Foametea ucraineană
Ați avut cumva ocazia să întîlniți sau să folosiți în discuțiile sau în cele scrise de Dvs, cuvântul HOLODOMOR?
Ei bine, nu este numai un cuvânt banal din unele (nu din toate), dicționare(le), și care explică acest cuvânt dela etimilogia lui și până la legarea lui de evenimentul care i-a determinat existența.
HOLODOMOR – din nefericire este explicarea unui act de genocid și nu prezentat oriunde pe glob ci într-un loc care în ultimile trei luni a reținut atenția întregii lumi: UCRAINA !
Dar să vedem ce și cum s-a manifest el.
Istoria a înregistrat anul 1932-1933 ca anul în care în Ucraina s-a petrecut una dintre cele mai grave catastrofe naționale din istoria secolului XX și în care au murit circa 10 milioane de persoane, bătrâni, adulți, copii, femei, bărbați.
Anul 1932/1933, este amintit în istoria Ucrainen ca anul Foametei ucrainiene !
Cifra de 10 miliane, de morți, care nu poate fi nesocotită, nu era ceva deosebit pentru o lume în care numărul de victime ale unei politici de stat de tip comunist – se manifesta (în U.R:S.S). cu mult mai mare mare decât acest număr, prin lagăre de muncă forțată, prin gulaguri, prin relocăr ifotțate în Siberia, prin arestări peste noapte și împușcare și încă multe acte similare cu desnodământul a zecilor de milioane de oameni..
Cu toate că despre acest subiect și cu atât mai puțin despre numărul morților, după o veche metodă comunistă, nu s-au făcut multă discuții.
Toată lumea știa dar nimeni nu vorbea și nu comenta pentru a nu intra între cei care dispăreau.
După zeci de ani, cercetătorii ruși și din alte țări, au ajuns la concluzia că acreastă foamete a fost creatăă în mod special de politica agricolă a guvernului sovietic și din ordinul personal a lui Stalin, care urmărea distrugerea națiunii ucrainiene.
Este ceva nou, în această filozofie de tip comunist în comparația anilor 1932/33 și cea din 2022?
Ideia de distrugere fizică, a fost și este în continuare valabilă și similară. Numai autorul și actorul principal s-a schimbat.
Istoricii acelor vremuri din diverse țări și cei contemporani au ajuns la concluzia și consideră factorii politici ai acelor anii au dus lacreerea HOLODOMOR-ului și ca atare pot și trebuie să fie considerati ca genocid.g
La 28 noiembrie 2006 parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care confirmă că foametea a gost un fenomen forțat impus de politica stalinistă. Împotriva ucrainienilor nu numai din Ucraina ci și din alte locuri din URSS unde erau colonii de ucrainieni.
Să vedem cum s-au petrecut faptele
În deceniul al treilea al secolului trecut, când Uniunea Sovietică avea nevoie să câștige simpatia populației noului stat comunist, a fost introdusă o politică de promovare a reprezentanților națiunilor titulare ale republicilor sovietice, ca și a minorităților naționale, în funcții de conducere la toate nivelurile administrației sau vieții publice. Peîntregul teritoriu al URSS
s-a introdus treptat o politică de impunere a vieții și limbii ruse ca manifestare aașa numitei indigenizări a tuturor popoarelor care formau Marea Uniune Sovietică. Pe întregul teritoriu al Republicii Ucrainiene, ca și în zonele locuite de ucraineni din alte republici, fenomenul rusificării fotțate a luat proporții.
Un anumit număr de ani, sub un control strict al Cremlinului acest fenomen s-a îmbinat cu un proces În prin care ucrainienilor li s-au oferit unele condiții de dezvoltare lasându-i să se bucure de un deceniu de renaștere a culturii naționale, ceea ce a dus la creșterea conștiinței naționale și la dezvoltarea rapidă a unei elite culturale și sociale naționale. După numai un deceniu, acest proces a devenit alarmant pentru regimul sovietic și în sprcial lui Stalin, care considera că ucrainenii vor deveni mai loiali propriei națiuni decât ideologiei comuniste a statului sovietic.
La începutul deceniului al patrulea, politicile de dezvoltare a Ucrainei sau de așa numita ucrainizare au fost oprite brusc și au fost înlocuite cu o politică rapidă de rusificare, ceea ce a produs numeroase probleme sociale, culturale și politice în Republica Ucraina și în teritoriile populate de ucraineni.
Comcomitent cu acest proces specific pentru Ucraina s-a developat și procesul ce a cuprins întreaga Rusie, del colectivizare a agriculturii, cu toate formele ei (colhozuri, sofhozuri ș.a.).
La începutul anului 1932, 69% din gospodăriile ucrainene erau deja în colhozuri] Deși în alte regiuni ale Uniunii Sovietice colectivizarea atinsese proporții mult mai mari, cum era de exemplu, în regiunea cursului inferior al Volgii, unde proporția gospodăriilor colectivizate atinsese 83%, agricultura ucraineană a fost cea mai puternic afectată de această politică stalinistă (de colectivizare forțată).
În Ucraina, procesul de colectivizare s-a dovedit deosebit de nepopular în rândul țăranilor ucraineni.
Pentru o scurtă perioadă în care colectivizarea avea aspectul unui proces voluntar, foarte puțini țărani acceptaseră să-și predea la colectivă pământul pe care îl posedaseră și să se înscriseseră în colhozuri. Din acest motiv, regimul sovietic a început să supună țărănimea unor presiuni tot mai mari pentru acceptarea colectivizării agriculturii.
În perioada 1929 – 1930, zeci de mii de activiști ai Partidului Comunist, foști muncitori din întreprinderile industriale, au fost trimiși în zonele rurale din Ucraina pentru a-i lămurii pe țărani despre ”avantajele” colectivizării (după modelul creerii întreprinderilor de stat, unde se spunea că muncitorii sunt proprietarii întreprinderilor unde munceau și să asigura accelerarea procesului de colectivizare.
Acești foști muncitori industriale, devotați politicii comuniste au devenit conducătorii fermelor agricole colectivizate ( a colhozurilor) și a celor de stat (sovhozurilor).
Ordinele primite pe linie de partid prin structura organizatorică ”de sus în jos”, adică dela nivelele superioare de partdid și de stat spre ”orgnizațiile de bază”, aveau menirea nu numai de ai lămurii pe țărani de așa zisele avantaje ale colectivizării ci și zdrobirea rezistenței pasive și a celei active celor care erau împotriva colectivizării, și în special a așa numiților chiaburi ( care se numeau culaci), și care refuzau să-și dea pământurile pe care le posedaseră din generație în generație.
Procesul de forțare a colectivizării însemna printre altele deschiaburirea satelor care însemna arestarea culacilor care se afirma că exploataseră țăranii săraci și că ascundeau grânele pe care le obținuseră de pe pământurile pe care le posedau.
Acestor chiaburi li se luau pământurile și întreaga familie era obligați să părăsească satul unde trăiseră și erau trimiși în Urali și în Asia Centrală unde erau forțați să muncească în alte sectoare ale economiei, cum erau, de exemplu, exploatarea parchetelor forestiere.
Practic, eticheta de culac a fost aplicată oricărui individ care se opunea procesului de colectivizare, indiferent dacă era țaran mijlocaș sau avea o suprafață mai mare de pământ ca avere.
Documentele pe baza cărora s-au făcut analizele istorice arată că peste 300.000 de țărani din populația de aproximativ 30.000.000 de ucraineni au căzut victime acestei politici în anii 1930-1931, iar ucrainenii au reprezentat 15% din totalul de 1,8 milioane de culaci colonizați cu forța pe cuprinsul întregii Uniuni Sovietice.[13]
Presa propagandistică publica o revistă destinată populației ucrainiene agrare și pe coperta ei era prezentată o colhoznică veselă.
Revista se numea Kolhospniția Ukrainî ("Colhoznica Ucrainei"); iată cum se prezenta numărul 12 din decembrie 1932.
Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar întrucât Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs în Imperiul Rus provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut aici realmente efecte dramatice.
În vreme ce cantitățile de cereale recoltate au scăzut, cotele datorate statului au rămas constante. Pentru anul agricol 1931-1932 se planificase colectarea a circa 30 milioane de tone de cereale dintr-un total de 90,7 milioane de tone producție programată. Ca urmare a politicii duse de sovieți în domeniul agricol, recolta din Ucraina a fost redusă la jumătate decât se planificase. Statul a reușit să recolteze aproximativ 18,5 milioane de tone de cereale. Dacă în anii 1930 și 1931 se colectaseră aproximativ 30 milioane de tone, scăderea la numai 18,5 milioane de tone în 1932 a reprezentat o uriașă problemă pentru economia sovietică.
La 7 august 1932, guvernul sovietic a emis un decretsemnat de Stalin, prin care se impunea pedeapsa capitală în URSS pentru orice faptă de furt din avutul public. Această lege acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate cantități de cereale folosite pentru uzul familiei țărănești.
Procesele verbale ale ședințelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizațiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietății, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " și dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foștii negustori și alte persoane alienate social" pot fi executați. Așa-numiții "culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor, care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnați "la pedeapsa cu moartea fără întârziere". Dar "țăranii muncitori individuali sau colectiviștii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de grâne trebuiau condamnați la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani, pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc.
Când s-a constatat că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producției agricole a fost pusă pe seama "culacilor", în conformitate cu raportul președintelui Curții Supreme, până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetățeni fuseseră condamnați sub prevederile decretului din 7 august. Dintre cei 79.000 de cazuri prezentate la Curtea Supremă, 4.880 de împricinați au fost condamnați la moarte, 26.086 la 10 ani de închisoare și 48.094 la alte pedepse. Cei condamnați la moarte erau în principal culaci, iar cei mai mulți dintre cei condamnați la 10 ani de închisoare erau în principal țărani individuali.
Un rol important în acțiunea de strângere și asigurare a recoltelor necesare statului sovietic, și produsă în Ucraina, l-a jucat o comisie specială condusă de Viaceslav Molotov (1890-1986) .
Întrucât livrările de cereale produse în Ucraina nu atinseseră nivelul stabilitt prin planul centralizat, pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea următoarele sancțiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor:
- oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate,
- interzicerea oricărei forme de comerț,
- confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziții și, măsura ultimă,
- confiscarea tuturor resurselor bănești.
Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. In acest scop au fost create așa-numitele brigăzi de șoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor.
Confiscările de cereale erau făcute fără a ține seama de faptul că țăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânțările din anul care avea să vină.
Foametea ”planificată” de către regimul comunist a afectat în mod special zonele rurale și, în comparație cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbușirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central.
Rezultatele au fost dezastruoase. În numai câteva luni, regiunile rurale ale Ucrainei, unele dintre cele mai fertile zone agricole din lume, au fost lovite de o foamete de proporții.
Presa ucraineană care condamna politica dusă de Moscova, a intrat în contradicție cu guvernul sovietic care a negat orice raport cu privire la foametea din Ucraina și a impiedicat jurnaliștii străini să călătorească in zonă.
Istoricii care au cercetat arhivele declasificate au aflat că
"Politburo și comitetele locale ale Partidului au insistat că trebuie întreprinse acțiuni
imediate și decisive ca răspuns la foamete astfel încât "țăranii cinstiți" să nu sufere,
iar comitetele regionale de partid au fost instruite să asigure lapte tuturor copiilor și au
decretat că cei care nu reușeau să mobilizeze resursele necesare hrănirii înfometaților
sau refuzau spitalizarea victimelor foametei urmau să fie puși sub acuzare."
Până în cele din urmă, ajutoarele date regiunilor lovite de foamete au avut un impact limitat asupra fenomenului foametei. Între februarie și iulie 1933 Politbiroul a luate peste 35 de decizii ale cu privire la aprovizionarea selectivă cu numai 320.000 de tone de cereale pentru cei peste 30 de milioane de oameni loviți de catastrofa foametei.
Tot odată, exporturile rusești de cereale în perioada 1932-1933 au continuat, deși la niveluri mai scăzute decât in anii precedenți. În 1930-1931 de exemplu, se exportase 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în următorul an: 1932-1933 exportul scăzuse la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone
La toate aceste aspecte ale efectelor fenomenului HOLODOMOR, s-a adaugat eliminarea elitei culturale ucrainiene. Unii autori, printre care se număra și scriitorul Mikola Hvilovi sau veteranul ucrainean Mikola Skripnik, care a fost la cârma procesului de ucrainizare, se spune că s-au sinucis, prin împușcare.
Cât de mult se poate crede în această informație rămâne sub un mare semn de întrebare cu atât mai mult cu cât la începutul anului 1934 1934 procesul de eliminare a "contrarevoluționarilor, naționaliștilor, spionilor și dușmanilor de clasă" a dus la lichidarea unui număr mare de intelectuali ucrainieni și cu directă influență asupra a numeroase organizații academice care au fost desființate după arestarea și lichidarea membrilor lor.
În încheierea acestei scurte priviri asupra fenomenului flămânzirii populației ucrainiene trebuie amintit conflictul ideologic dintre cei care la 15 mai 2003 ca membrii ai Parlamentului Ucrainei au votat rezoluția prin care foametea din 1932-1933 a fost declarată drept genocid deliberat de către autoritățile centrale sovietice împotriva națiunii ucrainene și Federația Rusă care neagă în mod oficial că Holodomorul ar fi fost un genocid etnic.
Unul dintre diplomații ruși (Mihail Kaminin), a declarat că Rusia este împotriva politicizării Holodomorolui, problema foametei fiind un subiect de discuție pentru istorici, nu pentru politicieni. Totodată, vicepreședintele Dumei Libov Sliska, atunci când, a fost întrebat dacă Rusia, statul succesor al Uniunii Sovietice, își va cere scuze pentru represiunile și foametea din Ucraina, a replicat:
"...de ce se insită mereu ca Rusia să-și ceară scuze pentru orice?
Persoanele ale căror politici au provocat suferințe nu numai Ucrainei, dar și Rusiei,
Belarusului, popoarelor Caucazului și tătarilor din Crimeea rămân doar în cărțile de
istorie, documentele secrete și minutele întâlnirilor."
Mass media ucraineană l-a citat pe Evgheni Guzeev, Consulul general al Rusiei în Lvov, care a afirmat că:
"liderii din perioada aceea erau oameni sensibili și este imposibil de imaginat că aceasta
[fometea] a fost plănuită."
Nu par cunoscute și chiar de actualitate în condițiile existente în prezent când se discută despre Ucraina și despre eforturile popurului ucrainean care își apără țara, că încă se neagă atacurile Rusiei împotriva populației civile?
Când se vor termina asemenea negări și când se va asigura Justiția pentru tot ceea ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple în prezent.
Alex Berca Ph.D.
|
Alex Berca 6/20/2022 |
Contact: |
|
|
