile noi ºi rolul României în Uniunea Europeanã la acel moment, având la dispoziþie o tehnicã de investigaþie modernã.
Pe lângã caracteristicile defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calitãþi spirituale: „primitor, tolerant, iubitor de dreptate ºi religios”, calitãþi pe care le reia ºi le detaliazã în lucrarea „Românismul. Catehismul unei noi spiritualitãþi” (1036): „Românul este îndelung rãbdãtor, conservator ºi tradiþionalist".
Sã nu se uite niciun moment cã sufletul românesc pãstreazã imaginea oamenilor mari, a eroilor, conducãtorilor puternici, regilor, pe care i-a avut de-a lungul istoriei, ºi care au ºtiut sã lupte pentru binele acestui neam românesc, au crezut în menirea lui istoricã ºi au imprimat o conduitã demnã oamenilor, în acele vremi. Laºitãþi ºi înfrângeri au existat ºi vor mai exista pretutindeni, ele aparþin rãului acestei lumi ºi alcãtuiesc partea dureroasã a sufletului celor cinstiþi ºi devotaþi binelui ºi dreptãþii.
Interesant este cum, în timp, gândirea politicã schimbã sau nuanțeazã definițiile unor noțiuni. Astfel Dicționarul lui Șãineanu, ed. 1929, pe care l-am avut pânã de curând în biblioteca personalã, definea simplu Naționalismul ca fiind caracterul propriu unei națiuni.
DLRLC (1955-1957) îl definește ca ideologie și politicã reacționarã care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge unitatea de luptã a clasei muncitoare, instigând la urã naționalã, la asuprirea altor națiuni sau a minoritãților naționale.
DN 1986 îl definește ca politicã și ideologie care urmãresc întreținerea izolãrii și ațâțarea urii de rasã și naționalitate; tendințã de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.
DEX ’09 2009 definește naționalismul ca fiind ideologie și politicã derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.
Definiție recentã, concesivã: Doctrinã politicã bazatã pe apãrarea (uneori exageratã) a drepturilor și aspirațiilor naționale.
Iluștri reprezentanți intelectuali ai naționalismului românesc au fost considerați Nicolae Iorga și Constantin Rãdulescu Motru.
Iulian Chifu, doctor în Științe Istorice, specializarea Istorie Contemporanã, în lucrarea sa „Naționalismul între doctrinã și ideologie” scrie cã Naționalismul este o doctrinã relativ nouã, a secolelor 19-20, pe considerentul cã el a fost formulat și introdus în politicã, în economie, în dreptul internațional public, în sociologie, în urma ideilor lansate de revoluția francezã. De fapt, la origine, doctrinele naționaliste au urmat celor patru clasici – poeți, eseiști, critici: Charles Péguy (1873-1914) – lanseazã teoria unui naționalism umanist, creștin, deschis, la baza cãruia este voința de a pãzi Franța de distrugerea unui viitor rãzboi prin salvarea universului tradițional; Charles Maurras (1868-1952) – fundamenteazã naționalismul integral, bazat pe monarhie, reinterpretând istoria Franței și ajungând la concluzia cã monarhia reprezintã singurul regim de care Franța are nevoie, patria este identificatã cu națiunea și cu regele, monarhia ereditarã fiind garanția stabilitãții politice, regele având puteri depline, fãrã a fi jenat de un Parlament. În concepția sa, monarhul absolut nu poate fi tiran, deoarece reprezintã națiunea, conduce pentru binele comun și nu din capriciu personal; Maurice Barres (1862-1928) – asimileazã națiunea patriei tradiționale, pericolul fiind tot ceea ce este strãin; Johannes Fichte (1762-1841) – dã naștere unui naționalism rasist determinat de necesitatea renașterii națiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I.
Politologul român Alina Mungiu Pippidi a fãcut o clasificare a naționalismului, în lucrarea despre „Tipurile de naționalism dezvoltate în spațiul românesc”, acestea fiind: naționalism liberal; naționalism conservator; naționalism fundamentalist ortodox sau mistic; naționalism revoluționar. Citez: „În perioada de dupã crearea statului național avem un naționalism conservator, ai cãrui ideologi sunt Iorga și Motru, și unul mistic, cu accente revoluționare, care identificã esența românismului cu ortodoxismul, descris ca stare de a fi, în care voința de a deveni altceva este absentã. Din aceastã perspectivã, o notã esențialã a națiunii este confesiunea, Nae Ionescu contestând practic faptul cã națiunile occidentale multiconfesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare. (…) Naționalismul revoluționar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinței, de Nae Ionescu și fundamentalismul ortodox. «Naționalismul nostru, scria Cioran, trebuie sã plece din dorința de rãzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorința de a face istorie». Și tot Cioran se despãrțea de naționaliștii conservatori, scriind: «Gãsesc cã, în România, singurul naționalism fecund, creator și vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai cã ignorã tradiția, dar o neagã și o înfrânge». Tuturor acestor tipuri de naționalism le urmeazã naționalismul comunist al lui Ceaușescu. (…) Naționalismul este și va rãmâne singura ideologie cu o bazã veritabilã popularã din România post-comunistã. De ideologia naționalistã, în grade diferite, sunt atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist, din simplul motiv cã acele condiții de bazã, care fãceau din ne-naționaliști o minoritate între cele douã rãzboaie mondiale, sunt neschimbate și astãzi, când statul și națiunea sunt în continuare, aproape în întregime, de creat sau de recreat”.
Naționalistul adevãrat acționeazã din dragoste, nu din urã. Nu cautã rãzbunarea, ci dreptatea. Nu falsificã istoria, ci ia în considerație istoria adevãratã. Naționalismul oricãrei țãri nu trebuie sã doreascã expansiunea teritorialã sau culturalã și nici cea ideologicã.
Acestor opinii le adaug vorbele scriitorului Liviu Rebreanu: „A-ți iubi țara nu înseamnã a fi naționalist”. Este un sentiment normal, este ca și cum ți-ai iubi pãrinții care ți-au dat viațã.
Istoricul religiilor, filozoful Mircea Eliade (1907-1986) s-a pronunțat asupra cãrții: „Românismul dlui Motru este istoric, nu etnic. (…) Într-un asemenea «românism» cred foarte mulți oameni” și enumerã pe Camil Petrescu, E. Cioran, L. Blaga, Șerban Cioculescu, „un asemenea românism, spune el, este, de fapt, justificarea tuturor oamenilor onești, muncitori, optimiști din aceastã țarã. (…) Alãturi de profesorul N. Iorga, d. Rãdulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai creator și cel mai original al generației de la 1900. (…) Și dl. Iorga și dl. Motru, au fost trãdați de generația ai cãrei șefi spirituali sunt”.
Sociologul, profesorul Constantin Schifirneț (n.1945) vorbind despre C. R. Motru drept creator de sistem filozofic, spune cã el a avut capacitatea de a se schimba în raport cu epoca în care a trãit, schimbarea nefiind oportunism, ci faptul cã a fost un spirit vizionar, dornic de reformism, atent la tot ce se întâmpla în evoluția societãții timpului sãu, sesizând necesitatea unui mod propriu de a gândi realitatea naționalã. Îl considerã primul filozof român „atât prin formație cât și prin acțiunea de construire a unei culturi filozofice și a unui mediu filozofic”, corectând în acest fel imaginea nedreaptã datoratã criticului George Cãlinescu. Legat de spiritualitate și naționalism, în ideea cã noii spiritualitãți europene nu-i mai corespunde naționalismul pe care l-a urmat, citeazã afirmația lui C. R. Motru: ,,Cãci naționalismul nostru de pânã acum este o concepție de împrumut, care a putut sã-și aibã oportunitatea sa politicã în trecut, care însã nu poate fi un crez al vieții noastre românești. (…) Suntem români. Sã avem curajul sã ne cunoaștem ce suntem și sã ne prezentãm lumii așa cum suntem”. Apreciazã cartea „Românismul”, în care autorul demonstreazã cum românismul – o formã ineditã a identitãții noastre – este spiritualitatea nouã în care trebuie sã se înscrie poporul român, așa cum rezultã din câteva dintre aserțiunile lui, printre care exemplificã: ,,Românismul nu este o spiritualitate pe înțelesul bãtrânilor, ci numai pe înțelesul tinerilor. (…) Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism, ci este pur și simplu Românism. El iese din credința cã pe români îi leagã laolaltã o realitate cu mult mai adâncã decât aceea constatatã prin simțurile fiecãrui român în parte. (…) Românismul nu este nici xenofobism, cum s-a afirmat de unii, nici ortodoxism, cum s-a afirmat de alții, ci este un naționalism, mai adâncit sau mai încorporat în cerințele vremii. (…) Este naționalismul ieșit din condițiile istorice ale Europei, diferențiat dupã natura poporului nostru. (…) Fiecare popor constituie un unicat pe lume. (…) Românismul e o manifestație a realitãții istorice românești. (…) Naționalismul fiecãrui popor este o existențã originalã și nicidecum copia unui model universal”.
Psihologul Constantin Georgiade (1898-1991) considera cã aceastã carte ,,este o revelație prin cuprinsul, observațiile și ideile sale", Românismul fiind ,,o profeție" despre neamul românesc, o lucrare de mare sintezã sociologicã, „o contribuțiune la sociologia culturii europene și la cunoașterea dezvoltãrii economice a Statelor europene". Dupã Constantin Georgiade, cartea este și o criticã a istoriei statelor din Occident.
Politologul, profesorul Ghițã Ionescu (1913-1996), democrat convins, spune cã „Românismul domniei sale este o linie medie, este admirabilã atitudine a sinceritãții și a bunului simț".
Cartea, în întregimea sa, nu a avut numai ecouri pozitive. O cronicã nesemnatã se pronunța negativ în legãturã cu aceastã lucrare a lui Motru: ,,Tot un fãclier antinațional al țãrãnismului, profesor și acesta, dl. Rãdulescu-Motru, și-a cristalizat de curând gândirea politicã într-o carte de filosofie socialã intitulatã Românismul. Ce este românismul, nu se prea înțelege lãmurit din lucrarea domnului Motru...”.
Teologul Ioan N. Beju (1906-1994), constata cã o asemenea carte ,,deși pleacã din lagãrul celor bãtrâni, se ocupã de probleme ce frãmântã generația tânãrã", dar ,,Bãtrânul profesor, pe care ne-am obicinuit a-l considera printre gânditorii noștri de elitã, procedând subiectiv, își dã în petec la sfârșitul unei cariere închinate gândirii și prosperitãții", pentru cã nu acceptã ideea cum cã românismul și ortodoxismul coincid, în opinia lui fiind entitãți diferite.
Naționalismul, la ora actualã, poate avea implicații majore asupra securitãții europene, „el este în același timp factor al integrãrii societale și politice, dar și impuls distructiv, generator de conflicte ireductibile”, scrie doctorul în filozofie Mircea Naidin (n. 1967) într-un eseu. El se ocupã de asemeni de gândirea lui Jurgen Habermas (n. 1929), cel mai important și influent filosof german contemporan, unul dintre principalii intelectuali publici din Europa, creionat de unii ca idealist, dar și criticat de alții ca fiind oarecum demodat pentru zilele noastre, care considerã cã s-a intrat într-o „constelație postnaționalã a istoriei”, ceea ce face ca statul național sã devinã dependent de forțele economice și politice. Pentru el, Naționalismul – aidoma lui C. R. Motru – este o soluție care și-a epuizat utilitatea și nu mai prezintã soluții viabile pentru problemele sociale contemporane, problema crucialã pentru Uniunea Europeanã fiind „o constituție care sã consacre democrația postnaționalã și sã asigure patru performanțe: ocuparea satisfãcãtoare a forței de muncã, corelarea eficienței pieței cu dreptatea socialã, înzestrarea Uniunii cu competențe de decizie, formarea unei identitãți europene în realitatea practicã a vieții oamenilor”.
Oricum am gândi, o societate umanã nu poate exista în afara unui ideal, așa precum fiecare individ îl are. Veșnic cãutãm o lume mai bunã, mai dreaptã, mai sigurã și mai frumoasã.
Și revenind la autorul cãrții aduse în discuție, mai amintesc pagina transcrisã din amintirile lui C. R. Motru, de cãtre filozoful, poetul, eseistul, publicistul, scriitorul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Între suflet și spirit”, în care tânãrul filozof – este vorba de Constantin Rãdulescu-Motru –, nehotãrât pentru cariera pe care trebuia sã o aleagã, scria: „Suntem așa de înapoiați noi românii, cã orice specialitate aș lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamã…”, Noica adãugând sfatul pentru tinerii pe care-i încearcã aceeași amãrãciune, sã existe în ei „aceeași vitalitate, aceeași putere de a depãși resemnarea și de a lucra cum a fãcut-o acest exemplar rar de muncã și productivitate, care a fost și este Constantin Rãdulescu Motru”.
Vavila Popovici, Stanford, Connecticut, SUA
|
Vavila Popovici 9/23/2022 |
Contact: |
|
|
