„Amintirile au nume” un interviu cu criticul si istoricul literar Valeriu Râpeanu ( n. 28 septembrie 1931 - d. 14 iunie 2022 )
Născut în 28 septembrie 1931, la Ploiestiori, Blejoi, jud. Prahova, Valeriu Râpeanu a urmat cursurile Liceului „Sfintii Petru si Pavel” din Ploiesti (1942–1950) apoi ale Facultătii de Filologie a Universitătii din Bucuresti (1950–1954), sectia limba si literatura română.
A sustinut doctoratul cu teza Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale. Si-a început cariera ca redactor la „Gazeta literară” (1954–1959), unde a si debutat în 1954, apoi la „Luceafărul” (1959–1962). Până în 1969, a fost redactor si redactor-sef adjunct al ziarului „Scînteia”, vicepresedinte al Radioteleviziunii Române (1970–1972), director al Editurii Eminescu (1972–1990). În învătământul universitar si-a început cariera ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1966–1969) apoi la Facultatea de Limba si Literatura Română (1969–1970).
În 1991 ocupă postul de conferentiar, devenind apoi sef de catedră la Facultatea de Filosofie – Jurnalistică de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucuresti. Paralel cu activitatea publicistică la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Curierul national”, „Curierul national Magazin”, a colaborat la multe emisiuni de radio si televiziune.
A participat la colocvii si reuniuni stiintifice din tară si peste hotare cu comunicări privind epoci ale culturii române si personalităti ale vietii spirituale românesti (Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncusi, Constantin Brăiloiu s.a.). A publicat studii în reviste stiintifice din străinătate: „Maske und Kothurn” (Viena), „Rivista di etnografia” (Neapole), „Diogène” (Paris), „Cuadernos hispanoamericanos” (Madrid), „Balkan Studies” (Salonic) s.a. A fost al Asociatiei Internationale a Criticilor Literari. A fost distins cu numeroase premii, dintre care amintim: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) si Premiul Asociatiei Oamenilor de Teatru (1987).
Ca director al Editurii Eminescu, a initiat câteva colectii de prestigiu: „Biblioteca de filosofie a culturii românesti”, „Thalia”, „Biblioteca Eminescu”, cuprinzând nume si opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale si muzicale românesti. A elaborat mai multe editii critice de remarcabil nivel stiintific (în special din opera lui Nicolae Iorga, majoritatea în colaborare cu Sanda Râpeanu).
Volume publicate (selectiv): George Mihail Zamfirescu, Bucuresti, 1958; Alexandru Vlahută si epoca sa, Bucuresti, 1965; Noi si cei dinaintea noastră, Bucuresti, 1966; Călător pe două continente, Bucuresti, 1970; Interferente spirituale, Bucuresti, 1970; Pe drumurile traditiei, Cluj, 1973; Interpretări si întelesuri, Iasi, 1975; Cultură si istorie, I–III, Bucuresti, 1979–1989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, Bucuresti, 1982; Memoria si fetele timpului, Bucuresti, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucuresti, 1986; N. Iorga. La Vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, Bucuresti, 1989; N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucuresti, 1993; Nicolae Iorga, Bucuresti, 1994; Enescu. Contributii documentare. Reconstituiri. Interpretări Bucuresti, 1998; Orientări în cultura română modernă, Bucuresti, 1999; N. Iorga. 1940–1947, I – II, Bucuresti, 2001–2002.
Editii critice: Alexandru Vlahută, Scrieri alese, I–III, introd., edit., Bucuresti, 1963–1964; Panait Cerna, Floare si genune, pref., edit., Bucuresti, 1968; Nicolae Iorga, O viată de om asa cum a fost, introd., edit., Bucuresti, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Oameni cari au fost, introd., edit., Bucuresti, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I–III, introd., edit., Galati, 1994–1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), O luptă literară, I–II, pref. edit., Bucuresti, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Pagini de critică literară, pref., edit., Bucuresti, 1993, Sfaturi pe întuneric, introd., edit., Bucuresti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral si national, introd., edit., Bucuresti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, Teatru, Mărturii în contemporaneitate, I–II, introd., edit., Bucuresti, 1974, Pe drumuri depărtate, I–III, pref., edit., Bucuresti, 1987, Maidanul cu dragoste, I–II, pref., edit., Galati, 1993, Teatru, Bucuresti, 1996, Sfânta mare nerusinare, pref., edit., Bucuresti, 1998; Al. Kiritescu, Gaitele, pref., edit., Bucuresti, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Gaitele si alte piese de teatru, introd., edit., Bucuresti, 1986; Gheorghe I. Brătianu, Traditia istorică despre întemeierea statelor românesti, introd., edit., Bucuresti, 1980; Cella Delavrancea, Scrieri, Bucuresti, 1982, Dintr-un secol de viată, introd. edit., Bucuresti, 1987; Victor Ion Popa, Muscata din fereastră, pref., edit., Bucuresti, 1984; Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncusi si alti prieteni, traducere de Alice Mavrodin, pref., edit., Bucuresti, 1987; C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, pref. edit., Bucuresti, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, Ciclul familiei Hallipa, Bucuresti, 2001; I. L. Caragiale, Nuvele, Bucuresti, 2003; Perpessicius, Cărti noi. Cronici radiofonice 1929–1947, studiu introductiv, edit. (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Bucuresti, 2015.
Antologii: Dramaturgia română contemporană”, I–II, pref., edit., Bucuresti, 1964; „O antologie a dramaturgiei românesti. 1944–1977, I–II, pref., edit., Bucuresti, 1978; N. Iorga. Opera, omul, prietenii, Bucuresti, 1992; De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie românească în primele două decenii ale secolului XX, Bucuresti, 2003.
Pusa Roth – Vom încerca, domnule Valeriu Râpeanu, ca împreună să deslusim destine, destinele unor oameni care si-au lăsat amprenta asupra culturii române si pe care dumneavoastră i-ati cunoscut si de la care noi, cei de astăzi, mai retinem, poate, doar titlurile operelor. Să încercăm să-i readucem în actualitate, să-i reasezăm în fotoliul de orchestră, în locul pe care îl ocupă de fapt. Sigur că, în acest spatiu, vom încerca să-i provocăm pe contemporani, spre a-si întoarce privirile si sufletul, spre a redescoperi personalitătile despre care vom vorbi acum. Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poti pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată.
Valeriu Râpeanu – Vă multumesc pentru această oportunitate prin care putem evoca oameni mari ai culturii românesti care, în nici un caz, nu trebuie să fie uitati.
P. R. – Vă propun să începem cu profesorul Ion Zamfirescu. L-ati cunoscut.
V. R. – De profesorul Ion Zamfirescu, spun cu toată îndrăzneala ceea ce am repetat de nenumărate ori, m-a legat o strânsă prietenie. Mai mult decât atât, as putea spune că mi-a fost un adevărat părinte spiritual. Am învătat din faptul lui intelectual, am învătat si din pilda lui de viată. Fără îndoială, profesorul Ion Zamfirescu ne-a dat un exemplu de ceea ce înseamnă aplecarea asupra cărtii chiar în conditii neprielnice de viată. Istoria universală a teatrului, în trei volume, a fost scrisă în conditiile în care domnia sa era izgonit din învătământul superior, când numele îi era interzis.
P. R. – La un moment dat, profesorul Ion Zamfirescu a mărturisit că a fost prigonit doar pentru simplul fapt de a fi fost profesorul de istorie al regelui Mihai.
V. R. – Atunci dumnealui s-a aplecat cu o îndârjire intelectuală extraordinară si a scos această operă fundamentală a culturii românesti, care a fost reeditată de Editura Aius. A avut un cult al trecutului si as vrea să spun aici că profesorul Ion Zamfirescu ne-a ajutat extraordinar în lupta pe care am dus-o pentru restituirea valorilor culturale românesti. În anul 1994, la Vălenii de Munte, profesorul Ion Zamfirescu vorbea despre Victor Papacostea, istoricul care a suferit în închisoarea de la Sighet si a murit în urma a ceea ce îndurase acolo. Există un document în acest sens, o mărturie a distinsului profesor, pe care doresc să-l prezentăm, asa cum vom proceda, pe parcursul discutiei noastre, si cu alte documente. „Sunt bucuros si emotionat chiar, că am putut să evoc pe Victor Papacostea cu care am fost prieten, cu care am colaborat. Am colaborat pe linii intelectuale si pe linii sufletesti si morale. Zic, sunt bucuros că l-am evocat aici, la Vălenii de Munte, într-o ambiantă de istorie, de gândire si de simtire românească, dominată de umbra spirituală a lui Nicolae Iorga, pe el, pe Victor, care i-a fost un discipol în sensul autentic al cuvântului. Victor Papacostea, titularul catedrei de istorie a popoarelor balcanice la Facultatea de Istorie din Bucuresti, întemeietor al revistei de specialitate «Balcanii», un emisar prin cuvânt scris, prin cuvânt vorbit, al valorilor istorice în sensul lor, nu numai documentar, ci si filosofic. Ei bine, prin toată actiunea lui de balcanolog a înfătisat lumii românesti că Peninsula balcanică nu este, asa cum se spune, butoiul de pulbere al lumii europene, că lumea balcanică nu este un tinut exterior al continentului nostru. Că ideea, esenta, valorile, intentiile, istoriile, civilizatiile europene nu se pot lipsi de ceea ce Balcanii au dat, ca o preluare a romanitătii în această parte răsăriteană a continentului nostru.”
P. R. – Desi a plecat dintre noi la 94 de ani, a plecat prea devreme pentru că mai avea multe de spus în cultura românească.
V. R. – Fără îndoială. Si ceea ce ne consolează, dacă pot spune asa, este că acea carte a lui, Spiritualităti românesti, scrisă în anul 1941, a fost retipărită de Editura Vivaldi. Este o carte din care se poate întelege ceea ce înseamnă structurile istorice ale culturii noastre.
P. R. – Ne-am propus, domnule Valeriu Râpeanu, să evocăm trei personalităti ale culturii române, personalităti pe care le-ati cunoscut îndeaproape. Să începem cu cel care si-a închinat viata operei lui Caragiale, Serban Cioculescu. Vă leagă niste amintiri deosebite de Serban Cioculescu, unele chiar din ultima săptămână din viata acestuia.
V. R. – De Serban Cioculescu mă leagă amintiri atât de numeroase, încât ne-ar trebui mult spatiu să le cuprindem pe toate. Înainte de a fi editor, eram redactor la „Gazeta literară”, acolo unde l-am cunoscut pe Cioculescu. Între 1948 si 1956, Serban Cioculescu nu mai era nimic.
P. R. – În ce sens, domnule profesor?
V. R. – Era înlăturat din învătământ, nu avea dreptul să scrie, adică să publice, nu i se putea cita numele, din cauza colaborării lui la ziarul „Dreptatea”, desi Serban Cioculescu a fost un om de stânga, un om cu vederi net democratice.
P. R. – Acesta era păcatul fundamental…
V. R. – Colabora la „Dreptatea”, împreună cu Vladimir Streinu, în anul 1947. În timpul studentiei (am intrat la facultate în 1950), Dan Grigorescu i-a pomenit numele – asa cum se face – citând dintr-o lucrare a lui Serban Cioculescu (noi învătam în facultate de la profesorii nostri, cum era Tudor Vianu, o anumită acribie stiintifică), fără nici un fel de calificativ. Trebuie să stiti că pontiful de atunci, Ion Vitner, a făcut o adevărată criză de nervi. A prelucrat acest caz. „Există un student, Dan Grigorescu, care si-a permis să-1 citeze pe Serban Cioculescu”. Numele lui făcea să explodeze vigilenta. La un moment dat, prin 1956, s-a pus problema readucerii lui, solicitându-i-se să scrie la „Gazeta literară”. Aveam 25 de ani, eram redactor doar de doi ani si am văzut că tuturor le e frică să vorbească cu Serban Cioculescu. Eu am căutat în cartea de telefon să-i găsesc numărul, dar si de acolo era sters. Cineva mi-a spus să-l caut la Barbu Cioculescu, unde am putut să vorbesc cu dumnealui. A venit apoi la „Gazeta literară”. În 1982 a vorbit la Adunarea academică, sărbătorea 80 de ani, ocazie cu care Cioculescu a afirmat că jumătate din opera sa în volum a fost publicată de mine. Până la moartea lui, în iunie 1988, am publicat 14 volume din opera sa, si aceasta este una dintre marile mele mândrii de editor.Vorbeam despre o amintire legată de Serban Cioculescu. Era în iunie, într-o vineri după-amiază, când m-a sunat nimeni altul decât profesorul Serban Cioculescu. Desi avea vocea stinsă, l-am recunoscut imediat. Mi-a spus că are gata volumul din seria Itinerar critic si m-a rugat să trimit pe cineva a doua zi să ia manuscrisul, fiindcă el se va interna. Apoi m-a întrebat ce face sotia mea si ne-a urat să rămânem mereu împreună si să ne continuăm munca, dânsul scrisese despre editiile noastre Iorga. Apoi mi-a spus următorul lucru, de fată fiind fiul său, Barbu Cioculescu: „Iar pe dumneata nu te-am apreciat ca pe un confrate mai tânăr, ci te-am iubit cu o dragoste filială, pentru că ai fost primul care, în momentul în care eram ostracizat, ai avut curajul să vii la mine”. A repetat cuvintele „dragoste filială”, a început să plângă si mi-am dat seama că acesta era telefonul de adio. A doua zi, sâmbătă, fiul său 1-a internat în spital, iar peste opt zile, duminică pe la ora 15, domnul Barbu Cioculescu mi-a dat telefon ca să-mi spună că tatăl său a încetat din viată. Din foarte multele amintiri, as vrea să reproducem un fragment dintr-un interviu pe care i l-am luat profesorului Cioculescu în ziua de 23 martie 1971. Pentru că în 1940 a tipărit Viata lui Caragiale iar întreaga lui viată i-a dedicat-o lui Caragiale, si în acest interviu este vorba tot despre Caragiale. Dar să reproducem această înregistrare din martie 1971, din care vom afla cum a devenit Serban Cioculescu continuatorul editiei Zarifopol. Înregistrarea a fost făcută la Academia Română, în acea vreme Serban Cioculescu fiind director al Bibliotecii Academiei Române.
„Serban Cioculescu – Cred că întâi m-a tras ata către el, ca să vă spun o vorbă românească, în locul conceptului arid de afinitate electivă sau de afinităti elective. Adică, spiritul umorului îl aveam si eu latent. Pot să spun că opera lui Caragiale mi l-a desteptat si mi l-a ascutit. În viată, ceea ce m-a sustinut totdeauna a fost umorul si ceasurile rele, hazul de necaz pe care l-am făcut si care cred că e o mostenire caragialescă.
V. R. – Si o constantă a operei lui Caragiale.
S. C. – E o constantă, fără îndoială. Gânditi-vă la Ion al lui, la partea poetului, la bucătile lui simbolice, în care el, pe lângă Ion, s-a arătat pe el însusi în dosul acestui simbol. M-as gândi mai curând la eroul lui sucit, «Cănută, om sucit».
V. R. – O bucată atât de modernă. Există în opera lui Caragiale ideea aceasta de contratimp.
S. C. – Fără îndoială, eu cred chiar că ideea conducătoare a operei lui este cea a destinului în contratimp. Viata în contratimp este si tâlcul bucătilor «Două lozuri», «În vreme de război» si al atâtor altora, destinul omului tinând de o clipă. Si clipa aceea este nefavorabilă.
V. R. – Este o constantă a operei lui Caragiale si ceea ce îl face pe el, cred, un precursor al literaturii moderne. Când ati început propriu-zis editarea operei lui Caragiale, după Zarifopol?
S. C. – Imediat după moartea lui Zarifopol, pentru că se întâmplase cu putine zile, ba chiar în ajunul mortii lui, ca fratele meu să-1 întrebe când apare volumul IV, iar el să-i răspundă: «Domnule Radu, volumul IV o să-l facă domnul Serban». Si atunci fratele meu, surprins, pentru că în toată seara aceea, la cafeneaua respectivă, Zarifopol întretinuse pe toti cu spiritul său scăpărător, sampanizant, i-a spus: «Nu se poate, maestre, dumneata esti un om tânăr, un om în plină putere». Avea 51 de ani.”
P. R. – Nu putem trece asa de usor peste Caragiale, domnule profesor Râpeanu. Anul acesta s-au împlinit 156 de ani de la nasterea sa. În acest context, as dori să evocăm o altă personalitate: pe Sică Alexandrescu, pe care stiu că l-ati cunoscut.
V. R. – Pe Sică Alexandrescu l-am aplaudat întâi. Generatia noastră este formată la scoala lui. Eram student în anul 1950 si dejucam vigilenta cerberilor de la Teatrul National, intrând mai mult fără să plătim. Vedeam comediile lui Caragiale puse în scenă de Sică Alexandrescu. N-as putea să vă spun de câte ori le-am văzut, însă, sigur, de foarte multe ori. Important nu era că le-am văzut a zecea oară, ci din nou. De fiecare dată aveam impresia că asistăm la o premieră. Acestea rămân pietrele de temelie ale interpretării lui Caragiale. Că, după aceea, au venit alte interpretări, unele mai bune, altele mai putin bune, altele de-a dreptul esuate, aceasta este istoria teatrului. Dar interpretările echipei Sică Alexandrescu sunt de referintă. Sigur că ne-am cunoscut. Era foarte simpatic. L-am cunoscut pentru că i-am publicat la Editura Eminescu, în colectia „Masca”, volumul Prietenul meu de drum, tutunul. Venea des la editură, chiar înainte de a pleca în călătoria aceea, în Franta, unde a si încetat din viată. Sunt dator să spun un lucru. Eram în Ana Ipătescu nr. 39 si l-am auzit zicând că cel mai important om de teatru român contemporan este Liviu Ciulei, pentru că este un om de teatru complet: regizor, actor, decorator. El vede teatrul în toate structurile lui. Este aproape o mărturie testamentară, pe care sunt obligat s-o aduc la cunostintă.
P. R. – Domnule profesor, vă invit să vorbim si despre muzică, stiind că sunteti un mare meloman, un împătimit de muzică.
V. R. – Da, asa este. Ne-am întâlnit de foarte multe ori în sala de concerte si aproape că formăm, cei care ne întâlnim acolo, o adevărată comunitate. Eu am avut, dacă vreti, un vis în viată. Sunt născut într-o comună de lângă Ploiesti, Ploiestiori. Am copilărit acolo, apoi la Ploiesti, unde am făcut Liceul „Sfintii Petru si Pavel”. Seara, ascultam muzică la radio. Tatăl meu era învătător si, din toată sărăcia – pentru că învătătorii erau săraci si atunci, si acum – a cumpărat, în rate, un aparat de radio, la care auzeam: „Transmitem din sala Ateneului Român…” Eram copil atunci, apoi elev si mă gândeam dacă voi ajunge vreodată să fiu si eu printre fericitii de acolo. Acest vis mi s-a împlinit, este unul dintre visele frumoase căruia i-am rămas credincios. Am avut posibilitatea să cunosc multi muzicieni, multi dintre ei sunt astăzi printre noi, altii nu mai sunt. Ca si în teatru, astăzi bântuie si în muzică un fel de snobism. Noi nu mai întelegem nimic dacă nu ne raportăm la străini.
Trebuie să stiti că generatia mea a învătat ce este teatrul, ce înseamnă muzica, aici, în tară. În ciuda conditiilor extrem de neprielnice, sociale si politice, au existat mari artisti, care s-au ridicat la cote mondiale si as da un singur exemplu, acum neputând vorbi despre toti. Îi ascultăm acum, de exemplu, pe Dieter Fischer-Dieskau, care este un mare cântăret, sau pe Elisabeth Schwarzkopf, dar noi am învătat ce este si cum se cântă un lied, de la Nicolae Secăreanu. Recitalurile lui de lieduri la Sala Dalles din Bucuresti, la Ateneu, la Operă erau adevărate sărbători. Nu cred că din 1950, de când am venit în Bucuresti, am lipsit la vreunul dintre recitalurile sau concertele lui. Mai târziu, m-a onorat dându-mi un interviu care s-a publicat, cred, în „Magazin” si apoi a fost difuzat si la Radio. Era un bărbat înalt, frumos, dar nu frumos în sensul comun, avea unele trăsături pregnante, avea mâinile lungi. Când ni-l amintim, vedem desfăsurarea mâinilor lui, îi vedem expresia fetei, cum închidea si deschidea ochii. Era extraordinar. Avea o dictie perfectă. El a imprimat în cântul românesc o directie bine stabilită, el este un reper peren.
P. R. – O altă personalitate pe care as dori să o evocăm, este Vladimir Streinu. Pentru că l-ati cunoscut bine, să încercăm să punctăm câteva date din existenta dumneavoastră comună.
V. R. – Cu Vladimir Streinu s-a întâmplat acelasi lucru ca si cu Serban Cioculescu. A fost un democrat care nu a cedat nici uneia dintre extremele politice dintre cele două războaie. El se situa net împotriva extremei drepte cu toate ramificatiile ei, chiar si literare. Dar pentru faptul că a scris la „Dreptatea”, i s-a interzis să mai publice. Multă vreme, el a fost paznic la expozitiile acelea, din ceea ce se numea Parcul de cultură si odihnă „I. V. Stalin”. Vă închipuiti că a trebuit să-si vândă din cărti ca să poată trăi, ca să poată traversa această situatie tragică. Eu l-am cunoscut în 1959, când i se permisese să revină în viata culturală si era redactor la revista „Luceafărul”. Era un om de o extremă politete, un om extraordinar de bine crescut. Se purta cu noi, care aveam 27-28 de ani, ca si cum am fi fost niste confrati. Dar, într-o bună zi nu a mai venit. Am dat un telefon si am înteles că fusese arestat. A stat la închisoare din 1959 până în 1962…
P. R. – Pentru care vină?
V. R. – Vină în ghilimele, bineînteles. O găsiti în cartea lui Stelian Tănase, Anatomia unei negatii, adică procesul acela cu Noica si cu atâtia altii, acuzati de vini imaginare. Vladimir Streinu era bolnav de plămâni, iar cei trei ani de închisoare nu au făcut decât să-i agraveze boala. Când l-am revăzut, iesise doar de două-trei zile din închisoare. Venise la Tudor Vianu, care era directorul Bibliotecii Academiei, si în momentul acela aproape că era de nerecunoscut. A început să lucreze din nou cu aceeasi tenacitate, cu aceeasi intensitate. A fost chemat la catedră, apoi i s-a dat functia de director al Editurii Univers, functie care nu era onorifică pentru literatura universală. Am schimbat foarte multe idei cu el, era un om care îsi măsura foarte bine cuvintele, era un om căruia nu îi plăceau discutiile care să nu aibă un anumit nivel intelectual. Tot ce îti comunica, îti comunica de la un anumit grad de intelectualitate în sus. Toate suferintele prin care trecuse, ca si în cazul lui Serban Cioculescu, le privea nu cu seninătate, pentru că nu te poti desprinde de ele, ci căuta să le uite, în sensul în care te apuci din nou de lucru si birui nedreptatea care ti s-a făcut, prin scrisul tău, prin prezenta ta intelectuală. A fost un colaborator al Radioului si cu această ocazie as vrea să-l omagiez pe Iulius Tundrea, multă vreme directorul emisiunilor culturale, căruia i se datorează Fonoteca de aur. A fost un om devotat acestor personalităti si multi dintre ei au fost chemati la Radio, tot timpul. Am pregătit o mărturie a lui Vladimir Streinu despre Eugen Lovinescu, o mărturie rostită la împlinirea a 50 de ani de la aparitia revistei „Sburătorul”: „În timpul tineretii noastre celei mai împodobite cu plăcerea de a-i necăji pe cei vârstnici, tinerete pe care fiecare am avut-o, eu însumi am fost pătruns, fără să simt, frecventând pe E. Lovinescu, de lectia unei foarte curate dezinteresări, a unei aproape inexplicabile seninătăti. Sunt sigur că, în momentul acesta, tot ceea ce voi putea face până la sfârsitul carierei mele de critic literar, se va întemeia, chiar dacă nu se va vedea dintr-odată, pe fundamentele asternute în constiinta mea de îndoitul exemplu al vietii si al carierei lui E. Lovinescu. Exemplu său este, în felul lui, unic. Dar exemplaritatea vietii sale nu este de natura efectului estetic al tragediilor. Nimic mai străin de luminoasa constiintă a lui Lovinescu decât acel presupus catharsis, care se bănuie a se fi produs cândva, în această existentă, pentru a o limpezi până la transfigurare. Exemplul vietii sale si al operei lui, realizat în afara si mai presus de orice situatie socială, a hotărât încă o dată, pe mai toti criticii, în interior, să îi refacă experienta.”
P. R. – Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poti pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată. Mă gândeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-ati cunoscut, de altfel, foarte bine.
V. R. – Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultătii de Filologie din Bucuresti, George Macovescu, care era si profesor la facultate, redactor-sef adjunct la „Gazeta literară”, a venit si m-a întrebat dacă vreau să lucrez la această revistă. Revista ajunsese la numărul 10. Macovescu mi-a spus că, înainte de a mă propune, ar dori să afle si părerea lui Tudor Vianu. După aceea, m-a invitat într-o seară să merg la gazetă, unde din întâmplare, se afla si Zaharia Stancu. Un bărbat înalt, frumos, avea 52 de ani si îsi trăgea piciorul. Era ceea ce se numeste un bărbat impozant. Era vară, avea o cămasă cu mâneci scurte, chiar vroia să pară tânăr. Mi-a întins mâna si s-a recomandat, iar eu aproape că am paralizat de emotie. Vă închipuiti că patru ani am fost zi de zi alături de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redactie si asteptam semnalele de la Directia presei (cenzură), care voia să ne transmită indicatii, nouă, celor mai tineri. Iar noi îl dădeam la telefon pe Stancu, care ducea niste lupte îngrozitoare pentru a salva paginile „Gazetei literare” de la cenzurarea lor. Si reusea. Lua telefonul si spunea: „La telefon e Zaharia Stancu”. După ce afla care sunt obiectiile, atunci el întreba: „Cum te numesti dumneata? Câte cărti ai scris dumneata?” Bineînteles că interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Stii câte cărti am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrăznesti dumneata să îmi spui mie ce trebuie să scot din «Gazeta literară»? Cum îndrăznesti dumneata să îmi spui mie, după atâtia ani de scris, să îmi spui că va trebui scrisă altfel? Cum îndrăznesti dumneata să faci observatii redactorilor mei?” El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune că Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost presedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 până la moarte, în 1974. Nu, nu este asa. La Teatrul National, la „Gazeta Literară” (care a apărut în 1954 pe un pustiu ideologic; „Contemporanul”, în formula George Ivascu, a apărut cu un an mai târziu), a luptat si a adus oameni tineri. Tin minte că cineva i-a dat odată poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecină, le-a citit si după 10 minute, un sfert de oră, a venit (semna Z. S.) si a spus: „Pagina întâi”. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul să-1 tipărească. Câti nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strângere de inimă când văd că Zaharia Stancu nu numai că este uitat, dar este si denigrat. Fără îndoială că el a făcut ceea ce i se reprosează, dar numai pentru a apăra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine si cu bună stiintă pregătea orice ofensivă, publicând un articol, două pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a făcut acest lucru pentru a apăra literatura română, si nu un scriitor sau altul.
P. R. – Profesorul Alexandru Balaci făcea aceeasi mărturisire, ca si dvs., considerându-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.
V. R. – În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost câteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiectiile noastre să aibă si semnătura lui. Putea să facă atunci un spasm cerebral în fata noastră, iar medicii erau înspăimântati de ceea ce se întâmpla. Aceasta este adevărata fată a lui Zaharia Stancu. Vă propun să reproducem un fragment din volumul Confesiuni, în care Zaharia Stancu povesteste, cu mult farmec, începuturile vietii sale bucurestene: „Venisem în Bucuresti în 1922, pe la începutul lui martie. Vara o petrecusem într-o colonie scolară, pe tărmul aproape pustiu al mării, la Eforie. Toamna, găsind de lucru după-amiaza, ceea ce îmi asigura existenta, mă înscrisesem la Liceul «Titu Maiorescu», care îsi avea sediul pe Calea Rahovei. Directorul liceului era profesorul universitar Ion Rădulescu Pogoneanu. Uneori mă duceam la cursuri, învătam destul de bine, alteori, atras de prieteniile literare pe care le legasem cu unii sau cu altii dintre tinerii începători, mai lipseam. Într-o vineri după-amiază, aveam niste ore suplimentare la limba latină cu profesorul Hildenbrandt Frollo. Oare îsi mai reaminteste cineva de interesantele sale versuri originale sau de excelentele traduceri pe care le făcea, din marii poeti ai lumii? Profesorul Frollo se îmbolnăvise si n-a venit la scoală. De altfel, a murit în chiar cursul acelei ierni. Era un bărbat înalt, slab, osos, purta ochelari si nu l-am văzut niciodată îmbrăcat decât în haine închise. Avea o voce plăcută, caldă si se purta blajin cu elevii, chiar atunci când îi certa. «De ce nu învătati, domnilor, latina? Cum de nu vă place, domnilor, latina? Ascultati cum sună latina lui Horatiu.» Se aprindea si declama ca un actor de mare clasă.”
P. R. – Domnule Valeriu Râpeanu, o mare parte a activitătii dvs. ati dedicat-o Radioului public, iar o perioadă ati fost chiar vicepresedinte al acestei institutii.
V. R. – Aveti dreptate. Din 1954, de când am devenit colaborator al Radioului, am avut o prezentă continuă. Doi ani, între 1970 si 1972, am fost si vicepresedinte al acestei institutii, pentru problemele culturale. Nu am plecat din voia mea, ci din dorinta cuiva foarte mare. Atunci era Radioteleviziunea si mi-am concentrat atentia pe teatru, la Televiziune, unde s-au realizat lucruri extraordinare. Am avut doi colaboratori foarte apropiati si de foarte bună calitate, Nicolae Popescu si Dinu Săraru. La Radio, mi-am concentrat atentia asupra problemelor literare, la care Iulius Tundrea m-a ajutat extraordinar de mult, dar si asupra celor muzicale, unde era o echipă de cea mai bună calitate, nu la conducere, ci la nivelul redactorilor. Am avut în vedere si Orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, care a avut momente iesite din comun. Acolo era concert-maestru Radu Zvoristeanu, un om competent, un mare talent, un intelectual, care stia să aprecieze prezenta unor dirijori ca Igor Markevitch si Antonio de Almeida, a unor solisti precum Monique Haas si altii. Sigur, eu am vrut să rămân consecvent si să ofer unui dirijor român de la Cluj posibilitatea unei confruntări cu publicul bucurestean, dar si cu critica. M-am sfătuit cu doi eminenti compozitori, Pascal Bentoiu si Theodor Grigoriu, si l-am chemat pe Erich Bergel de la Cluj, încredintându-i un ciclu de concerte Bruckner – Mozart. Trei joi la rând, într-o stagiune, alte trei în următoarea, s-au cântat sase simfonii de Bruckner. A fost o explozie de mânie la un anumit nivel, pentru că se bănuia care era rezultatul si într-adevăr a fost mult peste asteptările noastre. Bergel, care din păcate a murit, era un dirijor cu care nu puteai să vorbesti decât muzică. Era un pasionat, un dăruit al muzicii si a imprimat orchestrei pasiunea sa. Veneam pe jos la concert si, în fata sediului Administratiei Financiare de pe Popa Tatu, am fost întâmpinat de niste oameni care nu stiau cine sunt, întrebându-mă dacă nu am un bilet în plus. Am dat drumul în sală tuturor. Presa a reactionat solidar si a impus aceasta ca un eveniment. Sigur că s-au născut si invidii, si reclamatii, mai ales că a avut loc plenara din iulie si din ciclul Bruckner – Mozart s-a făcut Bruckner – Enescu. A fost bine pentru că ne-au rămas trei interpretări de referintă ale Suitelor lui Enescu.
P. R. – Într-adevăr, amintirile dvs. au nume.
V. R. – Într-adevăr.
2008
Pusa Roth
leviathan.ro
|
interviu realizat de Pusa Roth 6/15/2022 |
Contact: |
|
|
