Cuvântul bine temperat - Câteva amintiri despre Anca Ghițescu
A plecat dintre noi o Doamnă pe care am avut prilejul și bucuria să o fi întâlnit, cunoscut și apreciat deosebitele ei calități. Știam că în ultima vreme era suferindă, dar nu credeam că starea ei se va degrada rapid. Știrea primită ieri a fost un șoc. Ar mai fi putut sta lângă noi, dacă, poate, cel cu care și-a petrecut viața în ultimii ani, cunoscutul și talentatul sculptor Nicăpetre, n-ar fi chemat-o dincolo, el fiind plecat din aprilie 2008.
Am cunoscut-o pe Anca la Campul Românesc de la Hamilton în vara lui 2000, când, alături de Nicăpetre, a fost dezvelit bustul lui Nae Ionescu și când Ion Caramitru, atunci Ministru al culturii, i-a înmânat artistului medalia Mihai Eminescu pentru bustul lui Eminescu. Și, de atunci, am întâlnit-o pe Anca la toate întâlnirile Cenaclului Observatorul - condus de Dumitru Puiu Popescu, cenaclu devenit după 2008 Cenaclul Nicăpetre.
Urmând cursul amintirilor, îmi dau seama că Anca, o femeie cu multiple calități intelectuale, umane și morale, cu toate că părea a fi în umbra artistului de lângă ea, pe care-l susținea, ajuta, încuraja, nu era de loc o figură ștearsă. Modestă, dar nu invizibilă.
Mi-aduc aminte de vizita mea la atelierul lui din Scarborough, în toamna lui 2000, tot cu Cenaclul Observatorul. Anca era tot timpul lângă el, noi, vizitatorii, eram în grija ei, ca și artistul, ca și lucrările lui.
Și apoi, în iarna lui 2001, a fost acea seară de neuitat, când la întrunirea Cenaclului Observatorul, Nicăpetre a fost sărbătorit pentru împlinirea a 65 de ani. Atunci, Nicăpetre ne-a prezentat în incinta tipografiei în care se tiparea „Observatorul”, niște diapozitive cu sculpturile sale. Am scris de multe ori despre acea seară, despre ce ne spunea sculptorul, despre felul cum vedea el materia din care aveau să se nască operele lui, despre toate ideile lui artistice. Astăzi însă nu mă voi repeta, ci voi scrie despre Anca. În acea seară, ea era cea care opera aparatul cu diapozitive, îl ajuta pe sculptor în a ilustra spusele lui cu imaginile potrivite. La un moment dat, când a fost o mică inversare de imagini și Anca rearanja ordinea diapozitivelor, Nicăpetre a spus -și cuvintele lui mi s-au gravat în suflet - „Nu știu ce m-aș fi făcut fără Anca! De toate are grijă, nu numai de mine! N-ați fi putut vedea nicio lucrare a mea fără Anca”.
Așa a fost această Doamnă, devotată, discretă, dar foarte activă în urmărirea cu perseverență a valorificării prezenței artistice a lui Nicăpetre atât la expozițiile internaționale, cât și, după moartea artistului, în muzeul Nicăpetre din Brăila. De Sf. Petru și Pavel, eram și eu prezentă, împreună cu ceilalți prieteni ai lor, la ei în curte, ca să ciocnim un pahar pentru Petre Bălănică, numele real al lui Nicăpetre.
Am avut marea bucurie ca, într-o zi, Nicăpetre și Anca să treacă pe la noi pe-acasă, în drum spre un orășel din vest. Emil era încă la serviciu, iar ei n-au stat prea mult. Nicăpetre dorea să vadă tablourile pe care mi le lăsase mama, Amelia Pavel, care, spunea el, „s-a purtat tare frumos cu mine”! Au venit și, atunci, el mi-a dăruit cu autograf cartea scrisă de el DownTown Brăilița via ‘89. S-a uitat la tablouri și n-a fost nevoie să-i spun cine le pictase, le recunoștea și se bucura. „A! Uite-l pe Florin Pucă! Măi-măi ce talentat băiat Păcat de el, l-a distrus băutura, dar ce grozav artist era!” ( murise la 58 de ani). Și așa a comentat în fața tuturor tablourilor, iar Anca se alătura celor spuse de el. Anul 2008 l-a luat pe Nicăpetre dintre noi, Anca a fost lângă el clipă de clipă și noi alături de ea. După câțiva ani Emil a murit și eram singură. Într-o duminică de Paști am fost invitată la masă la Anca acasă. Anca era o mare iubitoare de pisici și mi-a prezentat o pisică absolut superbă care se învârtea sub masă. Tot atunci mi-a dăruit din biblioteca ei o carte scrisă de mama mea, Amelia Pavel. N-o aveam, m-am bucurat. Drum lin spre ceruri, Anca! Nu te vom uita niciodată!
|
Veronica Pavel Lerner, Toronto 7/6/2022 |
Contact: |
|
|