Din seria: Patrologia în dezbatere - Sfântul Ioan Botezătorul - omul cu aripi îngerești, arhanghelul cu chip omenesc și dascălul pocăinței
Șirul ori panoplia sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie cu cinstirea sau prăznuirea adormirii Sfântului Ioan, Botezătorul, Proorocul și Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos.
Viața acestui sfânt, al cărui nume îl poartă peste două milioane de români, se poate rezuma la un singur cuvânt: pocăința.
Numele Sfântului Ioan arată esența vieții sale: Dumnezeu a avut milă (în limba ebraică Jo (Jahve) + Hanan).
Toată mila lui Dumnezeu se poate cuprinde în faptul că El a dorit și inițiat împăcarea Sa cu noi.
Pentru aceasta, și-a rânduit Înaintemergător, Prooroc și Botezător. Om cu aleasă viață sfântă, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus că între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi, ca de înger.
Căci pocăința înalță pe om chiar mai presus de înălțimea spirituală a îngerilor. Căci nici un înger nu a fost numit vreodată fiu al Domnului, în Duhul Sfânt.
Sfântul Ioan este Înaintemergător deoarece el deschide calea pe care Mântuitorul Iisus Hristos însuși o va întări și consolida: calea îndreptării morale prin pocăință.
Încă, înainte cu vreo șapte secole sau veacuri de Hristos, Proorocul Isaia va profeți nu doar venirea lui Mesia, ci și apariția lui Ioan, spunând: glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.
Altfel spus, în aceste condiții, predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosință: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? Faceți, dar, roade vrednice de pocăință!...
Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.
De aceea, practica la râul Iordan botezul pocăinței, o anticipare/o prefigurare a ceea ce Iisus Hristos va institui mai târziu ca Taina Spovedaniei, a mărturisirii păcatului: Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor.
Și ieșeau la el tot ținutul Iudeii și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.
Apoi, Sfântul Ioan este Prooroc, deoarece el însuși va profeți despre Mesia, dar nu doar la modul verbal, ca toți proorocii de până la el, ci arătându-L lumii întregi: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt. Iar la momentul întâlnirii la Iordan dintre el și Iisus Hristos, va da mărturie zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.
În sfârșit, Sfântul Ioan este și Botezătorul Domnului, deoarece el se va învrednici să boteze în râul Iordan pe Iisus Hristos, așa cum frumos spune un vechi imn al Bisericii: mâna robului s-a atins de creștetul Stăpânului.
Prin această formulare aparent discriminatorie, cu iz sclavagist poate pentru unii, se arată, practic, marea dragoste a lui Dumnezeu, căci El este Cel ce se smerește și inițiază împăcarea cu noi, arătându-și toată deschiderea ori disponibilitatea de a reintra în comuniune cu omul.
După cum și Iisus Hristos va spune: Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.
Prin urmare, dacă Dumnezeu ne cheamă la împăcarea și la iertare, ce vom face? Vom refuza o asemenea ofertă, menită a restabili frumusețea și armonia creației? Depinde doar de noi.
Tocmai de aceea, șirul sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie într-un mod educativ, oferindu-ne pe calea vieții noastre, puterea restauratoare a pocăinței, înțeleasă ca îndreptare morală, ca zbor către înălțimile virtuților.
Însă cinstirea Sfântului Ioan nu se oprește aici, deoarece, de-a lungul anului, îl mai cinstim de cinci ori, semn al faptului că îndreptarea morală nu este un act izolat, ci o coordonată a vieții creștine: Soborul (07 ianuarie), Zămislirea (23 septembrie), Nașterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Prima și a doua aflare a capului său (24 februarie) precum și a treia aflare a capului sau (25 mai).
În altă ordine de idei, da, este posibil ca mândria, orgoliul, vanitatea, care lucrează prin decăderile de zi cu zi, să nu ne lase să ajungem la capătul drumului, ratând împăcarea cu noi înșine, cu aproapele și, prin aceasta, cu Dumnezeu.
Dar, să nu ne descurajăm. Sfântul Ioan ne-a învățat că se poate. Mai mult, este necesar!...
Sfântul Ioan Botezătorul sau despre curajul de a descoperi și denunța răul
Într-o lume descurajantă și descurajată se impune a se vorbi despre curaj și bărbăție, curajul fiind, dintotdeauna și întotdeauna, o calitate și o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinența, nu insolența, nu indolența, nu obrăznicia ori nesimțirea!...
Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo și atunci când trebuie și, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoși, hotărâți, fermi și demni, raportându-te la ei ca la niște exemple, pilde și modele vrednice de urmat!...
Căci, ce altceva au fost Sfinții, Eroii, Martirii, Mărturisitorii și Mucenicii acestei lumi și acestui neam sau popor dacă nu niște oameni plini de bărbăție și curaj, care au avut tăria sufletească și capacitatea morală de a spune binelui bine și răului rău, de a spune da acolo unde era da și de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta și admite numai ce trebuia primit și de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat și înlăturat!...
Și noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate și cu dreptate, ba, mai mult, încurajând și îmbărbătând!...
Cu alte cuvinte, o caracteristică special, deosebită, fundamentală a desăvârșirii umane este curajul denunțării răului, indiferent de forma sa de manifestare.
Noi, toți, așadar, suntem chemați la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării și amendării, întoarcerii și convertirii, sancționării și corectării!...
Prin urmare, noi suntem chemați să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind și mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează și chiar supără, însă tot el este acela care ne va face liberi!
În (tot) acest context, un exemplu, un reper și un model, concret și elocvent, găsim în persoana Sfântului Ioan Botezătorul.
În ziua de 29 august cinstim Adormirea sa. Bine ar fi dacă i-am putea urma Dascălului pocăinței în frumoasa ori nobila nebunie a curajului denunțării!...
Altiminteri, există două mari tipuri de denunțare a răului: denunțarea exterioară, când răul este condamnat public și denunțarea interioară, un auto-denunț în fața propriei conștiințe. Ambele au ca efect identificarea și părăsirea răului.
Însă denunțul exterior nu funcționează corect fără cel interior. mai exact/mai precis, nu poți să demaști răul din jurul tău până nu ai terminat mai întâi cu cel din tine.
Doar așa, adică în aceste condiții, denunțul public poate ajuta și folosi societății!...
Altfel spus, el se transformă în concurs de acuze și scandal pe dosare și scheleți în dulap.
Nu poți scoate, sigur și eficient, paiul din ochiul aproapelui tău dacă nu ai învățat temeinic să scoți bârna din propriul tău ochi!...
Da, într-adevăr, de aceea, deci, Sfântul Ioan Botezătorul este un foarte bun și relevant, exemplu, model și reper, în acest sens.
Predica, cuvântarea sa publică arată atât curajul de a denunța răul cât și priceperea sau înțelepciunea de a oferi soluții reale, adevărate, veritabile și eficiente.
Dprept urmare, cuvintele sale aveau rostul de a trezi conștiințele corupte. Pui de vipere, pocăiți-vă, aruncarea în foc sunt câteva expresii consemnate în Biblie sau Sfânta Scriptură, pe care Sfântul Ioan le adresa celor care aveau nevoie de îndreptare.
Scutiți de asemenea gingășii nu erau nici aristocrații timpului, fariseii și saducheii și nici măcar tetrarhul Irod Antipa, care a luat de nevastă pe cumnata sa, Irodiada.
De altfel, osândirea în public a acestei relații va fi și motivul pentru care Sfântul Ioan va fi decapitat și martirizat.
Nimic nou sub soare însă.
Asemeni Sfântului Ioan au pățit mulți din cei care au demascat în mod public răul, viciul, patima, mafia și corupția, devenind, astfel eroi, martiri și mucenici.
Aceasta nu face decât să pună și mai mult în lumină curajul de a sluji Adevărul și, Adevărului, iar nu minciuna sau, minciunii!...
Dar nu poate oricine să împlinească, să realizeze așa ceva, cu toate că, toți suntem chemați la acest lucru!...
Pentru a reuși, însă, trebuie mai întâi să te cureți pe tine însuți de corupție și (de) tendința ori ispita de a negocia Adevărul.
În lumea noastră, tăcerea se poate cumpăra și negocia, doar pentru simplul motiv că în noi zac aliații corupției morale: parvenitismul, lașitatea, comoditatea, confortul, poziția socială, condiționările materiale, interesul propriu sau de grup etc.
D-abia când vom purifica partea din interior a paharului, abia atunci vom reuși să curățăm și pe cea din exterior sau din afară!...
În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge scria Sfântul Apostol Pavel celor ce se plângeau că lupta cu răul este grea și produce suferință și neplăceri.
În alt loc, arată, clar și limpede, cu cine trebuie dusă această luptă: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.
Cu alte cuvinte, minciuna, manipularea, viclenia, tovărășiile rele sunt cele ce trebuiesc evitate, dacă vrem să reușim desăvârșirea noastră și a celor din jur.
În acest context, denunțarea mafiei, a corupției și a mizeriilor de orice tip ca fiind excomunicate, nu poate decât să aducă o speranță în sufletele celor ce așteaptă din partea oficialităților măsuri mai clare și mai ferme pentru eliminarea tuturor relelor sociale.
Prin urmare, este ușor de înțeles, de ce (ne) dorim și așteptăm o asemenea eradicare a corupției, mafiei și a tuturor ticăloșiilor acestui veac dacă ținem seama că astfel de structuri mafiote iau în stăpânire nu grupuri izolate de oameni, ci întregi ținuturi și structuri administrative.
Însă, din păcate, în vremurile de acum, la noi, situația pare ireală și răsturnată. Denunțul public a ajuns aproape un sport național, mai ales în lumea politică, mass-media fiind inundată de declarații tăioase și alarmiste la adresa pericolului în care sunt puse adevărul, corectitudinea, cinstea și onoarea. Noi chiar avem inflație de denunțuri și denunțători. Uneori, cu înregistrări video și stenograme.
Din nefericire însă, efectele, urmările sau consecințele nu sunt pe măsură, căci faptele cotidianului adeseori nu sunt decât sursa de alimentare a noi denunțuri. Tindem să devenim o națiune captivă în rele, asemeni șoarecelui care alergă într-un cilindru și nu ajunge nicăieri. Nu producem decât un masiv circ mediatic, uneori cu impact planetar (a se vedea, între altele, și cazul Caracal) și, totodată, palide rezultate în domeniul îndreptării concrete a ceea ce numim, generic, stat de drept.
Paradoxal însă, uneori, din dorința de îndrepta lucrurile, se pornesc războieli isterice și curse panicarde contra unor dușmani iluzorii.
Și, totuși, cu toate acestea, bineînțeles că, sunt și excepții, care reușesc să decripteze cotidianul duhovnicesc pe înțelesul oamenilor, dar tocmai aici este problema: vorbim despre excepții și nu despre regulă.
Se pare că, încă, lipsa curajului, veritabil și autentic, frica, teama de a deranja prin polemici, concrete și constructive, pe anumite teme, probleme ori subiecte, reale și adevărate, nu imaginare și nici închipuite, este mai puternică decât curajul de a demasca răul din societate.
Oare de ce? Căci, nu ne interesează n-ar fi un răspuns lămuritor și convingător pentru Sfântul Ioan Botezătorul!...
Așadar, acum, în încheiere, vom reține și sublinia, în același duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că curajul este o prea rareori pomenită și totuși esențială însușire creștină. Poate că îndată după virtuțile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.
Prin urmare, să nu uităm faptul că Curajul conține geniu, putere și magie (Goethe); Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici și să vorbești. Curajul înseamnă, de asemenea, să te așezi și să asculți (Churchill) și, De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de lașitate este impus de minte!...
De aceea, haideți oameni buni, să fim, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, curajoși, fermi, hotărâți și demni, căci, curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, și uniți!...
Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înșine, în tot locul, în tot ceasul și în toată vremea!...
Dr. Stelian Gomboș
https://steliangombos.wordpress.com/
|
Stelian Gomboș 8/29/2022 |
Contact: |
|
|
