O monografie de excepție: , „Radu Stanca și Sibiul”
Există scriitori care, mai devreme sau mai târziu, își găsesc interpreții devotați trup și suflet, scrierile respective devenind a fortiori repere inamovibile în înțelegerea cât mai exactă a vieții și operei respectivului scriitor. Un asemenea devotament a manifestat în legătură cu Radu Stanca universitara sibiană ANCA SÎRGHIE, a cărei teză de doctorat din 1981, „Radu Stanca – Studiu monografic”, susținută la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, aducea date importante privind nu atât viața poetului-dramaturg cât Opera, opțiunea cercetătoarei fondându-se pe ideea și incontestabilul adevăr că „opera este fructul suprem al vieții unui scriitor”. De la această perioadă „de pionierat”, dintr-o vreme când începuseră să apară primele ediții cu poezia și creația dramatică ori publicistică a „genialului plămăditor al slovei, ca poet și ca dramaturg”, d-na Anca Sîrghie a trecut la o mai „dreaptă și echilibrată prezentare a raportului dintre biografie și creația artistică”, semnând împreună cu universitarul Marin Diaconu monografia „Radu Stanca. Profil spiritual” (vol. I și II, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2015, cu un Cuvânt înainte de Eugen Simion). Lucrarea intenționa o „panoramare” a valorosului scriitor român contemporan „pe care destinul l-a izbit cu puterea valurilor mării în furtună”, perioada afirmării lui coincizând în mod nefast cu nefastul deceniu al proletcultismului”... A urmat acestui demers de bună colaborare cartea „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai” (Ed. Techno Media, Sibiu, 2016), în care d-na Sîrghie, păstrând deschiderea celei precedente, aducea „necesarul adaos” de mărturisiri datorate unor prieteni și actori, cu trimiteri numeroase la activitatea lui Radu Stanca la Sibiu.
În recenta carte, „Radu Stanca și Sibiul” (Techno Media, Sibiu, 2022, 393 p., cu anexe – foto și facsimilări), autoarea dezvoltă această documentare privind existența omului și profesionistului în orizont sibian, burgul transilvan Hermannstadt („conglomerat cu iz medieval” – Mircea Braga) punându-și cu discreție „amprenta” asupra vieții și creației lui Radu Stanca:
„Atât de profund a cunoscut el urbea și împrejurimile ei, îndrăgostindu-se de ele, încât la ochii orașului, care te măsoară de pe acoperișuri, te urmăresc și poate te pot obseda, Radu Stanca a adăugat propriul ochi. Cu ochiul lui lăuntric el a privit spre tot ce-l înconjura, descifrând taine ce scapă celor mai mulți locuitori ai orașului-burg.”
Cine parcurge textele poetului-dramaturg, comentariile sale, poate înțelege mai profund „identitatea inconfundabilă a acestui spațiu transilvan”, fie ea „tragică” sau „blestemată” după „starea lui sufletească”, căci – scrie autoarea – „între autorul Horei domnițelor și Sibiu există un raport de reciprocitate.”
Nu este deloc vorba de un elogiu localist, suntem preveniți de universitara sibiană, care a scris materiale de seamă despre Cioran (ferventă participantă la Colocviile Cioran) și l-a cunoscut bine pe filosoful de la Păltiniș, Constantin Noica. Iar de numele orașului se leagă amintirea unor nume de seamă de la Eminescu la Lucian Blaga, de la Constantin Brâncuși la Mircea Eliade ș.a.m.d.
Radu Stanca, născut la 5 martie 1920, la Sebeș, dar plecând după numai doi ani cu familia la Cluj, unde se va forma, avea să se împlinească profesional la Sibiu. Autoarea, trăind în acest vechi burg transilvan cu pecetea lui barocă și de un evident multiculturalism, a cunoscut în adolescență direct spectacole puse în scenă de regizorul Radu Stanca, baladist neîntrecut, dramaturg redescoperit la adevărata dimensiune valorică, teatrolog de viziune reformatoare, eseist rafinat, ba chiar actor și regizor de indubitabil talent, recunoscut, iată, drept „cel mai important om de teatru al orașului-cetate”. Teatrul de Stat de la Sibiu a devenit una din cele mai invidiate scene ale țării, pe care Radu Stanca a montat peste 30 de spectacole, dar pe care nu a văzut jucându-se niciuna din cele 15 piese scrise de el, precum antum nu a văzut lumina rampei nicio piesă de-a lui pe vreo altă scenă din țară, precum nici azi nu se cam întâmplă chiar la el acasă! (un izvor prețios de informații din perioada 1945-1961 îl reprezintă „Romanul epistolar” Ion Negoițescu-Radu Stanca, editat în 1978).
Mort la doar 42 de ani (urmat fiind, la doar șase luni, de fiul său Barbu), opera i-a fost editată de iubita lui Doti, actriță de mare talent și devotată soție, la care fac trimitere multe versuri din „Art doloris” și alte cicluri. Însăși dna Anca Sîrghie a contribuit la editarea, în 2012, împreună cu Marin Diaconu, a volumului „Dăltuiri”, la Fundația Națională pentru Știință și Arte, semnând prefața intitulată „Prin cetatea de umbre a antumelor lui Radu Stanca”, având satisfacția că , după un deceniu de cercetare a profesorului Diaconu în toată presa românească din perioada 1932-1962, „s-au adus la lumină poezii necunoscute, texte de publicistică, chiar și un fragment din creația lui de teatru”. De reamintit că împreună au reușit editarea volumelor dedicate „Profilului spiritual”, bază solidă pentru viitoarele monografii, studii, eseuri și ediții de Opere. Sunt apoi de reținut atâtea și atâtea manifestări cultural-artistice pe plan local, și nu numai, la care dna Anca Sîrghie a fost mereu implicată, militând pentru resuscitarea / trezirea interesului tinerelor generații față de „cel mai talentat baladist al literaturii române”, „Salcia plângătoare” (Eugen Simion) a generației poeților români din deceniul VI al secolului al XX-lea.
„Poezia barocă (cum altfel ar fi putut fi perceput burgul transilvan!, n.n.) – scrie dna Anca Sârghie – a lui Radu Stanca pune în ecuație Timpul, Viața și Moartea, purtând patina unui ev apus în versuri de o debordantă fantezie și de o armonie cristalină.” (p.352).
De fapt, când vorbim de Radu Stanca (5 martie 1920, Sebeș - 26 decembrie 1962, Cluj), fiu al Sebeșului și o vreme asistent al lui Lucian Blaga la Facultatea de Filosofie a Culturii aflată în refugiu la Sibiu în anii 1940-1945, ne amintim neapărat de „Constelația Stanca”, adică de cele „Trei generații de cărturari și oameni de știință” (Mihai Octavian Groza, comunicare la Centenarul Radu Stanca, organizat la Sebeș în martie 2020, publicată în „Destine literare” din Montreal și în „Romanian Journal” din New York).
Să menționăm că nici azi – după cum arăta recent conf. univ. Anca Sîrghie la o sesiune de comunicări științifice din cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș, 14 mai 2022 - geniul cultural al lui Radu Stanca nu este pus de municipalitatea sibiană în adevărata lumină. După inaugurarea statuii lucrate de sculptorul Ioan Cândea și amplasată în centrul orașului, directorul general al teatrului din Sibiu, actorul Constantin Chiriac, a „făcut un pas bun pentru recuperarea acestei personalități emblematice a Teatrului sibian”, urmând a se menționa pe fațada instituției numele acestui ctitor și, desigur, introducerea în repertoriu teatral a unor texte scrise de dramaturgul de mare talent Radu Stanca, „total necunoscut concitadinilor noștri”.
Așa a trecut anul centenar al poetului, dramaturgului, publicistului, eseistului și omului de teatru Radu Stanca, municipalitatea din Hermannstadt negrăbindu-se a lua pe linie culturală măsurile mult așteptate (poate din cauza unei consilieri culturale de toată jena, căci Radu Stanca este deja o „marcă”, un „brand” care... vinde foarte bine, și numai „globaliștii” noștri orbi – sau geloși/ indivioși pe figura „celui mai frumos din orașul acesta”! - nu pot realiza cât prestigiu ar dobândi viața culturală a Sibiului, recuperându-l întru totul pe neuitatul emblematic Radu Stanca)...
Admirabil este cu adevărat acest demers de cercetare și recuperare pe care de peste patru decenii dna Anca Sîrghie (ea însăși contemporană a vremurilor în care a trăit autorul, în „aerul toxic al proletcultismului”, care nu a reușit să-l infesteze pe Radu Stanca, demnul colaborator al lui Blaga) îl derulează de atâția ani, iar mai recent, începând de la un articol aniversar („Sibiul lui Radu Stanca”, în „Lumina slovei scrise”, vol. XIII, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2015, pp. 5-8), la „o nouă carte” sub acest generic.
De ce „Radu Stanca și Sibiul?”, se întreabă retoric d-na Anca Sîrghie și tot d-sa ne lămurește: „Pentru că oricât de bună influență formatoare a avut Clujul asupra sa înainte de anul 1940 și oricât de mult visase împlinirea proiectului euphorionist, tot în capitala culturală a Transilvaniei, în fapt la Sibiu, el s-a realizat ca actor și regizor. Tot aici a găsit seve de inspirație poetică, așa ca nicăieri altundeva. Seismica celor două decenii sibiene (1940-1961) din existența lui Radu Stanca merită cercetată ca o perioadă de sine stătătoare, dar fără vreo intenție de decupare. Cele două decenii se cer inter-relaționate cu tot ce venea din afara lor.”
Intenția mărturisită de autoare este aceea de extindere a unui „articol evocator din ceas sărbătoresc” într-o carte de mai largă dezvoltare și cuprindere, astfel descoperindu-l „pe adevăratul Radu Stanca, cel de dincolo de realitatea carnavalescă prin care a fost nevoit să treacă.”
Astfel, autoarea, după cercetarea „obârșiilor transilvane” și a „preludierilor clujene”, evocă viața de student la Cluj și apoi la Sibiu, în anii funcționării aici a Universității „Regele Ferdinand I”, mai exact a unor facultăți (Litere, Filosofie, Drept, Medicină), altele funcționând la Timișoara (odată cu Diktatul de la Viena din 30 august 1940, până la revenirea instituției universitare în Clujul marilor deschideri de după Unirea cea Mare). Aici, la Sibiu, atmosfera orașului medieval îl inspiră pe poetul reflexiv-melancolic, bibliotecile bogate, prieteniile (îndeosebi cu iubitul Nego) și participarea la viața teatrală studențească, dar și la ședințele Cercului literar „Octavian Goga” ori apoi ale Cercului Literar îi trezesc „o puternică și răscolitoare emoție”. Autoarea studiază pe rând, în capitole separate, „primatul poeziei” în afirmarea tânărului Stanca (marcat de teoriile cerchiste privind „resurecția baladei”, direcție în care va merge și Ștefan Aug. Doinaș), participarea cu contribuții deosebite la activitățile Cercului Literar de la Sibiu constituit în 1943 ca cenaclu al studenților estetizanți „evazioniști” de la Litere și Filosofie – „o manifestare de apogeu a unei exemplare cutezanțe puse în slujba apărării frumosului privit în oglinda eternității”... Să amintim colaborarea la revista editată de Lucian Blaga, „Saeculum”, cu eseuri abordând teme și idei de stilistică filosofică, cu accent pe valoarea estetică a culturii în general, conform adeziunii din scrisoarea trimisă criticului modernist E. Lovinescu în mai 1943, condamnând „pășunismul”, sămănătorismul și alte „-isme” din epocă.
Reținem clarificarea /nuanțarea pe care o aduce dna Anca Sîrghie în privința opțiunii cerchiștilor sibieni, prilej de discuții între monografiști (Ilie Guțan, Petru Poantă, Ovid S. Crohmălniceanu, Gabriela Gavril, Corneliu Ungureanu, Ion Simuț ș.a.): „Cerchiștii se afiliau nu la repere europene străine, ci la cele ale spațiului literar transilvan. Punctul în care noi ne disociem de Ion Simuț este cel în care Domnia Sa trasează granița între cerchism și euphorionism, care în realitate au consonat în toate etapele, primul ca manifestare concretă în câmpul creației, al doilea, ca statut ideatic. De aici și proiectele lui Radu Stanca de a crea piese de teatru și de a regiza spectacole scenice în stilul euphorionist.”
Judicioase toate aceste reconsiderări, punctuale, despre cerchiști și despre “Revista Cercului Literar, mai ales din perioada de apogeu a grupării din anii 1944-45, autoarea intrând în dialog cu unii reprezentanți și obținând informații clarificatoare (remarcabil capitolul în totalitate). Singurul dintre toți cerchiștii rămas la Sibiu după revenirea la Cluj a Universității, Radu Stanca este apreciat de fosta studentă Viorica Guy căsătorită Marica drept „cel mai strălucit dintre cerchiști”. El continuă să țină legătura cu Cercul și în anii destrămării clujene (corespondența protagonistului cu alt „titular”, confratele Ion Negoițescu, lămurește foarte multe chestiuni dintre cerchiști, inclusiv raporturile acestora cu Lucian Blaga).
Urmărind, apoi, prezența lui Radu Stanca, cu cronici la cărți de eseistică, poezie, teatru, cu eseuri și publicistică în revista „Transilvania”, - întemeiată de George Barițiu încă din 1872, aceasta jucând un rol important în viața culturală a Sibiului, - autoarea amintește de episodul tensionat din 1942, când opinia exprimată recenzial a lui Radu Stanca (la lucrarea lui L. Blaga, „Religie și spirit”) atrage nemulțumirea profesorului de filosofia culturii, considerându-se nedreptățit de către studentul său, ceea ce îl determină pe Blaga să se retragă din Societatea „Astra”. Redacția, declarând că se menține pe „linia tradiției sale aproape seculare, de respect față de instituțiile de temelie ale neamului”, se desolidarizează de opinia tânărului recenzent care „a trezit unele nedumeriri”, de altfel exprimând o părere „sinceră” ce l-a supărat pe Mentor... Urmărind și alte momente din viața culturală a Universității „Regele Ferdinand I” din Sibiu, îndeosebi prezența lui Radu Stanca, autoarea conchide: „Experiența sibiană a studentului Radu Stanca a cuprins liniile de forță ale manifestării eului său, de la formarea intelectualului de elită la orientarea spre lumea teatrului, într-o constantă complementaritate cu poezia.”
Scriind în registru evocator și omagial despre Sibiul lui Radu Stanca, autoarea mărturisește că dintre toți cei care au scris despre burgul transilvan de pe malurile Cibinului, cu renumită faimă prin stratificările sale istorice și culturale, paginile scrise de Al. Dima și mai ales broșura din 1940 a lui Radu Stanca, „Sibiu, cetatea umbrelor. Mic ghid literar pentru un călător imaginar”, au impresionat-o în mod deosebit. Prilej de a-i dedica un capitol întreg sub titlul „O lecție de rafinament estetico-turistic” (VIII). Vorba poetului-baladist care vedea în Sibiu un distinct profil asemănător cu al muzicianului Johan Sebastian Bach, celebrul componist german fost călător odinioară în Hermannstadt: „Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să închidă în urmă-i uși. Între oameni, corespondențele se suprapun, între vârste, limitele dispar. Totul trece într-o zodie a sa – zodie specială, sui generis, zodia sibiană. O zodie în care stăpânesc umbrele.” De aici multe figuri întâlnite în poezia lui Radu Stanca, de la Brukenthal și Gh. Lazăr la I. C. Brătianu, G. Coșbuc, O. Goga, Matei Caragiale, laolaltă cu meșterii, breslașii, cavalerii și domnițele de altădată, de amintirea cărora e plin orașul și pe care le-ai putea întâlni „ivindu-se la un colț de stradelă, dintr-o firidă, de pe o treaptă, de lângă un zid.”
Autoarea își urmărește protagonistul monografiei sale în diferite ipostaze (relația poetului și regizorului cu viața muzicală sibiană, cu reușitele și nereușitele / neîmplinirile regizorului, apoi stăruie, în cel puțin două capitole de reală performanță eseistică, asupra specificității sibiene ca „spiritus loci al baladei”, burgul devenind marcă înregistrată („Sibiul baladistului Radu Stanca”).
Nu lipsesc referințele privind „consemnările în presă ale teatrului sibian”, nici cele la relația poetului și dramaturgului cu „proletcultismul socialist”.
Mult mai interesante, chiar implicând aspecte inedite, ni s-au părut capitolele din finalul monografiei, referitoare la „Radu și Dorina Stanca, un cuplu de legendă în istoria Teatrului de Stat din Sibiu”, „Soții Stanca, profesori de actorie”, precum și considerațiile critice privind fie „teatrologia” lui Radu Stanca, fie „șantierul dramaturgului”... Autoarea a cunoscut-o bine pe Dorina Stanca, vizitând-o la apartamentul ei din Cluj, bucurând-o în mod deosebit, în 2012, când i-a dăruit volumul „Dăltuiri”, ce aducea la lumină poeme risipite în presa românească a celor 30 de ani, cei ai creației lui antume, prefața volumului fiind intitulată „deloc întâmplător”: „Prin cetatea de umbre a antumelor lui Radu Stanca”... Este vorba de o vocație de reporter, la sursă, așa cum cercetătoarea sibiană a procedat, în câteva interviuri luate dr. Elena Daniello, prietena din ultimul deceniu de viață a lui Lucian Blaga, alcătuind lucrarea „Lucian Blaga și ultima lui muză” (2015).
Deși nu am putea spune că poezia și dramaturgia lui Radu Stanca au fost ocolite în anii ‘70 și chiar după Revoluția din decembrie (dovadă că autoarea consemnează nu numai reeditările și comentariile critice, dar și toate manifestările ce au avut loc pe scenele țării, în rândul tineretului, la radio și televiziune), totuși stilul „filosofic”, înalt și grav al teatrului lui Radu Stanca îi împiedică/ intimidează/ reține pe regizorii care, uneori, preferă un repertoriu facil, bulevardier, globalist chiar, ce vine în întâmpinarea unui public cam nepregătit / astfel format/ neinstruit să recepteze formule mai „complicate” de reprezentare dramatică (cam același lucru se întâmplă cu teatrul lui Lucian Blaga). Totuși, obligația o are în primul rând teatrul sibian, căci o instituție de teatru are și menirea cultivării valorilor adevărate și a formării gustului public, departe de a miza pe îndoielnicele preferințe facile cu audiență, ca mari succese ale unor puneri în scenă. Mărturisesc că, într-o discuție avută cu o personalitate literară, am aflat că, din cauza unor texte scontând pe succes facil și joc scenic în spiritul producției cabotine, ba chiar în numele unor exhibate indecențe și vulgarități, persoana în cauză și cei asemenea lui refuză să mai meargă la teatru. Ei, bine, aici ar fi o carență majoră a teatrului jucat azi pe scenele țării (poate e o modă „cosmopolită”, globalizantă, conformă cu „trăirismul” curent, cu „consumul” de cultură ușoară, cu opțiunea pentru divertisment...), privind nu numai repertoriul, dar și „transpunerea” pe scenă a textelor în reprezentări dramatice îndoielnice, leșioase și bravând scenic cu ipocrizie profesională, ca să smulgă publicului aplauze de circumstanță...
În totul, RADU STANCA ȘI SIBIUL este o carte de reală valoare istorico-literară, care adună în sine cercetări de mai lungă durată, preț de câteva volume, și o pasiune indimenticabilă, pe care autoarea ANCA SÎRGHIE o ilustrează de peste patru decenii, reușind din plin a aduce în prim-plan personalitatea „celui mai frumos poet” baladist al Sibiului, a dramaturgului și regizorului care cerea imperios „re-teatralizarea teatrului”, precum și a eseistului și Omului Radu Stanca, al cărui geniu artistic stăruie pe coperta cu edificii multiseculare ale vechiului oraș-cetate de pe Cibin, de unde zâmbește, de dincolo de timp, dar cu o caldă încredere de sine, culturii și literaturii naționale.
Zenovie Cârlugea
|
Zenovie Cârlugea 7/2/2022 |
Contact: |
|
|
