Jean Băilesteanu si satul din inima mea
Am avut privilegiul să mă nasc într-o vreme în care satul traditional românesc mai supravietuia încă, chiar dacă-si trăia ultimele sale clipe. Beneficiez, slavă Domnului, de o memorie destul de bună încă si îmi amintesc că am văzut în anii dintâi ai copilăriei mele cum se secera grâul în câmp cu mâinile, îmi amintesc cum se clădeau snopii de grâu în măgari, cum erau apoi cărati în care cu loitrele de toată ziua înlocuite de unele ca niste scări, mult mai lungi, cale de multi kilometri, tocmai pe vale, în lunca Oltului, îmi amintesc aria de acolo, cu clăile care prefigurau satul în miniatură, cum magistral a descris-o Marin Preda, îmi amintesc vuietul batozelor si praful din spatele acestora... ”Parcă ati fi fost la curu’ batozei”, ne certa mama pe mine si pe fratele meu când seara, obosită de munca zilei, era nevoită să pună albia să ne curete de praful adunat din ulită, unde ne jucam până seara târziu. Nouă copiilor ne plăcea la curu’ batozei, unde ne băgam să privim fascinati trapul săltat al cailor din miezul masinăriei care, prin miscarea lor ritmică si alternativă, aruncau afară paiele galbene de pe care fuseseră bătute spicele. Eram amenintati cu furca ridicată si alungati de acolo de mamele noastre care, cu cârpele trase pe ochi, legate peste gură si nas, munceau în prăfăraia aia pentru a trage paiele de sub batoză si a le trece pe după o funie legată de o pereche de boi, care apoi le duceau mai departe pentru a nu sufoca batoza. Ne plăcea să ne jucăm si în fata batozei, simulând înotul în jgheabul mare, destinat culesului viilor, în care acum, pe mai multe guri, curgea în suvoaie aurul câmpiilor. După ce ne săturam de joc, plecam cu poalele pline de grâu la un chiosc din marginea ariei unde se vindeau bomboane pe grâu, nu pe bani ca în sat. Părintii, bucurosi de bogătia recoltei, ne îngăduiau cu mărinimie să luăm destule poale de grâu din jheabul ăla, oprindu-ne doar atunci când se temeau că o să ne doară burtile de atâtea bomboane. Mergeam atunci să ne răcorim si să dăm jos praful de pe noi în râul din apropiere, aria fiind întotdeauna încropită pe marginea Oltului mic, din teama ca focul să nu mistuie cumva truda grea a sătenilor.
Nu ne-am bucurat prea mult de arie, peste doar câtiva ani avea să dispară, fiind gonită de colectivul care a luat pământurile oamenilor si, în locul batozelor, a adus combine care treierau grâul pe loc, acolo sus pe gorgan, la zece-douăzeci de kilometri de malul Oltului.
Odată cu adunarea pământurilor în colectiv au fost restrânse si marginile largi ale copilăriei noastre de până atunci, împlinind anii necesari pentru a începe să mergem la scoală. În primăvara clasei întâi, la începutul acesteia mai exact, în martie, cursurile au fost întrerupte pentru vreo două zile întrucât erau alegeri si în scoală se amenaja o sectie de vot. Nu stiam noi ce sunt acelea alegeri, atunci auzeam pentru prima oară astfel de cuvinte, dar curiozitatea ne-a fost stârnită de faptul că am văzut scoala împodobită cu scoarte si macate viu colorate, scoase din lăzile de zestre, cum se împodobeau birturile clădite în curtile sătenilor, precum si trăsurile si saretele acestora, atunci când erau nunti. De aceea am tot adăstat pe la scoală, desi nu se mai tineau orele, ni se dăduse liber. Am văzut astfel când acolo a venit cel căruia îi citisem numele pe afisele care îndemnau lumea la vot, Zaharia Stancu, candidatul sătenilor nostri pentru Marea Adunare Natională. Nu era singur, era însotit de un prieten, scriitor din îndepărtata Islandă, cum le-a explicat el sătenilor adunati la scoală. Si de Islanda auzeam pentru prima oară, si tot pentru prima oară vedeam nu unul, ci doi scriitori. Cel din Islanda ne-a arătat si un aparat mic de radio, cât tabachera în care îsi tinea bunicul tutunul. Mergea cu niste baterii mici, pe care islandezul le-a scos si ni le-a arătat, pentru că noi stiam că radioul merge cu niste acumulatori mari, pe care trebuia să-i duci să-i încarci la Turnu, într-un cos de sârmă agătat de cornul bicicletei. Multe cuvinte si lucruri am auzit si am văzut eu atunci pentru prima oară. Consătenii mei povesteau si se mândreau cu Zaharia Stancu, spuneau că este de-al nostru, dintr-un sat vecin, Salcia. Unii spuneau chiar că-l stiu demult, de când scria la un ziar din Turnu, orasul aflat la doar un ceas distantă de satul nostru. Un ceas de mers pe jos, pentru că pe atunci încă nu începuseră să circule autobuze.
Asa că numele lui Zaharia Stancu mi-a rămas întipărit în minte iar peste vreo doi-trei ani, când am început să merg la bibliotecă si am văzut numele său pe-o carte am luat-o s-o citesc, curios, cu atât mai mult cu cât bibliotecara mi-a spus că este despre Salcia, satul din apropierea comunei noastre. Am citit-o cu nesat, desi nu prea mi-a plăcut. Am găsit în carte denumirea unor locuri dintre care unele mi-erau familiare, auzisem despre ele, chiar dacă nu le văzusem.
- Ui, ui, ui, pe Călmătui / Unde scoate barza pui / Si bărzoiu’ n-are loc / Si-a venit la noi, la foc / Si-l legăm cu betele / Să nu pupe fetele! – îmi recita bunica pe când eram mititel.
Iar Călmătuiul revenea mereu în Descultul lui Zaharia Stancu. Dar, desi denumirile îmi erau familiare, satul descris de Zaharia Stancu, nu! Mi se părea sumbru, străin, nu era satul pe care-l cunosteam eu.
Câtiva ani mai târziu l-am descoperit pe Marin Preda. Am citit Morometii! O carte care mi-a plăcut nespus! Am regăsit acolo satul pe care-l stiam eu! În amănunt chiar! Am regăsit seceratul despre care vorbeam la început, treieratul, călusul si multe altele. Era descris chiar si felul în care mă lua bunicul în brate, adormit si mă punea în car, să mergem la câmp. Da, ăsta era satul nostru, ăsta era satul pe care-l stiam eu! Culmea, chiar si tăranul neras, cu pălărie, din desenul de pe coperta cărtii, semăna leit cu bunicul meu, bâtu, cum îi plăcea să i se spună. Fascinat, am căutat si alte cărti ale lui Preda. Nu apăruse încă volumul al doilea al Morometilor. Dar am găsit si am citit povestiri. Întâlnirea din pământuri, O adunare linistită, Desfăsurarea... În care am regăsit iarăsi satul si atmosfera trăită nu demult, ci doar putin mai înainte, când satul meu era cutreierat de grupuri de oameni care veneau cu ”lămurirea”, veneau să bage oamenii la colectiv, iar tata si bâtu fugeau si se acundeau în lanul de porumb din spatele curtii. Mai târziu, continuarea Morometilor mi-a reamintit de aceeasi ani, mi-a adus aminte de Antonise, activistul de partid de a cărui frică, împreună cu mama si bunică-mea, ne urcasem în pod, trăgând scara după noi, dati de gol, însă, de oala uitată fierbând pe plită...
Anii au trecut, am citit multe cărti cu si despre tărani, despre satul românesc, dar în niciuna nu mi l-am recunoscut pe cel natal ca în cele ale lui Preda. Până spre sfârsitul lui 1987 când, matur de-acuma, mi-a căzut în mână cartea unui autor despre care auzeam pentru prima oară. Cartea se numea Drum în tăcere, iar numele autorului, Jean Băilesteanu, nu-mi spunea încă nimic. Poate doar o asociere cu Băilestiul, oras din apropierea Craiovei în care trăiam acum. M-am apucat de ea, trebuia s-o citesc, în acei ani a avea în mână o aparitie nouă era un privilegiu, cărtile se găseau greu, îti trebuiau relatii să le procuri. Aveam însă avantajul că eram ofiter de militie, lucram la economic, calitate în care îl cunoscusem pe domnul Bărbuti, seful de la Centrul de librării. Avea multi de care trebuia să tină cont iar eu eram doar un mărunt ofiteras, dar din când în când mă lipeam si eu de câte-un chilipir!
Am început să citesc si n-am mai putut lăsa cartea din mână! Din păcate, însă, când ti-era lumea mai dragă, se-ntrerupea lumina. Economii obligatorii de energie, impuse de la cel mai înalt nivel. Eram pregătit însă, nevoia te învată. Aveam o lanternă mare, pătrată, cu patru baterii pentru care aveam mereu rezerve. Mă culcam în pat, pe spate, îmi puneam lanterna pe piept, luam cartea în mână, iar lectura continua, îi dădeam înainte.
Drum în tăcere mi-a plăcut mult. Nu pot spune dacă mai mult decât Morometii, n-as vrea să comit o impietate fată de niciunul dintre cei doi autori, dar mi-a plăcut mult. Am recitit-o de nu mai stiu câte ori. Am regăsit satul de putin mai târziu decât cel din vremea lui Ilie Moromete, dar mult mai familiar mie, satul din anii colectivizării, satul din anii mei de la scoala din sat. În personajele cărtii recunosteam pe multi dintre consătenii mei, inclusiv în personajul principal, care-s convins că era tatăl autorului, regăseam un unchi de-al meu, fratele mamei, care era contabil la cooperatie. Întâmplările descrise parcă s-ar fi întâmplat la doi pasi de mine, pe ulita copilăriei mele. Lectura acelei cărti a fost un adevărat deliciu si întotdeauna am recitit-o cu aceeasi plăcere.
Peste câtiva ani, în 1990, viata si profesia au făcut să-l cunosc personal pe Jean Băilesteanu. Se dăduse liber la scris, nu mai era cenzură, scriitorii puteau scrie ce vor, oamenii erau dornici să citească, la chioscurile de difuzare a presei erau cozi interminabile. În Craiova, oras mare, cu traditie culturală, erau destui scriitori si publicisti dar, din păcate, o singură tipografie. Conditii în care au mocnit si au izbucnit neîntelegeri între cei care mânuiau condeiul, care mai de care dintre ei pretinzând prioritate la rotativa Întreprinderii Poligrafice Oltenia. Si atunci, în proaspăta mea calitate de sef al Politiei economice din Craiova, care avea în subordine un ofiter ce avea în responsabilitate asigurarea legalitătii în acest obiectiv, am fost solicitat de domnul director al întreprinderii poligrafice să mediez o întâlnire între domnia sa si cei care-si disputau prioritătile la publicare. Cu ocazia acestei întâlniri, în cadrul căreia, prin consens, s-au stabilit anumite reguli care să pună stavilă conflictului latent, l-am cunoscut pe Jean Băilesteanu. Micut de statură (mi-l închipuiam altfel, influentat de valoarea primului său roman, adică mare!), plăcut la înfătisare, cu un zâmbet cald si o voce pe măsura zâmbetului, moale, calmă, linistitoare...
Mi-a plăcut de la început, eram irezistibil atras de el, simteam că exista între noi chimia aceea care te face să percepi că, desi de-abia ai cunoscut pe cineva, parcă ai descoperit că este acel cineva care-ti lipsea, parcă l-ai fi cunoscut de o viată si-l regăseai după ce fuseseti despărtiti o vreme... Ne-am reîntâlnit apoi de multe ori, îsi deshisese mica lui afacere, avea editura si tipografia sa proprie. De multe ori, când treceam prin centru îmi făceam drum si pe Felix Aderca, să schimbăm câteva vorbe. Generos, mi-a dăruit întotdeauna un exemplar cu autograf din toate operele sale! Si nu doar ale sale!
Îmi plăcea să-i văd bucuria din ochi când reusea să-si publice un nou volum! O nouă editie, necenzurată, din Drum în tăcere, Geniul si închipuirea, Sfântul Drac sau Judecata de... acum, Goana, Nunta lui Petre ... Si, nu în ultimul rând, jurnalul său de scriitor sub dictatură, Viata ca o... paradă! Am fost martor la toate!
Din primăvara lui 2001, anul venirii domnului general Constantin Codită la comanda Inspectoratului de Politie, relatia noastră a căpătat noi valente. Personalitate multiplă, domnul general s-a implicat în viata culturală a Craiovei, reluând editarea revistei Meridian si organizând, timp de câtiva ani, o serie de manifestări cultural-artistice, care s-au bucurat de aportul si sprijinul nemijlocit al maestrului Jean Băilesteanu, eu fiind cel care am intermediat initial între cei doi, în virtutea mai vechii mele relatii cu scriitorul si în calitatea de sef de cabinet al generalului.
Am făcut parte împreună din colegiul de redactie al revistei Meridian (dacă pot spune ”împreună’’, având în vedere marea diferentă de valoare dintre Jean Băilesteanu si mine, un modest politist care zgâria si el uneori hârtia), am editat si tipărit la editura sa un Raport al Politiei doljene destinat comunitătii, după modelul structurilor politienesti occidentale, precum si o serie de Buletine informative I.P.A.(International Police Association), am colaborat la organizarea unor manifestări desfăsurate la Teatrul National Marin Sorescu si Muzeul de Artă.
Relatiile acestea de colaborare ne-au apropiat si mai mult, dându-mi prilejul să apreciez caracterul său deosebit, lipsit de ascunzisuri, bogătia sa sufletească, corectitudinea, comportamentul său ireprosabil, bunul simt, precum si modestia sa permanentă, excesivă chiar la o personalitate de talia sa.
Desi nu ne-am spus-o, niciunul dintre noi nefiind caracterizat de efuziuni sentimentale (cel putin în ceea ce ne privea), cred că si scriitorul a tinut la mine, întrucât mi-a făcut onoarea să-mi mentioneze numele în ultimul volum din Viata ca o... paradă!
În ultimii ani ne vedeam destul de rar, nu mai locuiam în Craiova. Ne-am întâlnit la începutul primăverii anului trecut, venisem în Bănie special să-l întâlnesc. Eram pe cale de a termina o carte, îi trimisesem prin posta electronică fragmente din ea, îi plăcuseră si m-a îndemnat s-o public. Venisem să discutăm despre asta, am luat masa împreună, noi si fiul său Mihăită, la restaurantul lui Sorin Cârtu din apropierea editurii sale. Nu stiam că, din păcate, este ultima oară când ne vedeam! Peste câteva zile am aflat că fusese ales presedintele filialei oltene a Uniunii Scriitorilor. M-a bucurat mult această confirmare a valorii sale, această recunoastere unanimă a confratilor săi! Am pus mâna pe telefon să-l felicit dar mi-a răspuns Mihăită, fiul său:
- Vreau să vorbesc cu dom’ Profesor, Mihăită, i-am spus.
- Domnule colonel, dom’ Profesor nu mai este!
Am suferit mult! Cu atât mai mult cu cât, pe valul de durere ce m-a cuprins s-a altoit, cu acuitate chiar, sentimentul că, chiar dacă încă nu simt, am îmbătrânit si cercul oamenilor dragi mie a început să se îngusteze!
A fost un privilegiu să vă cunosc, dom’ Profesor! Domnul să vă odihnescă în pace, acolo sus, printre îngeri!
Iancu Bâtă
|
Iancu Bâtă 8/20/2022 |
Contact: |
|
|
