Busericile mele - Sfânta Maria Radna
Cam pe la cinci ani am fost la Mănăstirea de la Radna. Ai noștri, cei ortodoxi și neamurile noastre de la Sinicea făceau pelerinaj la Mănăstirea ortodoxă Bodrog. Noi, tot ortodoxi, mergeam la Mănăstirea catolică Maria-Radna, fiind aproape și călătorean cu trenul. De cum puneam piciorul jos din tren ne întâmpina atmosfera de mare sărbătoare religioasă, ca in descrierile lui Ioan Slavici și ale lui Ion Rusu-Șirianu. Tot Târgul Lipova-Radna, o mică Buda-Pesta despărțită de râul Mureș, vibra de spiritul sărbătorii de Sfânta Maria.
Pelerini cu prapuri, turiști, vizitatori, negustori, invitați, nenumărate călugărițe, credincioși, cu toții se îndreptau într-un șuvoi resemnat spre Mănăstire. Deoparte a drumului un târg sclipitor te conducea spre mănăstire, incercând să iți mai ofere și alte produse inafară de iconițe, rozare și lumânări. Te făcea să uiți de timp târguind și înfruptîndu-te în această zi de post și penitență. Puneam la gât rozare, șiraguri de turtă dulce colorată, cu o cruce mare în mijloc. Unii cumpărau icoane, lănțișoare cu medalioane reprezentând pe Maica Domnului, cruciulițe de argint, pălării, paprică, struguri, alviță-brânza de iepure, și multe altele nelipsind „cocoșii” - floricelele și vata de zahăr spre deliciul copiilor și al meu, venită de la țară. Eu aș fi vrut de toate și nuci zaharisite, și înghețată, chiar și un ,,prohibit” cremvurșt, dar nu venisem să ne înfruptăm, ci la Maica Domnului. Dar numai după multe poticniri, din cauza târgului, ajungem la Mănăstire, eu neuitând să trag după mine și un coif colorat de hârtie și o minge cu elastic.
Bunica mă ține strâns de mână. Înaintăm cu șuvoiul. Slujba se face afară în fața bisericii. Maica Domnului stă așezată în dreapta intrării. Ne așteaptă cu un zâmbet mângâietor. Acuma mi se pare că s-a ridicat în picioare și întinde mâinile spre noi chemându-ne la ea.
Și acum, după trecerea a 75 de ani o revăd de fiecare dată. Simplă, cu eșarfa ei roșie și lungă, din cap până-n picioare. Apoi o văd iar șezând, cu Pruncul Iisus pe genunchi, privindu-ne, în timp ce credincioșii îi depun la picioare un munte de lumânări aprinse și mă gândesc la un munte și mai mare de suferințe și cereri.
Intrăm în biserica maiestuoasă și adâncită spre muntele Șoimoș. Nu mai văzusem o asemenea biserică mare, unde sfinții erau mai mari decât oamenii. În înălțime în fumul dens și greu al lumânărilor nu îl vedeam pe Dumnezeu, așa cum crezusem, dar mi-era frică, intuind că este sus, dincolo de această perdea de fum.
Când bunica îngenunchea mă lipeam de ea și așa întotdeauna genunchii mei goi se așezau pe poala fustelor ei. Ea uneori plângea, își ținea fața în mâini, eu după puțina mea rugăciune mă uitam. Vedeam multe, dar, copil de la țară, le pricepeam după mintea mea.
Bunica a scos bani din batistă, a legta-o la loc și am mers să facem Drumul Crucii. Atunci nu știam că acel urcus pe trepte și fără, se numește așa. Am ocolit spre dreapta și am ajuns la statuia Fecioarei Maria. Mi-o amintesc îmbrăcată într-o rochie de mireasă cu flori și perle, cu o coroană albă pe cap. La picioarele statuii erau atât de multe lumânări topite, încât se făcuse un pârâiaș solidificat, lucios ca o miere de albine. Statuia invelită în pereți de sticlă acuma avea geamul din față dat la o parte. Poate fiindcă era prima statuie a Fecioarei Maria pe care o vedeam, am rămas atât de impresionată de frumusețea ei, că nu am mai putut să o uit nici până azi. Mi se părea că mie îmi zâmbește, mi se părea că știe că mama mea este la un pas de moarte, și privind-o mă linișteam treptat. Nu știam ce să-i spun, dar știam că am venit pentru mama.
Am urcat dealul mai mult in genunchi. Vedeam oamenii în genunchi și îi mai vedeam cum scot niște bobițe ca de grâu din pământ. Am aflat că erau lacrimile Maicii Domnului și aduse acasă sunt „de leac”. Mi-am umplut batista cu „lacrimi” sfinte și am ajuns sus de tot la ultima statuie a lui Iisus înviat din morți. Am pus mâna pe statuie așa cum făceau toți, apoi m-am uitat de jur împrejur. Am văzut scara, ceva din acoperișul bisericii mănăstirii, pădurea verde și jos, umbrită, lângă contrafortul bisericii, minunea casetei de sticlă cu Fecioara Maria și ușoara flacără a lumânărilor aprinse la picioarele ei.
Am coborât în grabă, fiindcă bunica a zis să nu pierdem trenul. Tineam batista strâns, așa cum țineam busuiocul sfințit primit duminecile de la biserică. Nu știu dacă și eu am contribuit cu ceva, dar mama a inceput să meargă spre vindecare.
Peste douăzeci de ani am intrat din nou în biserica Mănăstirii. De data aceasta singură, bunica fiind plecată în ceruri. Poate ingrozitoarele ei suferințe, fără morfină, și faptul că se ruga să primescă ea durerile noastre, au purificat-o, și de acolo de unde este mai privește spre imaginile sfințite de pe pământ.
Monumentala biserică nu era luminată. O singură lumânare ardea lîngă altar. Am mers indelung prin apropierea pereților. Apoi m-a întâmpinat un preot care m-a condus în culoarul muzeu al mănăstirii, lasându-mă singură. Documente de tot felul atestau crearea și viața acestui edificiu. Poze de donatori, scrieri religioase erau înșiruite pe pereții acelui gang.
Maiestuozitatea Mănăstirii, acel gang ducea spre chilii, sobrietatea momentului, liniștea densă, momentul meditativ și pios m-au pătruns din nou. Am plecat cu sufletul plin de trăinicia momentului.
De aci la un alt interval de treizecișicinci de ani am mers la festivitatea de Sfânta Marie Mare insoțind-o pe fiica mea și pe nepotul meu, care urma să se nască. Acea zi a fost o adevărară zi de penitență pentru mine, având mereu grijă să o feresc pe fiica mea de mulțimea impestuoasă, să o conduc prin labirintul fostelor mele experiențe atât de îndepărtate în ani.
Oricât de greu sau de ușor este acel drum al omagierii Sărbătorii Maicii Domnului, se simt în timp efluviile benefice ale evlaviei.
---------------------------------------
Melania RUSU-CARAGIOIU
St. Constant, Quebec, Canada
|
Melania Rusu Caragioiu 8/9/2022 |
Contact: |
|
|
