Cu gândul in excursie
Ochii-mi sunt tulburi și trupul rău mă doare Sunt singur și gândurile mele-s arse de foc. Vor sa plece azi cu toate pe aceeași cărare În excursie, cu dragostea lor, dacă mai au loc
Ne apasă o vară fierbinte și umbrele pădurii Nu mai pot stăpâni, mersul gândului grăbit. Sa plecăm cu bagajele toate, pe drumurile țării, Sa alungam tristețea, unui timp prea obosit.
Cai albi acum zboară și nimeni, încă nu știe De ce se aduna și ies, într-un ropot scrâșnit? Fug și visele mele rebele, așternute pe hârtie, De dorul plecării, în excursia ce și-au dorit.
Duceți-va cu ea și sa nu-i ieșiți din al ei cuvânt, Acolo, unde-i doar soare și-s pomi cu dulci caise. Sa călcați cu picioarele goale pe caldul pământ Ea sa va soarba ființa, gândurile și ale mele vise.
Zburați peste câmpuri line, cu miriști de aur și flori Cu cea care, va luat în bagajul său, ca ființe dragi Iar tu iubito sa nu-ți poți ascunde ai iubirii, plăcuți fiori Când fiul tău drag îți aduce un buchet mic de fragi.
Coliba sa va faceți, tocmai jos, lângă malul de râu Sa auziți simfonia apei cântând, in curgerea-i duioasa, Cum cerul se înalță peste întunericul nopții, pustiu După ce țăranii s-au întors osteniți de la câmp acasă.
Vapoarele, în drumul lor lung și greu, cum se silesc De-i noapte sau zi, să-și ducă, prin valuri, povara Copiii vacanței, cum în zbor nestăpâniti zbenguiesc Înfrățiți cu joaca, visarea, de dimineață până seara.
Când noaptea se lasă, cu liniște adâncă și grea Sfios am sa vin sa mă așez, emoționat lângă tine Pe așternutul colibei, luminat de Lună și o stea Să-ți simți dorințele tale, arzânde, de mine iar pline.
Când valurile Dunării, se vor aprinde, de la soare Și pescărușii se agită, în zborul lor, după mâncare Noi deja în caleașca timpului, suntem spre mare Sa vedem astrul zilei cum, din adâncul apei răsare.
Acesta sunt eu, un trubadur al vieții, mereu calatoare Care adună povesti minunate, trecute prin lumea vie Transcrise cu forța iubirii eterne, ce niciodată nu moare, Și din care am lăsat urmele ei, pe coala alba de hârtie.
Iulie 2022 Toronto
PRINȚUL CU COIF DE ARGINT
A coborat din cerul lui îndepărtat Din alte lumi de astre, Pe o rază de stea, Ce de mii de ani plecase Din locul ei de șezătoare, Un Prinț cu Coif de Argint, Pe-un cal de foc înaripat Să simtă viața de pe Pământ.
Când atinse zările noastre albastre Se oprise așa ca din întâmplare, Să se odihnească după drumu-i lung Într-o poiană printre boboci de floare.
De parfumul lor curat, necunoscut De vântul cald al soarelui la asfințit De cântecul frunzelor, ce-i adia auzul plăcut Prințul cu Coif de Argint, se simții amețit. Lăsă calul năzdrăvan în poiană, Să pască stele, Iar el cu pleoapele grele
Căzu într-un somn adânc ca vrăjit. Întins pe covorul moale de floricele Și iarba deasă ce se legăna în vânt.
În somn îi apăru ca niciodată Un vis ce i se păru adevărat Un vis ce numai prinți-l pot visa Și-l pot trăi numai odată, Aici pe pământul fără zei Doar cu crăiese și fii de împărat Într-o pădure de stejarii fermecată. * Visă că o crăiasă cu ie de borangic Și ochi albaștri, strălucitori Ca stelele de dincolo de nori Îl sărută pe genele-i de argint Și pe ai lui de marmură, obrăjori.
Când se trezi era noapte ca o zi Căci stelele veniră deasupra lui, Toate de pe întinsul cerului. Dar când deschise ochii lui de argint Era parcă aproape în zori Și-l prinse un frig și grei fiori De se întrebă: -Aici poți să și mori?
Cât ai clipi, scoase din teaca de argint Și la atac pornii Să-i ucidă pe răufăcători Care cu ochii și obrajii lui se veseli. Păși ca un viteaz cu sabia înainte, Prin pădurea mare, deasă Ucise-n cale urși și zimbrii Trecu și-o apă peste-o punte Dar se opri deodată în loc Rămas cu inima ca arsă Fulgerat de ochii care Îl priveau cu atâta foc De-a căzut, ca secerat, în cărare.
De atunci vrăjit de strălucirea lor, În goana viselor, pe munte alerga Să prindă zâmbetul de foc Ce mereu se ascundea Prin zăpezile munților Prin florile poienelor Prin umbletul izvoarelor Prin desișul murelor. Dar ea fugea, fugea mereu Prin pădurea cea adâncă Pe calea arătată de Dumnezeu Până într-o poiană lângă o stâncă Unde de-atunci casa lor va fii Cât vor umbla printre stancile reci Și drumurile munților, poteci. Ca doi indragostiti copii * Prințul cu coif de argint Zburând prin clipe, ca visul unui mit O ajunse la margine de poiană Unde Luna și stelele în taină Le uni destinele oprite De legi scrise în limbi diferite.
Nimic din vraja iubirii nu-i mai dezlega Cosânzeana , cu drag de el se apropia Căci atacul lui n-o mai speria Nici strălucirea sabiei ce-și tot arăta Nici vârful ei cu moarte poleit Căci era de acum al ei iubit, * Trecuse ceasuri multe și soarele asfinții Iar ei nu se săturară încă a se privii. Când stelele, pe cer, au început Să lumineze, visele lor plăcut Iar luna de după crestele de munte s-a ivit, Din bogăția iubirii trecătoare, El îi mai fură cosânzenei o sărutare. Iar ea cu bucurie le-a primit. Dar zbură după o vreme Peste poiene în fugă, Iar Prințul cu Coif de Argint Nu mai putu să o ajungă. Rămase mut de fericire în cărare, Nemaiștiind încotro s-o apuce Spre ce zare?
De atunci el o așteaptă mereu în poiană Sus în munți, sub poala pădurii, Lângă stânca, care de acum le devenise casă Și leagăn de iubire și masă.
Ea cobora din munte cu miros proaspăt de brad Spre iubirea lui pe potecile înguste Luminate de stele Unde focul dragostei, nopți de-a rândul, își sting Până când el uită de lumea lui de unde stelele cad. * După o vreme cu greu își aminti Căci viața lui nu-i de pe aceste tărâmuri pusti. Venise pe razele de stele căzătoare Și acum timpul și-l petrece în vise de copii, Unde se iubește, dar se și moare.
În cerul lui îl chemă o datorie de onoare. Lăsă în urmă iubirea și mireasma florilor de mai Pe cea care, în tainice nopți, îi spuse povesti Și îl învață cum pe pamant poți sa iubesti Și plecă pe aceleași raze de stele căzătoare Acolo unde viața e veșnică și nimic nu te doare.
Dar de acolo de sus îi trimise, O lungă și caldă scrisoare Versuri de iubire, înălțătoare De pe al universului necunoscut plai, Cu vântul serii, pe o rază de stea În care a pus toată dragostea sa
Îi scrise că în lumea lui nemărginită Cu durere de lângă ea a plecat Dar o așteptă să vină în al cerului palat Cu vântul stelelor, cand cerul nu e innorat.
-Așteaptă la stânca noastră cenușie Acolo o caleașca de stele o să vie Care te va lua ca o adiere de vânt Să te aducă la mine, de pe al tău pământ. * Ea iși spunea mereu că nu a plecat, Că visul ei nu s-a terminat Căci poate se înșelase Și seară de seară îi făcea pat de flori Și-l aștepta până în zori Când lacrimile ei rugătoare I le lua razele de soare. Degeaba-i făcuse pat să doarmă ușor Căci încet, încet speranțele ei mor.
Cerul se coborî după o vreme peste ea Ziua-i părea neagră ca noaptea Nimic din viață nu-i mai trebuia Doar, pe Prințul cu Coif de Argint îl dorea.
A umblat ziua și noaptea prin poiene Și munți și văi și-l striga mereu Dar el de niciunde nu se mai arăta. De acum timpul trecea atât de greu Și iar îl striga...și iar îl striga... Dar numai ecou pădurii îi răspundea Și țapinarii care tăiau brazii cu securea Și ecoul munților, Și cântecul din vârtejul frunzelor Și fulgerele norilor.
Dar… într-o seară privind la stele Prin vis o rază i-a adus o scrisoare De la prințul ei ce-l întâlnise Pe unde nici nu gândise În poiana florilor Unde se întâlnise dor cu dor Și acum a dispărut ca niciodată -Of!...sărac sufletul meu de fată!
Totul în ea se prăbuși Îmi scrie că îmi trimite o trăsură Să mă ia în lumea lui
Dar cine ar gândi că poate Să ajungă un pământean așa departe? Gândi...gândi...până într-o zi, Când totul în ea se prăbușii Închise ochii, își luă capul în mâini Și spre nicăieri pornii. Cerul se învârti deasupra ei în vârtejuri. Nimic nu mai era înaintea ei Iar prăpastia adâncă o chemă fără încetare Și EA, se prăbușii în golul din care n-ai scăpare Iar prăpastia flămândă de trupuri curate Va îngropa o speranță de fărâme împrăștiate. Strigă urlet de jale și-n adâncuri căzu Rupându-se-n mii de bucăți și tăcu. * Strigătul de durere ajunse până sus Acolo unde, Prințul cu Coif de Argint Care Împărat la el în ceruri a fost uns, Acolo unde nici muritorii nu pier.
Când află, din adânc tresării Și spre poiana lor, cu jale privii. Stând trist pe tronul lui Din ochi o lacrimă îi căzu Iar din ea un neasemuit Luceafăr se făcu, Și pe cerul nopții apăru.
În fiecare seară, pe razele lui de aur Coborî peste prăpastia blestemată, Plângându-și dorul lui de fată. Venea să privească urmele unei inimi Ce plină de durere l-a așteptat. Cu suflet greu, neîmpăcat. El... adună umbrele ei răvășite Printre florile poienelor, Prin mărginimea pădurilor Prin susurul izvoarelor De pe înălțimile munților De pe unde s-au iubit ei Ca doi gingași porumbei Până în marginea prăpastiei Unde prințul se opri Și cu jale în jos privii. * Adună de pe tăișul stâncilor Sfârtecata inimă răpusă de dor Și o duse în cetatea lor Unde pământenii nu mor.
Acolo în cer inima Crăiesei Cu ie de borangic, demult stinsă O luă Prințul cu Coif de Argint O așeză lângă tronul lui Unde-i locul miresei Unde-i locul împărătesei Suflă viață peste ea Și ca prin minune învia Cu zâmbet cald și față de catifea.
Plânsera amândoi de fericire Trăiră ani mulți în iubire Și mai treceau câteodată Cu luceafărul de dimineață Pe deasupra pământului Prin poiana dorului Acolo unde seară de seară Jocul iubirii învățară Pe la stânca cenușie ce le-a fost Leagăn de iubire și adăpost
Dar nu se uitară niciodată În prăpastia adâncă, blestemată Unde poate și astăzi Mai dăinuiesc urmele pământene Ale Crăiesei cu ie de borangic Care și-a sacrificat viața pe pământ Pentru iubire și un crez sfânt Căci sufletul sus în cer s-a suit La Prințul cu Coif de Argint.
Iulie 2022 Toronto Achim Bucutea
|
Achim Bucutea 7/10/2022 |
Contact: |
|
|