Zbor de toamnă
Șed pe pământ și admirându-ți zborul,
mai mângâi brazda, așezând sămânța,
mi-aduc aminte de satul Săpânța,
când păsările-și strâng din nou soborul.
Zadarnic mă-ncerca mereu căința,
degeaba glăsuia în jur poporul,
prin codrii răsuna mereu toporul –
eu m-am pierdut de la-nceput credința,
căci pașii mei sunau tot singuratici,
pe drumul meu cel presărat cu spini.
Vine iar frigul dinspre Miază-Noapte,
Vezi, ochii tăi privesc acum tomnatici,
căci te-nfioară ale iernii șoapte
și cred că și zburând tu mai suspini...
|
