Poezii in august
GOANA DUPA REPAUS
Viața este o cursă aproape tristă
De la frumoasa naștere până la urâta moarte
Treci peste obstacole ce-n calea ta există,
După cum îți scrie în a ta soarte.
Stai în oraș, la bloc, și zici că-ți este bine
Te odihnești, te speli, faci numai ce dorești
Dar răul ce îl porți mereu în tine,
Nu îl scoate niciodată, cine tu gândești.
Te așezi comod, prea des, la masă
Iar pe fotoliu și iar la televizor,
Bei o cafea și încă una, încet, cu tihnă
Și încet, dar sigur, clipele din tine mor.
Seara vine greu dar sigur ea vine
Și după o zi lungă, te așezi în pat comod
Dar cerul nopții, oricât de sus, e pentru tine,
De-acum în vise și coșmaruri, eșafod.
Dimineața te scoli cu broboane reci pe față iară
Ai vrea să zbori, pe geam, spre infinit afară,
Dar nu ajungi doar, pe treptele la scară
Sau pe balcon, cu fumul aspru de țigară.
Și uite așa îți treci greu, prin lume viața
Și te întrebi de ce mereu în tine crește,
Un ceva în creier, ce-l simți dimineața
Și Doamne cum sună și în urechi zvâcnește.
Te întrebi trist -De unde oare vine?
Și de ce, de atâta timp nu te mai lasă?
De ce și ziua și noaptea nu îți este bine,
Căci ai stat doar liniștit în a ta casă.
Te duci la doctor cu recomandare repejor
Îi dai un plic și-ți dă rețeta preferată
Care crezi că te va face cum ai fost, fecior.
Dar asta nu o s-o mai vezi tu niciodată.
De vrei, în galop, să nu te duci spre sfârșitul vieții
De vrei, te plimbă ziua și noaptea prin păduri
Cu pași de uriaș, calcă în picioare, zorii dimineții
Arșița zilelor, lumina stelelor, de poți să le înduri.
Doar ele pot să șteargă din creierul tău urma
Ce-a lăsat-o odihna de la bloc, ce ti-a făcut doar rău
Doar atunci poți alunga din capul tău, turma,
De gânduri rele, ce-au pus stăpânire pe sufletul tău.
De fugi în satul tău ai să le găsești pe toate.
Aer, păduri, câmpuri ...doctori, dar din buruiene
Doar acolo îți sunt liniștite visele, noapte de noapte
Căci timpul iute zboară și nu ai timp de lene.
Orașul poate și el să-ți dea ce cauți...bucuria,
De a te vedea un om educat, cu multă carte
Dar liniștea, ce numai ea ți-o dă, pădurea și câmpia.
La bloc oricât de odihnit ai fi, de ea n-ai parte.
Anii trec mult prea repede, poate chiar spre haos
Febra, în cei de la oraș, mult prea repede izbucnește
Caută-ți în viață NATURA cu adevăratul ei repaus
Și din oraș spre viața adevărată, spre satul tău pornește.
August 2022 Toronto
SECETĂ
Pornesc de dimineață caii mei putere
Și fug spre satul meu, ce iarăși mă cere.
Mașina alunecă obosită, pe asfaltul topit
Îmi pare că timpul doarme și-s așa de grăbit.
Pădurea Bogății așterne o umbră de răcoare,
Peste cerul care, de căldură, simte că moare.
Nici motorul nu mai poate, la deal se poticnește,
Apa din radiator de mult nu-l mai răcește.
Ajuns cu chinuri grele, opresc la izvor,
Să-mi potolesc setea și apoi spre sat să zbor.
Oltul, demult curge alene și-i aproape gol
Rațele sălbatice, de căldura, se scaldă in nămol.
Trec valea Dăișorii, și intru în pădure,
Dar nu opresc la umbră, să culeg fragi și mure
Întins o țin spre casă, spre satul meu cel drag,
Unde mă așteaptă părinții, cu ochii plânși în prag.
Văd câmpul gol de oameni, pădurile foșnind
Țiglele pe case, de soare, parcă se aprind.
Opresc... cobor la poartă și fug în grădină,
Unde simt că plante și flori de sete suspină.
Mă apasă o tulburare adâncă, în satul meu nu-i bine
Privesc peste păduri, departe, văd zările-s senine.
Un corb privind din cer, se învârte în cercuri line
Căutând hrană pentru puii săi și pentru sine.
Este o căldură obositoare, molatecă și dură.
Cățelul nostru, Codita scoate de un cot limba din gură
Ardei, vinete și roșii au frunzele aproape uscate,
Așteptând roua și răcoarea, de-or rezista până la noapte.
Căpșunii s-au roșit cu toții, fără să mai crească.
Scot cu greu o ridiche, dar e uscată ca o iască
Poamele cad toate, uscate-s ca și stafide.
Un vecin ce-a încercat coasa, repede-n șură se închide.
Mă întind la umbră și-un gând năstrușnic mă împresoară
Să iau plantele toate-n brațe și să le duc la Olt diseară,
Sau să cobor peste grădină, răcoarea și apa munților,
Căci cine știe, până mâine, de atâta sete poate mor.
Tata cu anii lui mulți, seară de seară apă le cară
Dar nu-i chip să le ajungă și degeaba se omoară.
Căci apa vieții, o fură într-o clipită soarele de vară,
Cu razele care mușcă, din tot ce-i pe pământ, ca o fiară.
Ridic amețit capul și privesc cu jale peste câmpii
Văd pe luncă toți porumbii ce par mii de făclii.
Peste miriștea nouă, căldura joacă-n steluțe de argint
Un șoricel sătul, caută tot mai adânc, răcoarea în pământ.
Prin ierbile cosite-n grabă, pământul în soare se despică,
Doar un șarpe tolănit, din drum capul își ridică.
Broaștele din valea noastră, cât le știam eu de vioaie,
Abia strigă răgușite, de sub brusturi, cerând ploaie.
Povestesc cu tata-n casă și-l întreb: -Oare ce o să fie?
Îmi răspunde dus pe gânduri: -Nimic, așteptăm Sfântul Ilie!...
Când mai vin nori peste sat și de la Obârșie se ridică,
Cad fulgere din cer de zici că acum cerul se despică.
Toate vin și pleacă-n grabă, pierzându-se-n adânc văzduh
Lăsându-i pe bieții oameni, ca să moara de zăduf.
Dacă-n treacăt se mai scapă, câte-un strop pierdut de ploaie,
El aduce numai mană și nu poate nici pământul să-l înmoaie.
Am scos Prapuri și Icoane, la cruce-n Grui ne-am rugat toți,
Și Preotul cu Crucea-n mână, bătrâni și tineri și nepoți.
-Fiii mei,...plătim vreun păcat mare ce-a pogorât mânie cerească,
Să-l lăsăm să treacă în voie, cu vrere Dumnezeiască.
O!...satul meu, cu oameni buni, !...pierdut pe vale între coline,
Cât m-aș ruga la CEL DE SUS să-ți dea, mereu, numai bine
Căci doar el mai poate lupta cu această arșiță de vară,
Noi rămânând, spășiți să ducem și această grea povară.
August 2022 Toronto
POVESTEA UNUI PORTRET
(In amintirea unui portret de Mărie draga din tinerețe)
Luna scaldă cu ale ei raze, dealuri sure, amorțite
Pictând reci făpturi de umbre, ce se-ntind pe câmp vrăjite
Vântul leagănă în poiene, balerine într-un picior,
Frunzele pe ramuri cântă, cântece de jale și dor.
Scânteind în noaptea adâncă, stelele par ochi pustii,
Singur trist, îmi lunec pașii pe întinsele câmpii
Să-mi amăgesc dorul din suflet, de-al ei chip fermecător,
De-ai ei ochi și vorbă lină, ca un susur de izvor.
Mă așez pe un braț de iarbă, simt în mine un străin,
Înfruntând cu stoicism, crudul, aspru, greu destin.
Să alerg în nopți de-a rândul, după al văilor ecou,
Căutându-i răsuflarea sfântă a sufletului său.
Dar de n-o ajung vreodată, să-i simt tremurul fierbinte
Să mă așez chip rugător, ca la o sfântă dinainte,
Măcar din drag, să-mi dea voie, după a ei înfățișare
Să fac o păpușă mică, s-o privesc ca pe un soare.
Port în mine un gând curat, să fac după chipul ei
O păpușă vorbitoare, cioplită din lemn de tei.
Sau o păpușă fără suflet, dar să o port la sân mereu.
Adormind mă visez zmeu, scrijelind la ea din greu.
Am tăiat un ram de tei, drept ca trestia din lac
Din a lunii rază, daltă tăietoare, în noapte-mi fac.
Iar până ies zorii de ziuă, de la cap până-n picioare,
Te-am făcut să-mi fii alături, o păpușă mergătoare.
Mătasea ierburilor curate, am strâns-o-n brațul meu de faur
Și-n noaptea rece înstelată, ți-am făcut părul tău de aur.
Să-ți cadă în bucle mari pe umeri, și gâtul să ți-l înfășoare,
Am înșirat pe el, furând din stele, mii de mărgăritare.
Din umbra lunii fermecată, cu focul ți-am tăiat sprâncene
Petale de margarete ți-am lipit în loc de gene.
Ochii tăi?...și acum mă doare, Doamne ce greu i-am făcut,
Să și râdă, să și plângă, vorbitori cu chip tăcut.
Albul lor l-am prins în zori, de la razele de soare
Mi-am ars mâna căutând, alb să scot și acum mă doare.
Albastru... ce albastru pur! Cât de mult l-am căutat,
Să-i fac după culoarea ochilor tai, nicăieri nu am aflat.
Dar mergând în neagră noapte, când luna abia răsărise,
Am văzut că în piatra lunii, safir albastru se ivise.
Era așa de strălucitor, crud și fără asemănare
Din el ochilor le-am pus, albastru crud la fiecare.
Pupile?...n-am știut de fel, grăunți de argint sau de fier
Dar să semene cu ale tale, am luat stele de pe cer.
Fruntea?...bolta ei senină?...am adus-o din cerul fără nori,
Obrăjorii?...am furat petale roșii, de la doi adormiți bujori.
Să-ți fac buze subțirele și calzi și dulci, am pus deoparte
Mai multe raze de la soare, în file, când citeam o carte.
Bărbia am făcut-o dintr-o nucă, în loc de năsuc o floare
Pentru mica ta bluziță, doar trei nasturi am cules,
Trei bănuți de păpădie, ieșiți pe rouă în șes.
*
Dar din greaua înfierbântare și a dorinței arzătoare,
Am rămas numai cu bustul, fără mâini, fără picioare.
Cred că atunci când norii negrii, au rupt fulgere în noapte
A venit vreun zmeu la tine, cu lingușitoare șoapte
Și te-a înșelat crezând, căci capul, nu stă singur fără trup
Dar tu ai rămas cu mine! Viața mea din tine-mi rup!
*
Când te privesc în ochi iubito, mă faci să tremur și să plâng,
Din om ce-am fost, am rămas azi, doar un biet străin nătâng.
Ți-am pus ochi ca să privească, strălucitori numai spre mine,
Dar mici ca boabele de rouă, privesc doar spre zări senine.
Și se pierd tăcuți în noapte, la lumina lunii adâncă
,,Ape limpezi din izvoare, clipocind de sub o stâncă”
Cauți veșnic nemurirea, cu ochii tăi scăldați în lacrimi,
Luptându-te în drumul vieții, greu și plin numai de patimi.
De ce plângi mereu, mereu? Vrei o floare la ureche?
Sau la buzele-ți flămânde, să le căutăm altă pereche?
Unde iar fugiți de mine, ochi de foc tulburători,
Voi...două șoapte alungate de ai dragostei fiori?
Trista mea comoară ascunsă, foc de nestemate stins,
Ce-ai vrut tu din astă lume, de pari ca un luptător învins?
N-am putut să te fac altfel, nopți întregi m-am chinuit
Dar eu te iubesc, cum ești acum, cu chip trist și ofilit.
Ore în șir privesc la tine, nu ai viață ești păpușă,
Când vei învia vreodată să-mi bați noaptea la a mea ușă?
Sau să cobori pe raza lunii, și să-mi intri pe fereastră,
Să te așezi să-mi fii alături, ca o floare într-o glastră.
Să privesc uitat de lume, zile, nopți, în șir de-a rândul
Adormit de-a ta privire, să închid pleoapele și gândul.
Să visez că-mi ești alături, să-mi umpli sufletul gol,
Împletind din fiori iubire, din vraja lor să nu mă scol.
Iarăși plângi dulce păpușă? Nu ai viață? Nici eu nu am!
Și teiul plânge pentru tine, că am tăiat din el un ram.
Doar sufletul din noi rămâne, să-și urmeze calea lungă,
Alergând pe drumul vieții, fericirea să-și ajungă.
Achim Bucutea
Toronto August 2022
|
Achim Bucutea 8/17/2022 |
Contact: |
|
|
