Portret in puzzle
În cartea Cireșe pentru mareșal (Editurile Vicovia și Babel, Bacău, 2012), scrisă de Ion Iachim, personalitatea mareșalului Ion Antonescu se întregește dintr-un puzzle: este vorba de întâlnirile imaginate de către autor între un copil – Alistar Vărzărescu (fiul plutonierului Evdochin Vărzărescu, originar din satul Codreanca – Basarabia, cf. p. 40) și mareșalul Ion Antonescu; întâlnirea mareșalului cu grupul de luptători Evdochin Vărzărescu – Ioan Blaj, care „…după ce tunurile bateriei lor au fost distruse (…) au devenit infanteriști și se aflau pe poziții în aceeași <>.” (p. 60); din jurnalul ofițerului Vasile Fluture, găsit de cei doi combatanți, în peregrinările lor, spre a procura lemne de foc (p. 71; 71; 206); din discuțiile mareșalului cu Hitler (p. 108-110; 223); cele avute cu feldmareșalul von Bock (p. 127-130; din confesiunile mareșalului, într-o discuție imaginară cu alte trei personaje: un Arici, părintele Andronic și regele Darius I (p. 177-187); din informațiile lui Victor Petin, fost atașat militar al Franței la București, ajuns spionul generalului de Gaule (p. 201-216), precum și din interogatoriul la care a fost supus Antonescu de către procurorul general sovietic, Vâșinski (p. 240-262).
În carte, sunt mai multe întâlniri între Alistar și mareșal. Discutând cu micul păzitor de capre, care îi spune că moș Ionatan – un evreu de la ei din sat - știe pe de rost poezia Memento mori a lui Eminescu, mareșalul își amintește de discuția avută cu un evreu din Iași, care batjocorise în public limba română.Nefiind de acord cu opinia acestuia, care susținea că „Limba română este cantabilă, dar, având un vocabular sărac, rămâne, totuși, o limbă a oierilor” (p. 26), Antonescu îi spune ferm: „N-am spus vreodată un cuvânt de rău la adresa limbii ebraice, în care sunt scrise cele mai vechi texte ale Bibliei. Dar ca să te convingi și dumneata cât de bogată este limba română (…) Vei învăța pe de rost poemul Mmento mori de Eminescu. În celula închisorii.” (p. 26). O altă întâlnire cu Alistar, băiatul din viitor, are loc în 1964 – artificiu făcut de către scriitor, la fiecare întâlnire imaginară între cele două personaje. Întrebat cu ce disciplină școlară nu se împacă, puștiul justifică de ce nu-i plac întrebările și raționamentul profesoarei de biologie: „-Păi, după ce ne-a explicat că omul provine de la maimuță, fiindcă maimuța a muncit și, astfel, s-a transformat în om, eu am întrebat-o. <>. Nina Mihailnovna s-a supărat și mi-a spus: <>, iar eu i-am zis: <<În procesul muncii boului ar fi putut să-i cadă coarnele, tot așa cum i-a căzut și maimuței coada, apoi a devenit om. >>.” (p. 202). Spre sfârșitul romanului, mareșalul se întâlnește cu Alistar în trenul ce-l ducea de la Moscova la București. Maturul se gândește că băiatul nu va înțelege de ce el „…a stat pe acolo (la Moscova – n. n.), la închisoarea Liubianka…” (p. 296). Când școlarul îl roagă să se joace „de-a geografia” („-Păi, eu spun (…) orice nume propriu ce ține de geografie, iar Dumneavoastră continuați jocul și spuneți un alt cuvânt, care trebuie să înceapă cu ultima literă a cuvântului spus de mine…” – p. 292), la un moment dat, Alistar pronunță numele Herson, iar Antonescu își amintește că este orașul „…unde și-au dat viața, cu fața la inamic (soldați ruși – n. n.), cei mai viteji vânători de munte, care au rămas la capul de pod și s-au sacrificat pentru evacuarea unităților germane și românești…” (p. 294). Ultima apariție a copilului este cu câteva clipe înainte ca mareșalul să comande plutonului de execuție propria sa împușcare. Alistar îi pune în palmă maturului „un pumn de cireșe fârlădane, care se coc pe la Duminica mare (…) Cireșe din Basarabia.” (p. 352).
Când îl văd prima dată pe mareșal, cei doi amici – Evdochin Vărzărescu și Ioan Blaj – au impresia că au în fața lor un ofițer al forțelor armate ale Marii Britanii sau un sfânt creștin (cf. p. 51). Întrebându-l pe cine pot conta în lupta lor pentru reîtregirea țării, acesta le-a răspun s: „Contați pe Dumnezeu, pe sulița din mâna și din inima mea și pe ZB-urile voastre… Țineți minte: familia, școala, biserica și, în special, armata alcătuiesc bazele statului. Armata este sinteza unui popor. Armata este celula cea mai sănătoasă a poporului și a nației noastre. E a salvat-o și și-a dat onoarea…” (p. 54).
Din jurnalul ofițerului Vasile Fluture (în civilie, preot), Vărzărescu și Blaj citesc mai întâi despre frământările aceluia, în legătură cu Antonescu: „Oare generalul Ion Antonescu este un intelectual de talia celor visați de către Petrescu?” (p. 71). E vorba de scriitorul Camil Petrescu, autorul romanului Patul lui Procust – la care face referire autorul jurnalului – n. n. Apoi, tot din jurnal, cei doi află că, după ce a mimat pactul cu legionarii, „Generalul Antonescu a desființat poliția legionară și a emis un decret de pedepsire cu moartea împotriva celor ce se vor deda la acte criminale (…) Generalul Antonescu i-a lipsit pe legionari de pistol (…) A-i lua legionarului revolverul este echivalent cu a-i lua plugarului plugul (…Acum, Antonescu ori îi înlătură cu totul de pe scena politică, ori moare împuşcat de legionari. (p. 76). Ultima frază frază prevestește actul făcut de mareșal, în 21 – 22 ianuarie 1941, cunoscut în istorie drept rebeliunea legionară, prin care Antonescu s-a descotorosit de legionari, cu care colaborase timp de patru luni (14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941), la guvernarea statului român. În cronica de întâmpinare a romanului, publicată în revista Art-Emis (din 24 ianuarie 2013), republicată în Observatorul de Canada (2 iulie 2013), Ninela Caranfil, din Chişinău, referindu-se la cei doi combatanți, afirmă: „Poate că în roman le-a fost acordată prea multă atenţie ostaşilor Vărzărescu şi Blaj, amintirilor lor, întîlnirii lor cu italianul Giovanni Contadino.” Trebuie spus că cei doi sunt urmăriți de către autor, în tentativa lor de a rezista urmăririi de către armata sovietică, din momentul când conducerea armatei române a hotărât retragerea trupelor. Să nu se uite că e vorba de un roman istoric despre soarta armatei române, în timpul tentativei de recuperare a Basarabiei, cotropite de către sovietici, în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Într-o altă cronică publicată pe site-ul https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/154307 (18 aprilie 2022), Valeriu Dulgheru susține greșit că tovarășul de arme al lui Evdochim Vărzărescu, Ioan Blaj, ar fi oltean: „ Iar acest Alistar este fiul unui ostaş basarabean Evdochim Vărzărescu care, alături de ostaşul oltean Blaj, a luptat în armata română din momentul eliberării Basarabiei la ordinul Mareşalului…” (s.n.). Ca să dispară orice confuzie, cităm din roman: „- Ioan Blaj, Mareșale, Moțogan din Munții Apuseni.” (p. 329).
Din discuțiile dintre Hitler și Antonescu reiese clar încăpățânarea primului, dublată de minfatuare și onestitatea celui de-al doilea, a cărui armată a fost alături de trupele germane, spre a-și apăra nevoile și neamul:„Domnule Hitler, trupele române au pătruns numai o sută de kilometri (pe teritoriul inamicului comun – sovieticii – n. n.). Știți prea bine că obiectivul nostru inițial era redobândirea pământurilor anexate de ruși – Basarabia și Bucovina de Nord (s. n.) (…) Domnule general, ați fost foarte sincer cu mine și mi-ați vorbit direct, în noiembrie 1940, când v-ați angajat în pactul de alianță cu Germania (...) (Mi-ați spus cam așa: principalele scopuri pe care le urmăresc sunt reîntoarcerea la patria mamă a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Transilvaniei (s. n.) (…) Iar dumneavoastră ați răspuns în doi peri: Nicio frontieră nu este definitivă (…) Trebuie să știți că această continuare a războiului a avut un răsunet negativ în țara mea (România – n. n.) (…) Frontul rusesc vine peste noi aidoma unui elefant turbat (…) La întâlnirea pe care am avut-o cu Hitler, la 5 august, Führerul m-a întrebat dacă Armata Română este decisă să meargă până la capăt cu Germania. În loc de răspuns, i-am cerut lui Hitler să oprească elefantul rusesc (…) Hitler mi-a dat de înțeles că noi trebuie să ne apărăm cu forțele proprii.” (s. n.) – p. 108-110; 222-223).
În dialogul cu feldmareșalul von Bock, acesta se miră de insistențele mareșalului român de a recupera Transilvania. Justificarea românului este logică („Domnule feldmareșal, Transilvania este pentru mine, dar și pentru toți românii, ceea ce este pentru dumneavoastră și pentru ceilalți nemți… Prusia”), dar nu și pe placul neamțului: „Nu vi se pare… trasă de păr pretinsa asemănare dintre Prusia și o provincie (…) aproape anonimă?” Răspunsul curajos al lui Antonescu relevă cunoașterea adevărului istoric: „Nu, domnule feldmareșal. Și slăvita dumneavoastră Prusie și Transilvania noastră au fost nevoite să recunoască suveranitatea străină…” (p. 129-130).
Înainte de confesiunea mareșalului (făcută într-o chilie, alături de cele ale altor personaje – unele fictive, altele reale), autorul are o intervenție regizorală, conferind scrierii o notă de modernitate (cf. p. 168). Lunga confesiune a mareșalului Antonescu rezumă și filosofia despre lume și viață a celorlalte trei personaje, spre a putea să o exprime , prin contrast pe a sa (cf. p. 177-187).
Informările fostului atașat militar al Franței la București, trimise generalului de Gaule sunt, mai toate la superlativ, cu privire la modul de a se manifesta al mareșalului și cu privire la caracterul acestuia. Reținem că Victor Petin oferă până și informații de ordin astrologic (cf. p. 212). Dorind să ofere o caracterizare fără echivoc, „și mai obiectivă”, citează din raportul colonelului francez Thierry (fost și el atașat militar la București, din partea statului francez), acela considerând pregătirea militară a mareșalului ca fiind egală cu cea a celor mai buni ofițeri francezi. (cf. p. 214). Iar examenul grafologic al scrisului mareșalului Ion Antonescu dezvăluie caracterul său integru: „Literele preponderent unghiulare vorbesc despre asprimea unei persoane ce nu este dispusă să facă concesii nici sieși, nici altora.” (p. 216).
Mare parte a întrebărilor din timpul interogatoriului, la care e supus Antonescu de către Vâșinski vor fi constituit capetele de acuzare în procesul de la București, după aducerea mareșalului în țară, de la închisoarea Liubianka. Remarcăm că răspunsurile lui Antonescu la întrebările insinuante sunt demne de un ofițer onest: „-Nu. Niciodată n-am dat vreun ordin de nimicire a evreilor. Dimpotrivă, i-am protejat pe cât mi-au permis condițiile războiului (…) Puteți afla, de la același Filderman (Ăreședintele Comunității Evreiești din România – n. n.) că din România n-a plecat nici un tren cu evrei spre lagărele din Polonia, pentru aplicarea soluției finale, deși Hitler cerea insistent acest lucru.” (p. 245).
Acestea sunt fațetele din care se întregește personalitatea complexă a mareșalului Antonescu, de unii admirată, de alții contestată.
Prof. Dr. Constantin. MIU
|
Constantin Miu 8/9/2022 |
Contact: |
|
|
