Plăcerea unei lecturi - " Zori incetosate " de David Kimel din Toronto
Cu toate că, de-a lungul vieții, autorul David Kimel a dat dovadă că are harul de a așterne pe hârtie cuvântul încărcat de sens și frumusețe, că are ce ne spune, totuși creația sa literară, în proză și versuri, a prins contur numai în toamna vieții sale, când timpul i-a dat răgazul necesar și înțelepciunea anilor i-a rumenit bine acest fruct. A început cu publicarea unor articole la diferite reviste și, fiind apreciat, i s-a oferit o rubrică permanentă în prestigioasa publicație „Observatorul” din Toronto.
Prima sa carte, un volum autobiografic, „Zori încețoșate”, a fost scrisă în limba engleză și a apărut la Editura iUniverse din USA, în anul 2014, la vârsta de 83 de ani, apoi și-a tradus-o în limba română publicând-o, în anul 2019, la Editura revisteti OPbservatorul - Maple Red din Toronto. Au urmat alte volume, iar acum a făcut o altă mobilizare a imaginarului și se află în plină forță creatoare pe o interesantă temă istorică. Cu multă râvnă, așa cum a făcut toată viața, s-a așezat gospodărește pe treabă și lucrează intens la acest nou proiect.
Plăcerea cu care am citit volumul „Zori încețoșate” s-a datorat, așa după cum se știe, și faptului că acesta face parte din grupul celor mai gustate, mai practice și mai educative cărți: romanele autobiografice, jurnalele, colecțiile de scrisori și amintiri. Ca exemplu, fac trimitere la cunoscutul „Jurnal al Annei Frank”, tradus în peste 65 de limbi și vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.
Mă alătur celor care consideră că asemenea cărți sunt un fel de ușă deschisă în sinele nostru, dar și al autorului în care chiar el ne poftește. Din asemenea lucrări extragem niște esențe pe care le stocăm în mintea noastră, ca să le putem lua când avem nevoie, răsfoindu-le în tihnă, în momente de răgaz, rămânând cu lecții de viață. Valoarea lor rezultă, în primul rând, din bogăția informațiilor, dar găsim și inițieri în tainele zilnice și adesea aflăm ce se întâmplă în spatele cortinelor. Valoroasă este și morala care se desprinde din conținutul lor. Când omul construiește ceva, când pune piatră pe piatră, atunci pune și un mesaj pentru semenii săi.
Discursul narativ al autorului se desfășoară pe mai multe niveluri, însumând 296 de pagini, grupate în două părți. Prima parte, „Ziua bună se cunoaște de dimineață”, este mai amplă, iar partea a doua, mai restrânsă, un fel de epilog cu titlul „Dintr-un ieri obscur, un mâine luminos”.
Este o laborioasă întreprindere de a scrie un roman autobiografic în deceniul al 9-lea al vieții care poate fi socotită o raritate. O asemenea lucrare complexă impune dovada unei memorii excelente, așa cum întâlnim în acest volum amintiri de la vârsta de trei ani, când se bălăcea într-un lighean alb cu o pată neagră de unde căzuse smalțul. Este, în același timp, dovada unui mare efort de decupare și selectare a evenimentelor din câmpul nesfârșit al trăirilor și al tumultului de gânduri care se învălmășesc dând unele peste altele, de parcă le auzim zgomotul când se ciocnesc.
Scriitorul David Kimel a trecut cu brio prin larga diversitate a opiniilor, a impresiilor, prin multitudinea ipostazelor umane, a emoțiilor, a controversatelor atitudini, a marilor și nedreptelor suferințe umane, a informațiilor socio-istorice, copleșitor de mare, rostogolindu-se accelerat prin timp. Cu același elan ne vorbește și despre dorința de recuperare a câte ceva din timpul care nu i-a îngăduit să scrie, speranță ținută sub obroc.
Vorbind despre scrierile sale, David Kimel își notează un gând: „Misteriosul drum al vieții care m-a lăsat să poposesc astăzi în acest colțișor umbrit în fața unui album de fotografii s-a strecurat printre povârnișuri, văi, codri și poiene, dar nicăieri nu mi-a dat răgaz de odihnă, de bucurie și de reflectare decât în anii din urmă când roadele începuseră să se strângă.”
Surprinzând cu acuitate aspecte semnificative ale vieții, reflectând adânc, meticulos și sistematic, autorul a trecut cu bine printre „bornele” ce i-au ieșit în față și a scos la lumină, pentru urmași, mărturii ale unui timp atât de frământat și mai apoi ale unui timp cu fulgerătoare schimbări. Sunt multe suferințele îndurate. Pe lângă nenorocirile aduse de război, a avut de îndurat condiția sa de evreu în perioada dramatică impusă de Hitler, la care s-au mai adăugat multe altele, precum cumplita sărăcie imediat după terminarea războiului, determinată și de greaua povară de a plăti despăgubirile de război, la care s-a adăugat o devastatoare secetă a anilor 1946-1947, aducătoare de suferințe și moarte și, mai apoi, rigorile regimului comunist. Toate acestea s-a împletit cu candoarea și frumusețea anilor copilăriei, ai adolescenței și ai tinereții și, așa cum se vede, sinele său nu s-a destrămat în vâltoarea vieții.
Autorul a avut norocul să vină în această lume în sânul unei familii bine constituite. El ne amintește că, înainte de prieteni, colegi și alte cunoștințe întâlnite de-a lungul vieții, familia, acest nucleu social, este considerată ca fiind singurul liant care asigură supraviețuirea în lupta cu vicisitudinile sorții, climatul cel mai potrivit pentru creșterea și educarea copiilor. Gândul ne trimite la ideea că, de-a lungul miilor de ani, omenirea nu a găsit altă formulă mai reușită decât familia pentru împlinirea noastră ca oameni. Sunt multe pagini în acest volum prezentate ca adevărate pledoarii pentru viața de familie, atât pentru cea care l-a adus pe lume, cât și pentru cea constituită de el când a ajuns la maturitate. Familia sa a construit-o pe principii cu rădăcini moștenite de la strămoșii săi. E adevărat că părinții, în special tatăl său, i-au impus un anume drum de viață care nu se suprapunea întocmai cu temperamentul și aspirațiile sale, dar tocmai acest drum i-a permis să se strecoare cu bine printre primejdiile mari ale vieții. Astfel se explică și faptul că autorul este un învingător în această crâncenă luptă cu viața. În tinerețe, visele sunt mari, dar între vis și împlinirea lui pot să apară situații devastatoare, așa cum sunt prezentate și de autor în diferite nuvele ale creației sale. În semn de recunoștință, autorul dedică acest volum tatălui sau: „Pentru tine, tată. Tu ești făclia ce mi-a luminat drumul vieții.”
Aruncându-ne o privire de ansamblu asupra direcției sale de viață, se desprinde ușor neîncetata supraveghere a autorului David Kimel pentru a-și ține cât mai drept firul călăuzitor spre corectitudine și adevăr. Nimic nu-i putem pune la îndoială din faptele și relatările sale.
Darurilor primite de la familie sau de la Pronia Cerească le-a dat strălucire de-a lungul timpului. Ca om și ca scriitor are o deosebită forță interioară, controlată, bine stăpânită, emanând un calm benefic, în vremurile noastre pline de stres, când avem atâta nevoie de oameni cu echilibru psihic.
Alegându-și cuvintele cu dibăcie, folosind un limbaj simplu, dar cu miez, a făcut mai mult loc pentru lumea interioară, iar emoția se îmbină armonios cu profunzimea și raționalul. Scrisul său, cu un înalt simţ civic şi moral, este simplu și firesc, curge cu o ușurință naturală.
Stăpânește arta de a ne transmite emoția unui eveniment de mare forță emoțională reducând totul la un amănunt semnificativ. E greu să uiți un astfel de exemplu, imaginile unui tablou devastator din timpul războiului, bombardamentul Bucureștiului din ziua de 7 mai 1944. La sunetul lugubru al sirenelor, împreună cu alte familii, cu mama și cu sora sa mai mică, au coborât printr-un canal la 10 metri sub pământ, pe o scară improvizată, ajungând într-un tunel vechi, întunecat și umed. Zguduiți de bombele care cădeau ca o ploaie cu vijelie, credeau că sunt ultimele clipe de viață. Când au ieșit și au văzut dezastrul, autorul, copil pe atunci de 10 ani, ne spune pe scurt: „când am ieșit, am recunoscut printre dărâmături tăbliile patului nostru”.
Este un bun creator de atmosferă și un portretist veritabil, personajele sale sunt vii și le ții minte ca pe oamenii întâlniți de-a lungul vieții. Autorul, vorbindu-ne cu simplitate şi deosebită claritate, ne face cunoscut cum s-a desfășurat viața sa, a familiei sale și a celor care îl înconjurau, totul desfășurându-se pe un fundal istoric. E o carte în care introspecția pune în valoare educația și moralitatea autorului și a familiei sale, o carte în care istoria este vie, cu momente trăite uneori la limita puterilor omenești, în lupta pentru supraviețuire și uneori vecine cu moartea: „Ca împins de vânt în larg precum o corabie cu vele întinse, a trebuit să navighez, ferindu-mă din calea unor colțuri de stâncă încercuite de ape spumegând, atent să-mi păstrez calmul în vâltoarea care ar fi putut să-mi răpească viața.”
Descrierea momentelor cutremurătoare din timpul războiului e bine stăpânită, emoția e reținută și, astfel, scrisul său devine suplu, se desfășoară cu dezinvoltură, încât pare că s-a așternut fără efort.
Cei care sunt de vârstă apropiată a autorului au citit aceste pagini nu de puține ori cu ochii în lacrimi.
Când termini de citit acest volum, îți vine greu să îți iei rămas-bun de la autor, ca de la un prieten îndrăgit, căruia i-ai apreciat notabilul său elan artistic, profunzimea și sinceritatea, forța cu care poate să insufle cititorilor îndemnuri pentru viață, dar și un model de a-și pregăti din timp covorul pe care vor călca în timpul cel din urmă, totul spus cu o voce proaspătă, deși se află în anii mai avansați ai senectuții. Ne-a arătat că, pentru un ideal al tinereții, deși destinul i-a fost potrivnic, a avut răbdare să găsească o crăpătura în acest zid pus de-a curmezișul în calea sa și, când a apărut conjunctura favorabilă, nu a pierdut ocazia.
Multe învățăminte sunt demne de reținut, dar, pentru mine, cuvântul ce ni-l spune în încheiere, îmi pare a fi: Idealul se poate împlini în orice etapă a vieții.
Elena Buică-Buni, Pichering ON
|
Elena Buică-Buni 8/1/2022 |
Contact: |
|
|
