Poezii pe frunze de artar
Zile, nopti de veghe si de vis,
Stăruind la masa-mi, solitar,
Am tot scris pe rând, si-am tot rescris
Poezii pe frunze de artar.
Verzi, livide, rosii ori uscate,
Frunzele-si rostiră-ntreg fiorul,
Eu le-am ascultat atent pe toate
Si le-am pus în versuri oful, dorul.
Am ales si bune, si mai rele
Din preaplinu-acestor zări de lume,
Frunzele, ca martore fidele,
Consemnară stări, impresii, nume.
Si-uite-asa, stârnit de întâmplare,
Dezvoltând idei, motive, teme,
Cu migală, râvnă si chemare
Am încins artarii cu poeme.
Fiece copac, împodobit
Cu metafore-nflorind tot anu’
Poartă, cum pe drept mi-am fost dorit,
Lirica-mi amprentă : Segărceanu...
Din tot ce-a fost...
De-ar fi ca să-mi reiau întreaga viată
Desigur, teamă nu mi-ar fi nicicum,
Prin soare, beznă, fulgere ori ceată
Eu gata-s, iată, să purced la drum.
Stiu: soarta ne e dată prin născare,
Prin taina unor hărăzite zâne,
Dar fie ea, din start, ne-ndurătoare
Nimic bătut în cuie nu rămâne.
De mic copil, de-a rându-am înfruntat
Năpaste fără seamăn, griji si jale
Si-a trebuit, trudind neîncetat,
Să-mi tai prin vrăjmăsia vremii cale.
O, Doamne, dă-ne cuget treaz si demn,
Putere dă-ne, vrere de-a răzbate,
Ne-aprinde-n suflet magicul îndemn
De-a fi mereu noi însine, în toate.
Prin sacru-Ti dar putut-am să urmez
Sublimele imbolduri ale firii,
Prin dor, visare si statornic crez
Să-nalt în slavă steagul izbândirii.
Azi mă întreb, trecut prin rău si bine,
Ce-animă versu-mi: ura, nostalgia?
Pentu un ins orgolios ca mine
Din tot ce-a fost rămâne...POEZIA!
Magic ceas
Bate ceasu-n mine, bate,
Biologic – dat de Dumnezeu,
Ticăitul lui răzbate
Metronomic, din lăuntrul meu.
Imi veghează, îmi măsoară
Pulsul, ritmul cum se înfiripă,
Mă înaltă, mă coboară
Vălurind, pe-a timpului aripă.
N-are normă, n-are stare,
Cifrul e la bunul Dumnezeu,
Bate lin, zorit ori tare
În adîncul sufletului meu.
Câte-odată, derutat,
Rostul parcă, vai, nu si-l mai stie
Si rămâne suspendat:
O inertă, biată jucărie.
O, dar chiar în clip-aceea
Intevine-ndată Geniul Sfânt
Si întoarce iarăsi cheia
Să-si reia tic-tacul...Până când?...
Stare de ... rime
Nu mai găsesc nimic să mă bucure:
Arbore, stea, podoabă ori ciucure...
S-a uscat pe crengi orice mugure,
Boabele zac storcite în strugure.
Miezu-i sleit în carceri de sâmbure,
Câinii nu mai vin să se gudure,
Păsările-au rămas mute si singure,
Totul adastă acum să se-nfrigure...
Nu mai zboară pe câmp gâză sau fluture,
Goale sunt vechile, grelele ciuture,
Frunzele au pornit să se vânture,
Florile-s gata, pălind, să se scuture.
Ard prin păduri putrezitele buture,
Creste un iz de cucută si brusture,
Fumul si pâclele prind să ne usture,
Somnul e greu si-agitat, ca pe scândure –
Brumele, ciumele vin să ne zgândăre,
Sufletu-ncepe, oh, să se-ngândure...
Leul si zăbava
Bate ceasul, bate-n dunga vietii mele
Înscriind răbojul unor noi inele.
Ca si vremuitul, fratele-copac
Simt cum moina, bruma nu îmi sunt pe plac.
Nimic nu mai este-n juru-mi cum era:
Unde-s tineretea, visul, steaua mea?
Soarele în zare istovit coboară,
În ungherul mintii mi se face seară.
Greul si zăbava tot mai des mă-ncearcă
Si mă simt ca într-o subrezită barcă
Ce, icnind, mă poartă pe-o smolie mare
Fără de busolă, vâslă ori salvare.
Ah, de-acum jucate-s zarurile sortii,
Timpu-ncet mă mână spre vâltoarea mortii,
Valuri de tsunami vin puhoi din urmă,
Firul poeziei, tors-netors, se curmă...
Mă întorc în satu-mi nins de lună plină:
Curtea e pustie, casa în ruină –
Scheaună un câine, Valea o răscoală,
Nimeni nu m-asteaptă-n poarta veche, goală...
(Din volumul „Un bob zăbavă” )
Ion Segărceanu . Toronto
|
