Dumitru Ichim - sonetul CCCXCIV
Osmoza poetică psalm-sonet, într-un joc de perspective lirice, închide o carte de versuri (1) sub semnul funcției epistemologice a iubirii prin experiența vieții creștine, prin lumea în care ființa își duce existența:
Iubite, din Cântarea Cântărilor, ți-s roaba!
N-ascunzi sub borangicuri frumseți de lună plină,
De arde-n flori migdalul nu-i poți spori podoaba,
Că fără preț e mustul ce-a stors din lut lumina.
Pe unde îți porți turma apusurilor roșii,
Mieluț purtând în brațe cu lână ca Hermonul?
Iubește-mă ca vântul smulgându-ți chiparoșii,
c-o dată-i beat de ceruri, divin psaltirionul!
Înfrunză-mă-n săruturi , înfremătând măslinii,
Că-n verdele de flăcări dă auru-n porfiră!
Din cedru ni-i cămara, bea-mi nopțile luminii
Și rodiei povestea cum buzele-o rodiră!
În inimă te-ascunde, mireasm-a ei și-mi cântă...
Se-aud pe-afară gloate, închide Cartea Sfântă!
Modelul dialogului din Cântarea Cântărilor se organizează chiar din primul vers: folosirea vocativul și precizarea prin semnele citării, elemente continuate prin limbajul metaforic de alegorie profetică - Iubirea dintre Hristos și Biserică. La fel ca în plan religios, și în viața poetului iubirea este unică.
Aspectele iubirii se întretaie în planuri diferite într-un amestec tulburător, lărgind vechea schemă lirică și dramatică din poemul ebraic cu semnificațiile personale în momente diferite. Ca joc complex al spiritului, poezia, prin evenimentele ei, se leagă de un timp anume, acest timp e viața poetului ca experiență sufletească și spirituală. Pentru poet, echivalentul vieții este iubirea.
Versul Iubite, din Cântarea Cântărilor, ți-s roaba!fixează un spațiu cultural, în același timp, poetic. Următoarele unsprezece versuri constituie cuvintele îndrăgostitului, care, prin verbele la imperativ, exprimă iubirea pasionată. Întrebarea, de un puternic efect intens ambiguizat, Pe unde îți porți turma apusurilor roșii, / Mieluț purtând în brațe cu lână ca Hermonul?deschide o altă perspectivă. Frumoasa păstoriță săracă, Sulamita, în viziunea poetului D. Ichim, poartă în brațe un miel. Este vorba de planul spiritualității creștine.
Cele două planuri cuprind, emblenatic, imaginea Bunului Păstor și imaginea poetului, psaltirionul. Despre vechimea primei imagini în ținuturile noastre vorbesc descoperirile arheologice. În seria psalmist, psaltist, psalmit (autor sau cântăreț de psalmi), poetul D. Ichim introduce termenul psaltirion, care în sens direct denumește un instrument muzical de formă triunghiulară, cu corzi, harfă. În același timp putem aminti și sensul învechit psaltire. Versurile poetului alcătuiesc o psaltire emoționantă prin bogăția lirică determinată de momentul scrierii lor. Visul sacu al existenței apare în dublă perspectivă: umanitatea ființei și umanitatea credinței.
Căutarea divinității se caracterizează printr-un aspect esențial: natura general umană, cu alte cuvinte, universală, într-o trăire individuală, cu particularitățile caracteristice care dau intensitatea sentimentului.
Omul caută reperele existenței divine pentru a-și fixa orientarea proprie în existența efemeră. Orientarea din instinct te ține pe aceeași treaptă de existență, orientarea după idealuri te schimbă și schimbă lumea.
Metafizică prin originea ei, iubirea e starea superioară a creatorului ca o strălucitoare mulțumire. În om, ea are origine divină, multiplică sinele pentru a putea fi sentiment în geneza umanității, prima și ultima stare de suflet capabilă să oprească orice apocalipsă. Singura salvare, sugerează poetul, este iubirea, deși trebuie să recunoaștem că iubirea nu ne-a făcut pe toți fericiți. Nici iubirea divină nu face fericite toate ființele, egoismul n-o acceptă ca soluție salvatoare,
Succesiunea gândurilor într-o creație lirică are loc ca bătaia clipelor în țesătura veșniciei. Conștiința de sine a cuvântului se pune în valoare de vocația poetică, în acest psalm, cald și firesc, fără excese lirice. Nu se poate vorbi despre poezie fără asumarea condiției lirice, ceea ce se face prin întoarcerea poetului asupra lui însuși în orizontul ființei postmoderne.
Poetul echilibrează energiile emoționale și semantice spre a conferi forță poemului. Sonetul devine o postfață, cu învățămintele experienței trăirii iubirii umane și divine în concluzii vizionare, într-o carte care venerează viața. Din intențiile textului se poate ieși mai ales cu pierdere. Cine rămâne în text mai urcă o treaptă de înnobilare sufletească. Poezia sfidează rațiunea și e normal să fie așa. În sistemul esteticii, viața rămâne a poetului, dar prin faptul că ne regăsim în ea o simțim proprietatea noastră. Poetul regândește eternitatea prin tensiune sufletească și printr-o puternică încredințare în creația divină, salvarea prin iubire sub raportul cunoașterii lirice. Respirația lirică rămâne în spațiul stilului structurat în spiritualitatea noastră, prin semantica poetică a iubirii.
Cartea este element de limbaj în manifestare ontologică. În spațiul și timpul creației, se produce fenomenul de consubstanțialitate, fel de a se așeza în lume sub privirea cititorului într-un moment concret al existenței ca parte individuală într-o spiritualitate. Din perspectivă spațială și culturală formafrumsețeexprimă ființa românească. Natura poetică a psalmului (migdalul, chiparoșii, măslinii, cedru) poartă doar sugestii cerute de formele iubirii. Armonia consonantică și vocalică la distanță din versul Și rodiei povestea cum buzele-o rodirădezvoltă o structură lexico-semnatică. Vocabula rodie, din punct de vedere estetic și cultural, este un complex de semnificații simbolice, pe o bază epistemologică largă, de la aspecte magice și elemente de inițiere în mistere, până la ideea morții și sacrificiului, de la pasiune și puritate, la fertilitate și bogăție, de la semnificații profane la simbolistica sacră a culorilor. Aspectul fructului și semnificațiile sale au pătruns în arhitectură, sculptură și pictură, în vestimentația ceremoniilor religioase sau regale. Simbolistica rodiei a fost preluată de tradiția creștină, sugerând sângele din jertfa mântuitoare.
În traducerea lui Ioan Alexandru, versetul 3 din capitolul 4 apare în felul următor: Precum o coardă roșu închisă buzele tale/ și gura graiului tău fermecătoare. Precum o ruptură de rodie coaptă sînt tîmplele tale / Îndărăptul voalului tău.(2). În comentariile sale, poetul Ioan Alexandru notează: Faptul că fața miresei vorbește de rodnicia ei este încă o dată semnul spiritualizării. Imaginea vorbește despre ceasul apropierii nunții cînd mireasa își ridică voalul ca mirele să-i vadă fața. Deja voalul e dat puțin la o parte, fața miresei poate fi văzută puțin cît o ruptură de rodie.(3).
Îndemnul de a închide cartea nu are de-a face cu oprirea timpului, ci este o deschidere nouă. Gloatele care se aud vin din esența lumii, exprimă o înțelegere dramatică, de la intrarea triumfală, sărbătorească în Ierusalim, la moartea ca jertfă. Emulația poetică, o poveste a iubirii, efort în ideal, lapidar formulată în chip axiomatic la modul imperativ, devine mireasmă și cântec, într-un cuvânt de încheiere, sugerând adevărul absolut: permanența istorică a jertfei e determinată de gloatelecare au nevoie de un mesaj de viață.
1. Dumitru Ichim, Ti știi că te iubesc 150 de sonete prefațate și ilustrate d Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București, 2016.
2. Cântarea Cântărilor, Studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Tradudere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977, p. 36.
3. Ibidem, 61.
CONSTANTIN TEODORESCU . Kitchener On
|
Constantin Teodorescu 9/8/2022 |
Contact: |
|
|
