Balada Timpului
Poemele Anotimpuri și Oala de lut¹, scrise de poetul Iosif Băcilă, exprimă ceea ce se poate numi, fără nici o urmă de ezitare, Balada timpului, în ultima parte a fărâmei de veșnicie care măsoară viața. Motive mitice, folclorice, etnografice, amintirile și confesiunea asigură substanța ideatică, esența viziunii poetice în privirea întoarsă spre copilărie. Legarea simțurilor de gândire a determinat esența ființei. După acest moment se poate vorbi de simțuri dobândite. Simțurile dobândite, așezate pe cele naturale, au devenit sentimente. Așa se naște arta. Chiar religia este o artă, a relației cu divinitatea. Reacțiile simțurilor se fixează în tradiție. Din tulburarea gândurilor se limpezește poezia, când misterul nu doar se întâmplă, se trăiește. Din această mișcare se desprind, în existența satului, două sărbători de iarnă: Sf. Nicolae și Ignatul.
Poetul reconstituie imagini din amintirile copilăriei: , ... la Sf. Nicolae, la colibă, / moș Aron avea praznic. / În jurul mesei vecinii / și neamurile apropiate, / tătuca Nicolae boineanul /și uinița Icoana (îmbrăcați / în căpute cu țiclon și / chimeși albe cu șabace ), / care, în tinerețea lor, / se luară din drag.. Celălalt moment apare în versurile ... la pomana porcului, / taica Aron punea / oala de lut pe vatră / și mesteca cu / o lingură de lemn / varza pusă la foc și / carnea tăiată proapăt, / ca să fie bine primită / (sfânt crezământ) / sărbătoarea Ignatului, / lăsată / de Dumnezeu pe pământ. / Tămâia coliba, mâncarea și-I / mulțumea Celui-de-Sus / că ne-a dat viață și / pe noi, oamenii, între / minunile / lumii ne-a pus.
Pe 6 decembrie, se sărbătorește Sf. Nicolae din Mira Lichiei (azi, urmele ei, în Turcia). După moartea părinților, creștini bogați (în Patara din Asia Mică), a împărțit săracilor moștenirea, călugărindu-se. Și-a manifestat generozitatea încă din copilărie, devenind, mai târziu, patronul copiilor. Praznicul, sărbătoarea casei, se ținea la data din calendar în care se sfințea locuința. Astfel sfântul din calendar era ocrotitorul casei. Data se moștenea. Putea fi preluată de copiii care se desprindeau din casa părintească. O casă nouă, ridicată pe locul celei vechi, se sfințea în aceeași zi. Praznicul se deosebea de ceea ce se numește parastas. Era o masă festivă, la care se aminteau numele strămoșilor. Rugăciunea pentru ei se făcea înainte de Bobotează, când preotul, însoțit, de crâsnic, trecea din casă în casă, sfințind locuința în soba mare și casnicii. Atunci se citea pomelnicul, lista cu strămoșii familiei. De pe lista mamei, am auzit un cuvânt ciudat: Lepădat. Mama, văzându-mi nedumerirea, mi-a răspuns cu un oftat: E fratele meu mort la facere.
Termenul praznic ( din prazdĭnikŭ, după DEX, MDA), provenind din slavonă, relativ târziu în limbajul liturgic, în același timp cu pomană, cu derivatele prăznuire, prăznuială, a înlocuit o denumire anterioară. Care a fost denumirea dispărută? S-ar putea lega de lexemele prânz (< lat. prandium), ospăț (postverbal din a ospăta < lat. hospitare) Termenul a petrece ( < lat. *petraecare) s-a fixat cu alte conotații, cum ar fi ideea de chef, sfera semantică moarte (petrecanie), a însoți pe cineva pe o anumită distanță, a urmări cu privirea pe cineva, mod de a coase ornamente cu trecerea firului de ață după vârful acului. Din această perioadă a limbii noastre s-a conservat regional și arhaic comând (postverbal din comânda < lat. * commandare = commendare)². Îmi amintesc de o afirmație profundă: Limba și legea, două hotare înhipte în cheptul rumânului dă la strămoși și păstrate viu din neam în neam³
Pentru almăjeni, vocabula boinean (din Boina + sufixul ean) e ceva obișnuit: persoană originară din cătunul Boina, sat apartinător de Dalboșeț. Mai mult decât probabil, cătunul și-a luat numele de la întemeietorul său (Boia + -na, sufix nu doar în toponimie, cf. roi + -na roiniță\). Boia este un nume de familie în circulație în Valea Almăjului, provenind din perioada stăpânirii otomane din termenul comun boia culoare, vopsea, termen înlocuit de farbă(din germană). Turcism (boya, după Roesler 589; Șăineanu, II. 56; Lokotsch 328), prezent în limbile sud-dunărene și în dialectele românești din Balcani, pentru DER, este un singular refăcut pe baza pluralului boiele. La început, trebuie să fi fost boian pentru a arăta pe cel care aparținea neamului, familiei Boia.
Presiunea lingvistică slavonă asupra vorbirii românilor a impus și vocabula pomană (< sl. pomĕnŭ), la care se adaugă regionalisnul prisos (< sl. prinosŭ, cf. bg., sb. prinos, după DER). Relațiile de familie și de vecinătate numeroase produceu două momente: o masă în seara de ajun a festivității (cinișoară) și prânzul din ziua următoare, a sărbătorii propriu-zise. În contextul poetic comunicațional, se valorifică elemente lexicale ca acte de expresie stilistică într-o imagine realistă de aparență prozaică.
Termenul țiclon, -oane denumește o țesătură din fibre sintetice, din germanul Silon, folosită ca element decorativ. De prestigiu era tehnica șabacului, broderie făcută cu ață albă pe firelele din bătătură, rămase libere după smulgerea celorlalte, altfel spus broderie în ajur. Se presupune că vocabula e împrumut turcesc prin filieră sârbă, zubac. Forma românească e mai aproape de termenul din limba turcă șebeke. Cuvântul caput, palton țărănesc, vine din germană (Κaput), cf. it cappoto manta, în timpul militarizării zonei Almăjul și Craina, după ocuparea Banatului de către austrieci. Există la noi în limbă cuvântul capută partea de deasupra labei piciorului, cu etimologie necunoscută ( DEX și MDA). Cuvintele acestea au intrat în jocul expresiv din zicerea: Mutu rupe căputu, muta rupe căputa. Tăierea porcului era o adevărată sărbătoare pentru fiecare familie din Valea Almăjului. Polarizarea semantică de la înțelesul parastas pentru pomană dovedește capacitatea de nuanțare a vorbitorilor unei limbi.
În calendarul creștin, pe data de 20 decembrie se prăznuiește sfântul mucenic Ignatie Teoforu, patriarhul bisericii din Antiohia, ucenicul apostolului Ioan. Acesta, pentru credința sa, a suferit o moarte crudă, fiind devorat de lei. În fenomenul numit sincretismul religios, o practică pagână se asociază cu o sărbătoare creștină. De obicei, suprapunerea nu elimină total obiceiurile vechi, din care se păstrează unele elemente, mai mult, în aceast caz, a rămas și denumirea sărbătorii tradiționale, explicată în MDA: Inătoare sfî [At. PANFILE, DUȘM. 126 / E: nct] (Pop.) 1 Sărbătoare de Ignat (20 decembrie). 2 Vrăjitoare închipuită de popor ca o femeie urâtă și avară, care mănâncă oamen. Ținând seama de acestă denumire, trebuie să amintesc faptul, ciudat în sine, că, în alte zone lingvistice europene, se întâlnesc formele italianul Ignazio, spaniolul Ignacio, portughezul Inigo, care ar permite să se poată proiecta o altă părere despre existența variantelor cu ț (Ignățel, Ignaț sub influență maghiară) și proveniența formelor Ignat, Ignatie cu răspândire la noi prin intermediar slav (MEO), care contrazic criteriul istoric din relațiile etnice.
Ritualizarea verbală din versurile citate coboară în vremuri imemoriale.Versurile lui Iosif Băcilă păstrează o lume a imaginilor dintr-o vreme rămasă în memoria mea ca o tensiune psiho-emoțională în structura interioară a amintirii, activată prin efervescența lecturii. Valorile memoriei unei ființe îi depășesc vulnerabilitatea și se fixează într-un spațiu ideal, al creației, imagine în oglindă a unui ținut românesc, constantă de neînlocuit în viața mea, geamănă cu a poetului din Valea Almăjului. Valorile memoriei definesc individualitatea ființei, care există într-un spațiu natural, într-o formă clară a limbajului uman, într-o unitate etnică cu rădăcini culturale prinse în evoluția istoriei universale. Vulnerabilitatea ființei expuse primejdiilor depășește totul prin rezistență culturală. Civilizația, prin aspectul material, uniformizează, cultura diferențiază spiritul. Sigle: DER Dicționar etimologic românesc; DEX Dicționar explicativ al limbii române; MDA Micul dicționar academic; MEO Mică enciclopedie onomastică;
1. Iosif Băcilă, în volumul Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, p. 136; p. 140-141. 2. Formele neatestate, dar create pentru explicații etimologice, provin din latina populara, expresia naturală a trăirii într-un mediu diferit față de exigențele limbii latine clasice. 3. L. Șăineanu, Terminologia creștină la români, în vol. Încercare asupra semasiologiei limbii române, București, 1887, p. 57.
Constantin Teodorescu, Kitchener Ontario
|
Constantin Teodorescu 7/2/2022 |
Contact: |
|
|