Călătorie prin Sinaia, odinioară Perla Carpaților
Probabil că mulți oameni nu înțeleg nevoia unora de a călători singuri spre diferite locuri, pentru a se bucura de libertatea propriilor decizii, din prima până în ultima zi. Nedepinzând de vreun program sau de vreo persoană cu preferințe diferite, faci pur și simplu ce își dorește sufletul tău în fiecare clipă, trăiești clipa și te simți răsfățat de ea. În fond, nici nu ești singur, dacă nu te simți așa, iar inima îți este plină de lumina fiecărei zile și de șoaptele fiecărei nopți.
Iată că într-o zi de vineri am plecat la Sinaia. Așa cum am vrut. Trecuseră câțiva ani de când nu mai fusesem și doream să mă bucur de ospitalitatea celui mai vechi hotel din orașul prahovean, Hotel Regal 1880, de fapt al doilea hotel ridicat în Sinaia, cu numele Noul Hotel Sinaia, după cel construit în anul 1870, Hotel Sinaia, ars într-un incendiu în 1911. Renovat complet în urmă cu mai mulți ani, cunoscut acum ca Hotel Regal 1880, continuă să păstreze aspectul exterior și interior din anul construcției (1880). Cu două intrări, una spre strada Octavian Goga, cealaltă direct în Parcul Dimitrie Ghica, oferă o poziția excelentă, alături de Hotelul Palace, un colos magnific, construit imediat după incendiul din 1911, când au ars Hotelul Sinaia și vila prințului Ghica, prima vilă din Sinaia. În Hotel Palace am stat de mai multe ori pe parcursul celor treizeci și șase de ani de la prima vizită. Răscolindu-mi amintiri, a fost un motiv al alegerii plecării la Sinaia.
La ora 14, după doar câteva minute de la coborârea din tren, dar abia trăgându-mi sufletul după urcarea scărilor care fac posibilă ajungerea rapidă în centrul orașului, am aruncat o scurtă privire spre Hotelul Caraiman, am urmat aleea parcului, străjuită de maiestoșii castani înfloriți, de câteva chioșcuri unde se vindeau clătite, înghețată, kürtös, de un carusel, și am ajuns în fața hotelului ales. Hotelul Regal 1880 se afla acolo de peste o sută de ani, pitoresc, atrăgător, parcă familiar. Am rămas câteva clipe, țintuită în loc, îmbrățișând cu privirea fațada de lemn a vechiului hotel, magnoliile roz aflate de o parte și de alta a scărilor, mușcatele roșii dispuse simetric și cele două măsuțe rotunde, cu scaune colorate, puse la intrare.
Am intrat. Un hol îngust, extrem de primitor, cu fotolii, scaune tapițate în culori vii, cu decorațiuni atractive și elegante, finalizat la extremități cu câte o cameră. În față, recepția și alt hol perpendicular, care conducea spre alte camere, intrarea dinspre strada Octavian Goga și o scară din lemn, spre etaj și mansardă. Tânăra de la recepție, frumoasă, amabilă, mi-a înmânat cheia de la camera 102, Carol 1, cum se intră în hotel, pe partea stângă. Am intrat în camera mea, cu încântare maximă. Ambianță distinsă, decor elegant, ferestre mari, cu vedere direct în parc, spre o băncuță, o magnolie roz, o alee, castani înfloriți și cerul albastru. Măsuță joasă, dulap, noptieră, masă, pe care stătea televizorul, pat, toate din lemn de aceeași culoare, bleu, încrustate cu flori; scaune tapițate și draperii, cuvertură și pernițe, de asemenea bleu. Numai dacă mă gândesc la această culoare predominantă, preferata mea, alături de toate nuanțele de albastru, camera aceasta încăpătoare părea a-mi fi destinată. Ce să mai spun de cartea mea, Taine în vis, ediția a două, care are un amplu capitol dedicat vizitei mele de două zile din toamna anului 2015 în acest oraș, a cărei copertă se încadra perfect în decor.
Mai târziu, prin bunăvoința tinerilor recepționeri am aflat că, exceptând mansarda, fiecare cameră are un nume, și toate sunt mobilate și decorate diferit, nu seamănă una cu alta, ceea ce am putut constata eu însămi permițându-mi-se vizitarea câtorva camere, libere desigur. Mihai I, aflată tot la parter, am stabilit să fie următoarea mea alegere.
Și așa a început sejurul sfârșitului de mai de la Sinaia, după mai mult timp de absență.
Bucuroasă, dar și speriată oarecum de vremea înspăimântătoare indicată de prognoza meteo, mi-am schimbat planurile și, deși obosită, am hotărât să pornesc spre Castelul Peleș, să profit de după-amiaza caldă și senină în ciuda ploii afișate pe ecranul telefonului mobil, în meniul Vremea, dar cu teama că a doua zi să nu se dezlănțuie totuși o furtună. Așadar, am plecat prin parcul central al orașului, distins și încărcat de istorie. Am privit în dreapta spre Hotelul Caraiman, al treilea hotel construit în Sinaia, în stil clasic românesc, cu arcade din cărămidă, balcoane din lemn și foișoare, acoperiș din țiglă roșie. A fost terminat în 1882, dar devenit neîncăpător, a fost mărit și modernizat la începutul secolului următor, luând înfățișarea din prezent. La începutul secolului al XX-lea a fost considerat un hotel de prim ordin, având camere mobilate elegant în stil modern, lumină electrică, salon de conversații, salon de lectură, terase, sere, trăsură cu echipaj propriu. Acum, deși aflat în renovare, continuă să își păstreze farmecul de odinioară și să încânte privirile cu fațada lui dinspre parc.
M-am oprit la Cofetăria Palatului, surprinsă plăcut de decorul exterior, boltă de flori alb-roz la cele două intrări și la ferestrele mari, măsuțe albe, unele aranjate în corturi albe, pe câte un scaun stând un urs de pluș. (Cu ursul la masă!). Felinare și iepurași. Pe vremuri, aici se serveau prăjituri foarte bune, în acea după-amiază am cumpărat una, împreună cu două cupe de înghețată, dar nu mi s-au părut grozave, iar dacă mă gândesc la calitate și preț, cel din urmă era mult prea piperat.
Hotelul Palace, magnific, ca la începuturile lui, mi-a oferit o plăcută revedere, care mi-a amintit de rândurile citite mai demult într-o carte de specialitate. După incendiul din 1911, Eforia Spitalelor Civile, instituție înființată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fondatorii fiind familiile Cantacuzino și Ghica, a luat măsuri imediate și într-un timp record, doar nouă luni, s-a ridicat un hotel mamut, de lux, cu telefon în fiecare cameră, restaurant, bar. În timp ce se construiau ultimele etaje, parterul și cele inferioare erau deja mobilate. Nu mă pot abține să nu mă întreb: în secolul nostru, cât timp ar dura ridicarea și utilarea unui asemenea hotel?! Zâmbesc amar.
În drumul spre Pelișor am trecut pe lângă tarabele cu obiecte artizanale și femeile care îmbiau trecătorii să cumpere coșulețe cu cireșe. M-am grăbit să ajung la Pelișor. Doream să mă încadrez în programul de vizitare al ambelor castele. Construit în stilul renașterii germane, ornamentația și coloritul îi conferă un aspect vesel, intim, cu atât mai mult cu cât se află poziționat destul de adânc în mijlocul naturii. Inaugurat în luna mai a celui de-al treilea an de la începutul secolului al XX-lea, Pelișorul a fost preferat drept reședință de Regele Ferdinand și Regina Maria, care l-au frecventat încă din perioada anterioară încoronării.
M-a bucurat amabilitatea doamnelor de la casele de bilete, când le-am arătat legitimația de presă. La Pelișor, aveam intrare gratuită, iar la Peleș, așa cum am aflat când am ajuns acolo, doar acces gratuit la parter, dar doamna de la casa de bilete mi-a facilitat din proprie inițiativă vizitarea întregului castel, plătind o sumă nesemnificativă, dacă ținem cont că pentru parter și cele două etaje tariful obișnuit este de 150 lei. Revin la Pelișor, unde, la fel ca puțin mai târziu la Peleș, erau destui vizitatori. Plăcută constatare.
După mai mulți ani, mi-am bucurat din nou privirea cu frumusețea camerelor, decorate de regină, reflectând gustul desăvârșit în materie de frumos. Desigur, le-am fotografiat, în timp ce intram, cu puterea imaginației, în perioada locuirii lor de către familia regală. Personalitatea reginei și-a lăsat puternic amprenta peste tot. Îi simți prezența. Copleșitor. Voi menționa doar câteva încăperi, dar castelul trebuie neapărat vizitat. Sufrageria cu lambriuri și mobilier din lemn de paltin și frasin, cu piese de artă decorativă valoroase. Apartamentul regelui Ferdinand, compus din cabinet de lucru, în stilul neo-renașterii germane și dormitor în stil Art-Nouveau, Holul de onoare, decorat cu lambriuri casetate cu lemn de stejar, cu luminatorul ornat cu vitralii și piese de artă decorative, două busturi din marmură, portretul reginei Maria realizat de Ipolit Strâmbu. Dormitorul de aur, cu mobilier din tei aurit. Apartamentul copiilor. Salonul pentru mic dejun, cu mobilă din lemn de brad și tei vopsit alb. Apartamentul francez, format din sufrageria bretonă și salonul Louis Philippe. Camera de joacă a copiilor. Atelierul de pictură, Salonul oriental. Camera de aur, unde inima reginei a încetat să bată în ziua de 18 iulie 1938 magnifică și misterioasă, cu valoare de unicat, ornamentația fiind concepută de Regina Maria.
Spre Peleș, reședința regală, construită în stilul renașterii germane, inaugurată în octombrie 1883. Am ajuns pe terasele parcului, create în stilul renașterii italiene, ale căror sculpturi, fântâni, scări din marmură albă formează un întreg armonios, de vis. Încântarea mea era cu atât mai mare cu cât am avut prilejul să mă plimb prin întregul castel. Holul de onoare, sala de concerte, apartamentul regal, apartamentul imperial, biblioteca oaspeților, iată doar câteva încăperi care nu trebuie ratate la vizitarea castelului. Mă aflam la etajul al doilea, când o tânără vizitatoarea s-a adresat unei doamne, presupun muzeograf, exprimându-și părerea că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi existat un ghid care să vorbească despre acele camere. Atâta mi-a trebuit, că imediat am intrat și eu în vorbă, iar acea doamnă mi-a spus că, înainte de pandemie, au fost ghizi, acum se pare că situația se va menține așa, fără ghizi. Eventual, noi, vizitatorii, ar trebui să intervenim la Ministerul Culturii să angajeze oameni pentru acest scop. Surprinzător, nu?!
Am ieșit din castel și m-am odihnit pe o bancă, după ce am admirat panorama desfășurată prin fața ochilor mei, dornici de comunicare cu tot ce le oferea natura.
Obosită și înfometată, nu am mai intrat ca de fiecare dată în Mănăstirea Sinaia, unde la sfârșitul secolului al XIX oamenii veneau pentru a se odihni și a se reculege. Știam că, la un moment dat, îi fuseseră depășite posibilitățile de găzduire. Atunci, Eforia Spitalelor Civile a hotărât construirea unui hotel, în anul 1870, finalizată în anul următor, Hotel Sinaia. A fost doar începutul, datorat în mare măsură prințului Dimitrie Ghica, primul efor, care a avut principala contribuție la crearea localității Sinaia și la înflorirea ei ca stațiune renumită peste granițele țării. Tot în acel an, Eforia a luat măsurile legale pentru construirea unor vile și case mai modeste, cu scopul creării unei stațiuni în munți. De altfel, în decembrie 1874, comuna Podul Neagului a luat numele de Sinaia. Foarte repede, Sinaia a devenit stațiune climaterică de talie internațională, supranumită Perla Carpaților.
Am coborât spre centrul orașului, încetinind pasul lângă Vila Camelia și restaurantul Cantacuzino, cu o scurtă intenție de a intra, dar mi-am zis că mai bine m-aș duce să mănânc la restaurantul Hotelului Palace, îndemnată de dor și de curiozitate. Ce impresie îmi va face acum? Ce s-a schimbat? Și am intrat. Prima dată mi-am ridicat privirea spre vechiul candelabru, aflat poate chiar de la început acolo, după cum îmi spuse odată cineva, apoi am străbătut holul, mi-am aruncat o privire de jur împrejur și am deschis ușa restaurantului. Imens, neschimbat de la ultima mea vizită, în 2015. Pustiu. Doar muzică. Queen. În cele din urmă, am zărit două angajate. Era în jurul orei 17. Am întrebat dacă pot să mă așez la o masă și să comand. După ora 19, mi s-a răspuns, avem pauză de la ora 16. A bâiguit ceva despre faptul că nu se poate păstra bucătăria deschisă toată ziua. Ciudat, m-am gândit, e vreme frumoasă, toate terasele sunt pline, oamenii forfotă prin centrul orașului, iar aici bate vântul printre mesele elegante. Primul cuvânt venit în minte a fost decădere. Impresionată neplăcut, am ieșit din restaurant și din hotel. Voiam să mănânc undeva, într-un cadru plăcut, mai puțin aglomerat și zgomotos cum era la terase. Restaurantul La Roq, pe care nu îl știam, fiind probabil mai nou, mi-a atras atenția. Interior agreabil, pitoresc, vesel. În plus, am apreciat amabilitatea chelnerului. Iar finalul a fost și mai surprinzător, nota de plată era pusă într-o carte veche Geografia României de Nicolae Lazăr. Așa ceva nu mi se mai întâmplase. M-am arătat foarte curioasă, urmarea fiind că tânăr mi-a adus mai multe cărți, pentru a putea constata că toate erau folosite în acest scop. Inedit. În felul acesta, poate, clienții își vor aminti că mai există și cărți pe lumea asta.
La Hotel Palace am revenit în diminețile următoare, la micul dejun. Impresia nefavorabilă din ziua anterioara s-a amplificat pe la ora 9.30. O angajată împingea ușor o măsuță cu rotile, care purta platouri pline cu mezeluri și felii de cașcaval, frumos tăiate și aranjate. Ajunsă lângă masa lungă, unde se aflau produsele pentru micul dejun destinate clienților, puține la acea oră, intenționa să completeze platourile golite. Un tânăr, tot angajat al restaurantului, înțelegând ce dorea să facă, i-a zis repede, fără să conteze că un client (în acest caz, eu, aflată chiar lângă ei, căutând să îmi pun în farfurie câteva bucățele din puținul cașcaval existent) îl auzea: Lasă, nu mai pune nimic! Fata s-a uitat la mine ușor rușinată și a împins măsuța îndepărtându-se. Nu contau nici clienții, nici faptul că mai era o jumătate de oră din intervalul dedicat micului dejun. Și mi-am amintit de anii când politețea, distincția, bunele maniere erau stăpâne în acest restaurant. Așadar, nu m-am mirat când luni dimineața am văzut doar două mese ocupate, iar micul dejun devenise continental. Nu m-am putut abține și am întrebat o chelneriță care era motivul schimbării. Pe scurt, răspunsul a fost lipsa clienților. Dezamăgită, m-am informat ulterior. O persoană avizată mi-a explicat că așa se întâmpla în zilele lucrătoare, doar în week-end se anima atmosfera. Valabil pentru toate hotelurile din Sinaia, cel puțin în acea perioada, de sfârșit de mai. Și atunci, curioasă, am întrebat interlocutoarea: Cum poate un hotel atât de mare, cu un restaurant pe măsură, să reziste? Mi s-a răspuns că din evenimentele de anvergură organizate nunți, botezuri, conferințe ș.a. Apropo de asemenea evenimente care aduc bani, am vrut să vizitez Casinoul (inaugurat în 1913, pe locul primei vilei din Sinaia, a prințului Ghica, arsă în incendiul din 1911, având ca model Casinoul din Monte Carlo), dar nu era deschis pentru public în acel week-end, fiind rezervat pentru un simpozion. Am intrat la Galeria de artă, aflată în aceeași superbă clădire, unde o doamna amabilă mi-a făcut o scurtă prezentare a expozițiilor temporare, apoi m-a lăsat să mă delectez singură în fața lucrărilor Irinei Dragoș, în cadrul expoziției Lumina din întuneric, și a altor artiști. La final, m-a condus într-o sală dedicată colecției donate de către pictorul Augustin Costinescu. Am aflat că artiștilor plastici care expun în sălile Galeriei nu li se solicită niciun tarif, în schimb, aceștia donează lucrări, expuse apoi în colecția de donații. Înainte de a pleca, m-am oprit câteva clipe în fața unor picturi reprezentând-o pe Regina Maria și Regele Ferdinand.
O altă destinație a celor câteva zile petrecute la Sinaia a fost Muzeul Orașului, vizitat de mine prima dată cu ocazia lansării volumului Taine în vis la Centrul Cultural Carmen Sylva. Întotdeauna este binevenită o reîntâlnire cu locurile mult apreciate, de unde pleci mereu mai bogat sufletește. Îi îndemn pe toți cei care trec prin Sinaia să viziteze muzeul, aflat în casa generalului Florescu, cunoscută ca Palatul Știrbei, după căsătoria acestuia cu prințesa Alina Știrbei, a doua vilă construită în Sinaia după cea a prințului Dimitrie Ghica, iar în prezent, cea mai veche din oraș. Aici, vizitatorii vor descoperi tainele orașului în cele treisprezece săli tematice.
Am lăsat intenționat la final revederea cu Mănăstirea Sinaia, pentru că fost foarte distractivă.
La data de 15 august 1695, Mitropolitul Țării cu soborul preoțesc, a sfințit Mănăstirea Sinaia, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar aceasta a avut un rol de seamă în dezvoltarea localității la sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX.
Regele Carol I și Regina Elisabeta au locuit la Mănăstire timp de unsprezece veri, până la finalizarea Castelui Peleș. Era firesc ca în jurul acestora să se strângă oameni importanți ai epocii, ceea ce a condus la necesitatea unor construcții, hoteluri și vile în acei unsprezece ani, dar și în continuare, după finalizarea Castelului Peleș, reședință regală de vară.
Doream de mult timp să vizitez corpul de clădire al Mănăstirii, care înainte de a deveni muzeu în 1895 avusese ca destinație sufrageria, două saloane de primiri și biblioteca suveranilor Carol și Elisabeta. În plus, doream să văd și alte exponate ale muzeului, printre care, obiecte aparținând spătarului Mihail Cantacuzino, ctitorul Mănăstirii, prima biblie tipărită în limba română, colecția de icoane vechi. M-am îndreptat spre muzeu, urmând indicativul. Ușă închisă. Am intrat în biserică și m-am adresat bărbatului care vindea lumânări și iconițe, spunându-i că aș vrea să vizitez muzeul și că afară mai erau persoane intenționând același lucru. Eu sunt cel mai mic aici, nu știu ce să vă spun. De obicei e un băiat la poartă, el are cheia, dar acum nu este aici. E student și bodyguard. Cam acesta a fost răspunsul. M-am arătat foarte surprinsă, iar acel bărbat m-a sfătuit să merg la părintele stareț. Desigur că m-am dus să-l caut. Nu știu dacă era sau nu acesta, dar m-am adresat primului părinte pe care l-am întâlnit. Simpatic și binevoitor, mi-a spus ca nu are cheia de la muzeu, iar persoana care se ocupă nu este prezentă. Nu au oameni, să vin după 1 iunie. I-am explicat că am vorbit cu mai multe persoane dornice să viziteze atunci muzeul. Mi-am exprimat uimirea că acesta depinde de un singur om, student nu știu unde, care stă de obicei (presupun când îi permite timpul) la intrarea în curtea Mănăstirii. Mi-a răspuns că nu are ce să facă, să mergem noi să intervenim la guvern să angajeze oameni. Parcă și la Peleș mi s-a spus la fel. Oare este treaba turiștilor români și străini, pasionați de istorie și cultură, să facă demersuri la instituțiile statului? Mă întreb și eu, incapabilă să înțeleg. Așa cum nu înțeleg nici prognoza vremii, care m-a făcut să mă sperii și să alerg spre Peleș vineri după-amiază, cu gândul că a doua zi, pe ploaie și furtună, nu o voi mai putea face. Așa cum nu înțeleg nici atitudinea tânărului de la Hotel Palace în timpul servirii micului dejun. Și nu am înțeles multe altele, plimbându-mă prin oraș până la ieșire, fotografiind vilele restaurate, construcțiile moderne, dar și cele aflate în diferite stadii de degradare. Oprindu-mă îngrozită în fața Hotelului Păltiniș, nu am fost capabilă să pricep cum a fost posibil să rămână în asemenea stare unul dintre primele și celebrele hoteluri, ridicat în 1914, cu numele de Hotelul Băilor, atunci când două dintre etaje erau folosite numai pentru tratament medical și hidroterapie, când avea parc propriu, teren de tenis, terasă. Aceeași totală neînțelegere am avut-o și în fața Vilei Carola, rămasă doar o tristă amintire a uneia dintre cele mai elegante și impunătoare case din Sinaia, construită în stilul clădirilor de la Peleș. O ruină. Valetul prințului Ghica, Iosef Ungarth, primul hotelier al primului hotel, numit Sinaia, a construit această casă, în 1896, unde închiria camere cu pensiune. Avea florarul său, care se ocupa de grădină, grajd, trăsură, și mai târziu un restaurant în curte. Locuiseră aici multe personalități, îl amintesc pe celebrul violonist american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu.
Am plecat din Sinaia, purtând în suflet multe semne de întrebare și gândindu-mă la perioada sfârșitului secolului al XIX-lea începutul secolului al XX-lea, când devenise centru de odihnă, turism și agrement al protipendadei României, stațiune climaterică de talie internațională, supranumită Perla Carpaților. Pe aici trecuseră sau locuiseră multe personalități: familiile princiare Ghica, Cantacuzino, Suțu, Sturdza, dar și oameni politici Tache Ionescu, Nicolae Iorga, Ionel Brătianu, scriitori și artiști Caragiale, Vlahuță, Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Enescu, Theodor Aman și mulți alții.
Și totuși, Sinaia oferă multe posibilități de relaxare, de odihnă și de cunoaștere a istoriei. Și ar exista și mai multe dacă autoritățile i-ar acorda o atenție sporită.
O ultimă fotografie înainte de a pleca spre gară stând pe o bancă în fața Casinoului, pe acoperișul căruia steagul României flutura ușor, în adierea vântului dimineții superbe de mai.
Camelia Pantazi Tudor / UZPR
|
Camelia Pantazi Tudor 6/20/2022 |
Contact: |
|
|
