Convorbire cu scriitorul Eginald Schlattner
Parohia evanghelică a comunei Roșia/Rothberg – Mons Rubens - ne întâmpină cu obișnuita ei atmosferă de oază verde, îmbibată cu liniște, aparent suspendată în timp, neîntinată de secole.
An gottdurchlässiger Stelle, la loc cu acces la Domnul, cum obișnuiește să o numească amfitrionul nostru, părintele și scriitorul sas Eginald Schlattner.
Este un om greu de deslușit, cunoscut pentru personalitatea sa multifațetică: inginer hidrolog, fost deținut politic, preot evanghelic, duhovnic de penitenciare, scriitor vestit.
În străinătate este cel mai cunoscut romancier din România!
Atenție: din România! O particulă care spune multe, căci, întrebat fiind despre categoria în care se încadrează cu sufletul, Schlattner răspunde clar:
- Mă identific cel mai bine cu formularea franceză écrivain allemand de Roumanie.
- Bine, dar se poate traduce perfect în toate limbile, îl contrazic eu prompt.
- Nu este așa de simplu, îmi răspunde calm. Acel «de» francez nu implică o localizare geografică sau o țară de origine lăsată în urmă, cum ne-ar lăsa să credem particula românească «din», sau cea germană «aus», respectiv «von». Nici construcția „al României” nu m-ar descrie, pentru că nu sunt reprezentativ decât cel mult pentru zona Ardealului, așa multiculturală cum este. Complicată, ca mine.
- Dreptate aveți, căci este foarte greu să pui în cuvinte o personalitate atât de complexă, mai ales acum, când vă apropiați de pragul vârstei de 90 de ani. O viață trăită și împărțită în stânga și dreapta, cu oameni care, în majoritatea lor, nu mai sunt printre noi, într-o țară care, de asemenea, în conturul ei schimbător, la fel, a variat.
- Așa este, multe, aproape insuportabil de multe schimbări. Înainte de Unire, România semăna cu un corn alipit curburii Carpaților. După aceea s-a rotunjit, luând forma unei chifle rumenite...
Deși, pe vremea când micuțul băiat învăța să vorbească nemțește, limba maternă, a doua limbă vorbită în casă era maghiara. Deși familia alesese deja să se mute în partea de Ardeal adjudecată la 1918 - 1920 României, până în ziua de astăzi, el nu a regretat acea decizie de a rămâne fidel locului. Ba mai mult, șaptezeci de ani mai târziu, când întreaga comunitate de sași din comuna în care oficia ca preot evanghelic a emigrat în Germania după căderea Cortinei de Fier, Eg. Schlattner a rămas în parohia sa, la locul pe care îl consideră predestinat, unde Dumnezeu îl știe pe nume.
Aflu, nu fără stupoare, că în urma recensământului care tocmai s-a încheiat, comuna Roșia se înscrie în rândul comunelor sibiene celor mai dinamice și mai mari, populația ei depășind-o cu mult chiar și pe cea a unor orașe măricele, precum Tălmaciului meu natal. Stranie creștere, ținând cont de exodul sașilor! În fond, ei care au fondat localitatea acum 800 de ani și numai doi dintre ei mai sunt aici. Dar locul gol lăsat de ei se umple cu viață, din nou.
Doar caleidoscopul etniilor s-a schimbat. Ponderea minorității cu ten brun, cum obișnuiește scriitorul să îi numească pe romi, crește vertiginos. Reprezentanții ei îi calcă pragul, veniți să ajute în gospodărie, fiind ei înșiși ajutați adesea de preotul tolerant. Nu pune accent pe confesiunile pe care sunt distribuiți numeroșii săi vizitatori, care se bucură mereu de ospitalitatea sa necondiționată.
Legat de naționalitățile conlocuitoare, preotul Schlattner subliniază bucuros faptul că în formularul românesc de recenzare există o rubrică nemaiîntâlnită prin alte țări: pe lângă cetățenie - evident română - fiecare locuitor poate menționa etnia căreia în aparține (sas, ungur, rom, turc sau orice altceva). Cu vădită satisfacție, Schlattner punctează acest detaliu de unicitate, pledând pentru facerea sa cunoscută în lume și, mai ales, pentru practicarea aceleiași toleranțe și în restul țărilor membre ale Uniunii Europene.
Însoțitorii mei în vizita la Parohie sunt oameni de vază, foști funcționari guvernamentali și oficiali din armata germană și engleză, având origine nobilă, parțial maghiară. Discuția se încinge în trei limbi. Constat cu aceeași uimire care mă încearcă ori de câte ori îl vizitez pe Părinte, că lumea e extraordinar de mică. După o scurtă introducere a fiecăruia, sunt descoperite legături comune, prieteni și cunoscuți din lumea literelor și din spița nobiliară europeană, conexiuni strâns întrețesute. Sentimentul acesta al istoriei pe care o avem în comun, al apartenenței la marea familie europeană, suprapus peste constatarea că avem, totuși, un continent mai mic decât am crede, mă surprinde de fiecare dată când îl vizitez pe scriitorul doar aparent izolat la marginea lumii. Îmi dă mereu încredere și îmi lasă impresia că mi-am aflat iarăși locul, că nimic nu este întâmplător.
Ne concentrăm mai apoi pe latura literară. Aflăm că scriitorul Schlattner lucrează la finalizarea ultimului său roman, cu titlul german Brunnentor (Poarta fântânii), care își desfășoară acțiunea în orășelul Vlăhița, din Secuime, în anii 1936 - 1940. Trecem în revistă scrierile de până acum ale autorului și în străfundul inimii sperăm să nu fie ultima sa creație beletristică. Șansele de a nu se opri aici sunt bune căci, în ciuda vârstei venerabile, pofta de a scrie nu l-a părăsit, deși a anunțat în mai multe rânduri retragerea din activitatea creatoare. Pe lângă cele trei romane voluminoase din trilogia Chipurilor scufundate (Cocoșul decapitat, Mănușile roșii și Clavir în ceață, Ed. Zsolnay, Viena) alte trei romane, drăgăstos alintate de autor cu particula „mici” pentru că nu depășesc pregul celor „doar” 300 de pagini, s-au tipărit în Germania, la impecabila editură Pop, din Ludwigsburg. Al șaptelea roman, acum în lucru, ar urma să încheie seria autobiografică, punctând perioada primilor ani de acasă, petrecuți în zona secuiască. Publicul așteaptă înfrigurat să vadă dacă pariul acesta al unei retrageri din activitate greu de imaginat, nu va fi, totuși, amânat.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 9/3/2022 |
Contact: |
|
|
