Eminescu
Simt genunchii grei în univers,
Ochii au podoabe de cristale,
Pe pământ însămânțez cuvinte
Lipite pe-a statuilor petale.
Miroase noaptea a țărână crudă,
Ziua aburește-n Dumnezeu,
Simt genunchii grei de nemurire
Și mă închid profund în crezul meu.
Până când voi răstigni în vene
Greierii uitați pe flori de sânge,
Până ce lapte cald din sân
Pe crucea mântuirilor va curge,
Până atunci voi scruta universul
Cu ochii răsăriți din noi izvoare,
Pe-o rază de Luceafăr poezia
O voi purta în univers nemuritoare!
La Steaua
La Steaua care astăzi nu-i
A răsărit minunea
Pe Crucifixul graiului
Ținând în brațe lumea.
Și a plecat călătorind
Frumos spre alte stele
Lăsând un cer bătătorit
În grai cu mii de perle.
A mai lăsat Luceafăr blând
Pe-ntindere de ape,
De raza i-o purtăm în gând
Și sufletul aproape.
Nu-i an, nu-i zi din viața mea
Să nu-l văd în virtute,
E un Luceafăr, e o Stea
Cu veșnicii pe frunte.
Izvorul limbii ne-a lăsat
În unduiri de slavă,
Ca moștenire de bărbat
Cânt lira lui suavă.
Grai de zeu
La restaurantul Uniunii Scriitorilor
Stau față-n față cu Nichita Stănescu,
Vinul roșu dă de-a dura țărușii socialismului,
În ochii lui albaștri îl văd pe Eminescu.
L-am visat pe Mișu, îmi spune râzând,
L-am împins cu trupul la marginea somnului,
Țara dansa ținându-ne de mână
Înainte de-a intra în inima Domnului.
Am intrat, am răsucit razele Luceafărului,
Timpu-l mirosea în existență prezent,
Geniile adunau de la noi epitete alese!
Iadeșul minunii mă face prudent.
Dar țara maestre Stănescu, dar țara
Cum o văd ochii aceștia albaștri?
Țara este mama eternă, este mama
Ce naște muritori dar naște și aștri.
Eminescu e înger, e stea plutitoare,
E viața ce ne-mbie și-n restaurant
Unde se scriu poemele iubirii
Prin care curg licori și sânge adevărat.
Ascult toate acestea din graiul unui zeu,
Zeul Nichita Stănescu. Acum? Acum odihnește
Pe floarea limbii române sădită
De Eminescu pe-o stea care crește!
La Hliboca
La Hliboca, la Hliboca
N-are liniște Poetul,
I se fură chiar și capul,
I se devastează pieptul.
Hoții, hoții vin să fure
Părți cu parte din statuie,
Niciodată n-or să știe
Că își bat în suflet cuie.
Geniul Lui și românimea
Arde veșnic în dreptate,
Ne-a-nvățat cu limba-i sfântă
Să-i zidim inima-n carte.
Știu hoții ce este slova,
Omenia, geniul, zarea
Pe unde-a umblat Poetul
Luminând în vers cărarea?
Știu ei că-n a noastre inimi
S-a zidit chiar nemurirea?
Ei, nimicnicia vieții
Vor urma poteci aiurea.
N-or să aibă un Luceafăr,
Ce va străluci în cer,
La Hliboca, la Hliboca
Capete de înger pier!
Cu tristețe,
Marin Moscu
|
Marin Moscu 6/15/2022 |
Contact: |
|
|
