110 ani de la nașterea lui N. Steinhardt
(29 iulie 1912 - 30 martie 1989)
Am scris mult despre N. Steinhardt, prieten de familie cu părinții mei, fratele meu și cu mine. Era prieten cu fiecare în parte în alt fel și, cu cât trec anii, cu atât mai multe amintiri despre el îmi vin în memorie.
Voi povesti astăzi o amintire foarte recentă despre el, adusă în la suprafață în timpul lecturii primului volum de corespondență publicat recent de editura Polirom și Mănăstirea Rohia, sub îngrijirea lui Gheorghe Ardeleanu. Într-una din scrisori, N. Steinhardt pomenește câteva cuvinte despre prietenul lui, Teodor Bălan, pianistul.
Teodor Bălan a fost profesorul meu de pian mulți ani de zile, mergeam la el acasă de două ori pe săptămână, sunam de jos, el venea să-mi deschidă și urcam niște scări, iar pe pereți erau o mulțime e picturi al căror autor era însuși pianistul.
S-a întâmplat ca o dată să vină la T. Bălan, când eram eu acolo, N. Steinhardt - căruia toți îi spuneam Nicu - și am povestit, cu altă ocazie, discuția dintre Nicu și mama lui Teodor Bălan despre adevărata rețetă de baclava.
Astăzi, însă, mă voi referi la cățelușa profesorului meu de pian. Era mică, o chema Una, și era de rasă pekineză. Una se așeza pe pianul cu coadă și urmărea cu atenție ce cântau elevii. Nu trebuia să-i dau atenție, mi s-a spus. Și lecția începea cu gamele, pe patru octave dus-întors la ambele mâini, în toate tonalitățile și cu toate dificultățile posibile. Dacă îmi scăpa un fals, imediat Una se ridca în picioare și scotea un scurt lătrat. Trebuia să repet și dacă iar greșeam, iar lătra. dacă era corect, tăcea. Toți elevii lui Teodor Bălan s-au obișnuit cu ea, râdeam și o numeam „asistenta” profesorului.
Nicu, precum bine se știe, iubea mâțele, iar eu, având o fostă colegă de clasă plecată în Germania care-mi trimitea poze de pisici, i le dădeam lui Nicu și el era în culmea fericirii.
Zilele astea, citind cartea de corespondență sus menționată, am văzut într-o scrisoare a lui Nicu din acest volum, adresată nu mai țin minte cui, numele lui Teodor Bălan și mi-am adus imediat aminte că, atunci când el l-a vizitat pe prietenul lui în prezența mea, Una, foarte prietenoasă, a tras un mic lătrat și Nicu, politicos și vesel, ca întotdeauna, i s-a adresat direct cățelușei cu câteva cuvinte foarte drăgăstoase. Pe moment nu m-am gândit la nimica, treacția lui Nicu mi s-a părut cu totul normală.
Mai târziu însă, după ce el deja ieșise din închsoare, ne-am plimbat împreună de câteva ori - eu fiind deja adultă. Și, într-una din aceste plimbări am avut cu el o mică discuție despre câini și pisici. Și, cum Nicu mi-a argumentat într-o lungă și convingătoare prelegere de ce prefera mâțele, l-am întrebat atunci cum se face că a fost atât de prietenos cu Una, cu ani în urmă, la Teodor Bălan acasă.
Imediat și-a adus aminte de acea vizită. Ca și când toate suferințele pricinuite de anchete, închisoare, torturi și nedreptăți s-ar fi șters după botezul lui din închisoare, memoria despre tot restul a s-a dovedit a fi rămas intactă. Și, fără să se gândească prea mult, mi-a spus că Una era complet deosebită de toți ceilalți câini din lume, pentru că era muzicală! Ea știa când elevul greșea gamele și-i atrăgea atenția și elevului și profesorului cât de bună era educația și urechea ei muzicală.
Un asemenea răspuns nu se uită! Și totuși, iată, n-am mai scris niciodată despre el. Desigur, acum am scris doar o frântură de amintire, ea mi-a revenit spontan în memorie.
Prietenul meu N. Steinhardt e mereu viu în sufletul meu și, la această aniversare a 110 ani de la nașterea lui mi-am amintit, pentru cititori, această mică povestire. Iar scrierea ei fost felul meu de a celebra amintirea acestui mare om!
Veronica Pavel Lerner
Iulie 2022 , Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 7/28/2022 |
Contact: |
|
|
