Dorinta sã zbori
Tendinta desprinderii
Cine si-a trãit singurãtatea ca stare permanentã, stie prea bine cã interiorizarea, în cele din urmã, devine ca o izbãvire.
Lumea devine mai închisã în problemele ei, iar tu te simti exact ca o cetate care merge, se ciocneste de oameni, de lucruri, de anotimpuri si nimic pare sã nu-te mai atingã.
Si, deodatã, în aceastã încruntare a interiorului apare o razã de luminã.
Este o stare neobisnuitã, când ai senzatia cã e suficient sã întinzi mâinile înainte, asa cum se înoatã stilul fluture. Le întinzi înainte si usor, usor ca o luntre, ca o frunzã, prinzi sã-ti iei zborul, ridicându-te de la pãmânt.
Tu nu faci nici un gest, tu nu te trãdezi prin nici o miscare. Ai o singurã dorintã : sã întinzi mâinile înainte si parcã aerul singur te ridicã în sus, parcã corpul singur devene imponderabil si tu zbori.
Nu importã unde te afli, tara , continent – în mijlocul pietii, în stradã, în încãpere. Dorinta sã zbori vine pe neprins de veste, ea te atinge cu o amintire si esti gata sã te misti în spatiu.
Adesea te intrebi : de unde vine aceastã stare, care e mobilul ei?
Rãspunsul îl gãsesti numai într-o schimbare calitativã care se petrece în sufletul nostru.
Este un fel de purificare interioarã în care treptat, treptat ard lucrurile mãrunte, neimportante, apoi ard cele mari si în cele din urmã rãmâne cristalizatã o singurã idee, întrebarea cheie de existentã a omului: Ce caut eu pe acest pãmânt?
Omul este nemuritor. Nu prin materie, prin spirit. Aceastã energie concentratã pãrãseste botul de lut, întocmai pe calea venirii sale.
Nu în zadar, încã anticii spuneau, cã de fapt, stelele de pe cer sunt sufletele oamenilor care au murit, care ard si care într-o zi se întorc pe pãmânt. Era un mit inconstient aceastã fabulã anticã.
Era un mit a intuitiei, cãci dorinta de zbor este ascunsã în fiecare dintre noi.
Pur si simplu nu fiecare e gata sã se confrunte cu singurãtatea, sã încerce aceastã ocnã grea a discutiei sinelui cu sine. A cãutãrii de sine.
Un contemporan spunea: „Numai prostii sunt fericiti”, restul lumii este în cãutarea fericirii, iar cãutarea fericirii este de fapt starea cea mai apropiatã de încercarea de a te rupe de la pãmânt.
Poate oare omul, corp fizic, sã fie imponderabil, atunci când cu totii stim cã forta cãderii libere este egalã 9,8 kg m/s² si pentru a te rupe de la pãmânt ai nevoie de o propulsare egalã cu aceastã fortã.
Da, omul poate sã zboare. Corpul lui fizic poate rãmâne jos, pe pãmânt, dar constiinta, spiritul ascuns în acest om se poate rupe si traversa linistit spatiul si timpul.
Câteodatã ne amimtim de copilãrie. Ne suiam în vârful dealului, un deal care parcã special era fãcut pentru a cuprinde împrejurimea.
Eram naivi si credeam cã dacã vomi încerca sã mesterim niste aripi din placaj sau din carton, ne luam avânt si ne rupem de la pãmânt. Nu doream prea mult, vroiam doar un singur cerc pe de-asupra satului, ca apoi sã aterizam linistiti în locul de unde m-am pornit.
Am incercat sa zburam in vremurile de adolescenta, sau mai tarziu . fãrã aripi, fãrã motoare, doar cu pornirea interioarã, doar prin purificarea constiintei de sine.
O sã vã fie greu, o sã vã parã cã nu mai aveti solutii. Închideti ochii, întindeti mâinile înainte si o sã vedeti cum o sã vã învãluie dorinta de zbor, nedorinta de a ateriza niciodatã.
Este o lectie grea dar, repetatã la nesfârsit, iar în cele din urmã poate deveni un zbor adevãrat, un zbor spre nemurirea fiecãruia...
D.P.Popescu
|
Dumitru Constantin 6/28/2022 |
Contact: |
|
|
