Eminescu -pururea după Eminescu
EMINESCU - PURUREA DUPĂ EMINESCU
(partea a II-a)
„De-oi muri – îsi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/
Secolii din gură-n gură si lor duce mai departe,/
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri/
Si-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
(MIHAIL EMINESCU)
Personalitate artistică, persoană cultă, geniu, profet cu caracter erudit, universal, Mihail Eminescu a devenit OSIA literaturii poetice, AXA gândirii metafizice, cea mai frumoasă înfăptuire a profetismului valah al veacului al XX-lea si-a celor următoare.
„Devenind poet exponensial, paradigmatic, poet-mit, el ne determină să-l urmărim nu atât într-un curs biografic, cât într-o IDEE EMINESCU care retopeste totul – viasă particulară, operă, doctrină filosofică în personalitatea ideii... Eminescu se identifică unui HOMO DACICUS, unui om paradisiac, unui om al începuturilor... Ideea e Sufletul, si acet suflet poartă în sine ca înnăscută deja cugetarea corpului său.” (Acad. Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu, Poet al Fiinsei, în Eminescu, Opere I. Poezii)
Mihail Eminescu este o permanentă căutare a valorilor supreme, a adevărurilor vesnice, a Frumosului absolut. O pururea comuniune între Dumnezeu si Neam!
Marea exegetă italiană Rosa Del Conte, l-a admirat enorm ca pe cel mai mare Poet român, numindu-l în esensă „geniu religios”, unde „fireste, sentimentul sacrului este apriori la a cărui esensă participă numai acela care a experimentat-o în sine.” (Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 269)
Întâlnirea cu Profetul MIHAIL EMINESCU, pe orice cale, dar mai ales pe cea a spiritului este o întâlnire serafică cu însăsi fiinsa ta, cu persoana, demnitatea, onoarea, chemarea, alegerea, împlinirea, misiunea ta, cu poezia, filosofia, teologia, istoria, cu Patria ta, cu Neamul tău, cu strălucirea sufletului tău, unde arde dragostea divină, unde se reflectă continuitatea si dăinuirea nemuririi vlaho-carpato-danubiene.
Geniul crestin al Poeziei lui Mihail Eminescu are întrupat în el dimensiunea ortodoxă a isihasmului carpatin din care se răsfrânge ca într-o sacră splendoare, metafizica gândirii sale si mistica trăirii filocalico-sofianice la cotele sublime, serafice.
Firul înselepciunii sale lirice se ridică la început ca fumul subsire al rugii de seară, întesindu-se tot mereu până către zori, într-un Rug aprins al spiritului său vulcanic, odrăslind simplu, firesc, continuu, spre profund, înspre sublim si întru ceresc.
Luceafărul - Mihail Eminescu îsi ia din înrudirea cerească, Luna, spre a-l călăuzi întru strălucirea preambulului său privind DORUL dumnezeesc în CREASIA Sa.
Lăsând Soarele – Astrul ceresc să urmeze unda, raza, cursul, voia, lumina, strălucirea, înselepciunea, frumusesea SOARELUI Dreptăsii – Iisus HRISTOS, Luceafărul dac si-a făcut din Lună, o prietenă, o călăuză, o confesoare, o muză, o protectoare a îndrăgostisilor de frumos si iubire, de natură si cânt, de soartă si destin, de vise si împliniri, de poezie si cuget, de doruri si doine, de miracole si legende, de aprinderi si mistuiri, de cuprinderi si înălsări, de tresăriri si îmbrăsisări, de amintiri si retrăiri, pornind amândoi de mână sau alăturea în lumea cea mare a lui Dumnezeu.
Si-a pregătit cu smerenie tainisele sufletului, folosind flacăra rugăciunii pentru a purifica umbrele ce s-au ascuns în cotloanele luminisului serafic, apoi cu meticulozitate de sacerdot a ales elementele pregătitoare creasiei sale, folosind după retragerea azurului spre încăperile ceresti, ODAIA sa în care se sine zestrea de pres si în care sunt primisi oaspesii de seamă, pământesti ori ceresti, precum Luna, câteva accesorii, candelă, masă, scaun, lumânare, ceasornic, pană, cerneală, hârtie, carte.
SCRISOAREA I
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simsim ca-n vis pe toate.// Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Si gândirilor dând viasă, suferinsele întuneci;/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Si câsi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!// Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!/ Câte sărmuri înflorite, ce palate si cetăsi,/ Străbătute de-al tău farmec sie singură-si arăsi!/ Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,/ Câte frunsi pline de gânduri, gânditoare le privesti!” (Eminescu, Opere. I. Poezii. Coord., edisiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chisinău, 2008)
Curgerea lină, limpede, ritmică, melodioasă în care se oglindeste harul Cerului albastru în undele albastru - verzui ale cugetării sale, se amplifică semănând cu o înrudire, dar si o deosebire, cu o dovedire si o întărire tainică în repeziciunea cuprinderii Icoanei Creasiei divine, revărsându-se apoi ca o mare Cascadă profetică.
În meditasia si contemplasia sa harică întrevede din firida sufletului său frumos, planurile lumii asa cum sunt în Iconomia Creatorului, cel de sus si cel de jos, de care atârnă sorsile celor mulsi si destinele celor chemasi si alesi, prin care se împlinesc Soarta poporului si Destinul Neamului întru Calea lor mântuitoare spre ÎNVIERE.
„Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac.../ Desi trepte osebite le-au iesit din urna sorsii,/ Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul morsii;/ La acelasi sir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!// Unul caută-n oglindă de-si buclează al său păr,/ Altul caută în lume si în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.”
(idem.)
Creasia harică, eminesciană începe ingenios ca aparisia Zorilor ceresti, dimineasa, pe cerul frumos al Bucovinei ori ca o ploaie rodoasă de vară, ivită din senin, ca la Radu Gyr, Maica Teodosia, Andrei Ciurunga, pentru a se cuteza apoi înspre suisul mistic, serafic, într-o aureolă carpatină de azur, strălucitor de cultă, asa cum întâlnim la marile genii ca Virgil Maxim, Costache Oprisan ori la Demostene Andronescu.
Cu har liric, metafizic, mistic, cosmogonic pătrunde întru Revelasia Creasiei divine.
„Pe când luna străluceste peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinsă nu era, nici nefiinsă,/ Pe când totul era lipsă de viasă si voinsă,/ Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...// Când pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpăstie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse si nici ochi care s-o vază.// Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Si în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se miscă... cel întâi si singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii...” (idem.)
Asumarea mesianismului său profetic îl însumă ca dimensiune a relasiei sale cu Neamul, cu Crăiasa MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, Fiica Daciei Mari, cu Patria valahă, prin raportarea sa permanentă la ACESTIA si a ACESTORA la El.
Mihail Eminescu s-a pogorât adânc în Neamul său binecuvântat pe temeiul haric al creasiei crestin-ortodoxe, pe prelingerea firii sale serafice, atotcuprinzătoare, blânde, înselegătoare, răbdătoare, vizionare, cu deschidere si îmbrăsisare pentru cei Alesi.
Poetul-Profet Mihail Eminescu si-a iubit Neamul get si Patria dacică, mai presus de fiinsă. Aproape ca pe Dumnezeu. A umblat de-a lungul si de-a latul VETREI străbune, strămilenare, bucurându-se si mulsumind Mântuitorului HRISTOS pentru DARURILE si DORURILE cu care a înzestrat-o si a împodobit-o atât de frumos si de divin.
A cântat-o în versuri. A venerat-o în drame. A slujit-o în poeme. A slăvit-o în cugetări. A liturghisit-o mistic. A apărat-o istoric prin Adevăr. A eternizat-o în vesnicie.
„Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,/ Cum revarsă luna plină linistita ei splendoare!/ Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;/ Amorsită li-i durerea, le simsim ca-n vis pe toate,/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Si ridică mii de umbre după stinsul lumânării.../ Mii pustiuri scâneiază sub lumina ta fecioară,/ Si câsi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!// Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate,/ Si pe tosi ce-n astă lume sunt supusi puterii sorsii/ Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul morsii.” (idem.)
A urmat sacerdotal, mistic, Drumul Golgotei Nasiei sale dacoromâne. S-a suit pe Crucea Neamului get. S-a împlinit Jertfă sacră întru Dumnezeiasca ÎNVIERE!
Însă cel mai mult a lăcrimat cu foc si sânge pentru Mireasa sa, BASARABIA.
De veghe la hotarele Patriei si de Taină la Altarul străbun, istoricul Mihail Eminescu răspunde politicos la gazeta nepoliticoasă, rusă (de fapt folosind expresia, nepoliticos rus este un pleonasm n.a.) „Viedomosti”, respectiv scrisorii insului X, din „Le Nord”, privind răspunsul unui rus către bardul Vasile Alecsandri, prin care sublinia mujicul că, Basarabia a fost cucerită de rusi cu sabia de la tătari si de la turci.
Mujicul uitase însă, că muscalii foloseau mai mult samavolnicia slavă, decât sabia.
„... Acest petic de pământ, precum îl numesc corespondensii ziarului „Le Nord”, locuit de tătari sub corturi si de alte neamuri pe jumătate sălbatice, care-si datorează scoaterea lui din întuneric unor generali „d’un renom populaire”, ca Rumiansev si Suvorov, are cu toate acestea un nume care sipă sub condeiele rusesti.
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominasiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
D’Ohsson, în Histoire des Mongols (T.I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba si cu caractere mongole, pe care însă prea pusini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute si de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie si a însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel Ulah, poreclit Rasid.
Medicul Fazel Ulah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, si sub anul 1240 povesteste următoarele:
„În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munsii Galisei, pentru a intra în sara bulgarilor si a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut sara Aluta, îi iesi înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan si Buri au mers asupra sasilor si i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din sara sasilor peste munsi, intrând la Kara-Ulaghi si a bătut popoarele ulaghice.”
În Annales Polonorum vetustiores, scrise între anii 1248-1282 (publicate întâi de Sommmersberg si analizate de Lelewel) se află o însemnare pentru anul 1259:
„Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni si alte neamuri, au luat cetatea <>, latineste; Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.”
Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din anul 1332, povesteste bătaia ce o păsise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în sara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Fejer VIII, 3, 625).
Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 si ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-au născut Vladislav si Radu Negru, din Radu Negru, Dan si Mircea cel Mare.
Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Sara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărasului si Omlasului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării si sări tătăresti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bule papale, în documente cele scrise latineste ale domnilor, în scriei contemporane: BASARABIA.
Una din aceste posesiuni a fost si acest lambeau de terre de pe care Rumiansev si Suvorov pretind a fi cules tătari de sub corturi.
Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi si a sării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cinsprezecelea cavalerul Guillelert de Lannoy se întâlneste cu Alexandru cel Bun, merge la Catatea Albă, care e a Domnului moldovenesc si se găseste aici un oras stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc populat cu genovezi, moldoveni si armeni...
Marele ROMÂN al spiritului ortodox, defineste pururea mujicilor, muscalilor, rusilor, sovieticilor, rascolnicilor, rasputinilor, europenilor, tuturor din stirpea lor hrăpăreasă;
- Ce se numeste astăzi Basarabia?
Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până în Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până în Marea Albastră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin sărmul Mării Albastre. Acest cvadrilater cam neregulat se numeste azi BASARABIA, desi fără cuvânt...
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezisă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad si ai o latură, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua latură, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia latură; apoi luând malul Mării Albastre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra latură; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea latură. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace. Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărsit în patru sinuturi: Buceagul, Cetatea Albă, Chilia si Ismail. Numai în sinutul Buceagului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei. ” (Eminescu, Opere. V. Publicistică. Coord., edisiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chisinău, 2008, p. 485-488)
După ce defineste si reasează BASARABIA iubită în granisele ei firesti, dacoromâne, asa cum a hărăzit-o Bunul Dumnezeu, marele istoric-poet-filosof, repune în Hrisoave autentice, izvoarele Adevărului din Cronicile veacurilor XV-XIX.
În dimensiunea crestin-ortodoxă a geto-românilor, poesii-filosofii-teologii, grăiesc precum marii înaintasi, monarhi crestini, Patria mea!, iar istoricii si scriitorii ses reprezentarea TRECUTULUI, pe cele mai alese figuri de Mame, Vlădici, Monahi, Pedagogi, Preosi, Bărbasi de stat, Comandansi, Generali, Artisti, care sussin ori crează NASIUNEA, prin spirit, libertate, adevăr, voinsă si iubire, brodând astfel pentru PREZENT si VIITOR un ideal de pedagogie nasională întru continuitate si dăinuire.
„Când omul mare e si poet, si gânditor: EMINESCU; rolul lui nasional e imens! Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie!” (Vasile Băncilă, Opere, vol. XII, Ed. îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Istros, Brăila, 2016, p. 83)
Tosi marii gânditori-creatori-formatori dacoromâni au întrupat libertatea spiritului în nasionalismul crestin, promovând AUTOHTONISMUL în Cultură, instaurând astfel marea lor iubirea de Neam, după marea si suprema dragoste de Dumnezeu!
La Congresul Ligii Culturale din Iunie 1939, intitulat Mihai Eminescu si ca factor unitar nasional, marele istoric si om politic Nicolae Iorga a propus Modelul Eminescu – matrice de zămislire a unei noi gândiri sociale românesti!
„A gândi ca Eminescu, înseamnă... a trăi o viasă ca a lui: viasa unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă-ntreagă pentru poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute.”
Mihail Eminescu s-a identificat cu vocasia sa ortodox-nasionalistă, transmisă milenar-testamentar de Tradisia străbună, fiind solidar cu poporul său drept măritor crestin mai ales în prigoana suferinselor si durerile lui. Ca orice mare Profet pelasgo-get s-a indignat, s-a cutremurat si s-a revoltat, ironizând sacru, fariseismul iudelor, anelor si caiafelor din România, lase, trădătoare, vânzătoare, pe „30 de arginsi”, care au uzurpat Pantheonul pelasgo-gesilor primordiali, reflectat atât de fidel, astăzi.
SCRISOAREA III
„... De-asa vremi se-nvredniciră cronicarii si rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii si irozii.../ În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;/ Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut/ Posi să-ntâmpini patriosii ce-au venit de-atunci încolo?/ Înaintea acestora tu ascunde-te, Apolo!/ O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbrisesi,/ Asi ajuns acum de modă de vă scot din letopises,/ Si cu voi drapându-si nula, vă citează tosi nerozii,/ Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.// Rămânesi în umbra sfântă, Basarabi si voi Musatini,/ Descălecători de sară, dătători de legi si datini,/ Ce cu plugul si cu spada asi întins mosia voatră/ De la munte pân’ la mare si la Dunărea Albastră.” ( Eminescu, Opere. I Poezii, op. cit.)
Mostenind gena Profesilor străbuni, a Marilor Preosi-Înselepsi gesi în Patria hărăzită lor de Dumnezeu, DACIA, Mihail Eminescu, ca tosi marii profesi de-a lungul timpului care, au zidit spiritualitatea isihasto-carpatină a primit harisma clarviziunii, a înainte vederii, devenind Călăuză spirituală si Scut de nebiruit, adică STÂLP si TEMELIE Bisericii si Neamului întru comuniunea cu Mântuitorul HRISTOS si Fecioara MARIA.
„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lângă capistea spoielii,/ Nu se nasc glorii pe stradă si la usa cafenelii,/ N-avem oameni ce se luptă cu retoricele sulisi/ În aplauzele grele a canaliei de ulisi,/ Panglicari în ale sării, care joacă si pe funii,/ Măsti cu toate de renume din comedia minciunii?” (idem.)
Profesii apără Fiinsa neamului, a Bisericii lui Dumnezeu cu presul Viesii lor, prin rugă, cuvânt, atitudine, dialog, autoritate, critică, avertisment, mustrare, pedeapsă, jertfă.
„Au de Patrie, virtute nu vorbeste liberalul,/ De ai crede că viasa-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că înainte-si stă un stâlp de cafenele,/ Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpărosată si la fălci umflat si buget,/ Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,/ La tovarăsii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Tosi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesensă de mizerii de la crestet până-n talpă”. (idem.)
Profesii nu întotdeauna folosesc în discursul lor blândesea cuvintelor. Ei cern societatea prin sita cea mai deasă. Ei taie uscăturile, îndepărtează putregaiurile, ard stârpiturile. Ei sunt Altoiul cel mai nobil în regenerarea speciei umane, a naturii. Ei revigorează crestinismul, reîntregindu-l menirii sale mesianice. Îl recrestinează!
„Si deasupra tuturora, oastea să si-o recunoască,/ Îsi aruncă pocitura bulbucasii ochi de broască.../ Dintr-acestia sara noastră îsi alege astăzi solii!/ Oameni vrednici ca să sază în zidirea sfintei Golii,/ În cămesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,/ Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.//
Patriosii! Virtuosii, ctitori de asezăminte,/ Unde spumegă desfrâul în miscări si în cuvinte,/ Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri/ Si aplaudă frenetic schime, cântece si jocuri.../
Si apoi în sfatul sării se adun si se admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subsire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!” (idem.)
Profesii, dincolo de vocasia lor vizionară, dincolo de misiune lor hristică privind dimensiunea transcedentală, fac un adevărat APOSTOLAT socio-moral, în sfera imanentă prin adeverirea năpăstuirilor, a relelor, a năpădirilor vicioase care vlăguiesc, care seacă, care tulbură, care stârpesc, care murdăresc izvorul viesii.
„Spuma asta-nveninată, ăstă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână si pe sară si pe noi!/ Tot ce-n sările vecine e smintit si stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, tosi ilosii,/Tosi se scurseră aicea si formează patriosii,/ Încât fonfii si flecarii, găgăusii si gusasii,/ Bâlbâisi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nasii!/
Voi suntesi urmasii Romei? Niste răi si niste fameni!/ I-e rusine omenirii să vă zică vouă oameni!/ Si această ciumă-n lume si aceste creaturi/ Nici rusine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ si numele tău... sară!” (idem.)
Profesii gesi – cea mai aleasă Comoară a spiritului zamolxian si a celui crestin ortodox a Neamului, reprezentasi cu noblese si demnitate de Poetul-Filosof-Istoric Mihail Eminescu, prin acceptarea unor adevăruri revelatoare dincolo de viasă, ctitoresc prin creasia lor metafizico-mistico-isihastă OPERA MÂNTUIRII NOASTRE!
„Si acum privisi cu spaimă fasa noastră sceptic-rece,/ Vă mirasi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?/ Când vedem că tosi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează si câstigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate însela,/ Astăzi alsii sunt de vină, domnii mei, nu este-asa?/
Prea v-asi arătat arama, sfâsiind această sară,/ Prea făcurăsi neamul nostru de rusine si ocară,/ Prea v-asi bătut joc de limbă, de străbuni si obicei,/ Ca să nu s-arate odată ce suntesi – niste misei!/ Da, câstigul fără muncă, iată singura pornire;/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.” (idem.)
Profesii geto-daci din vremurile pre zamolxiene/ zamolxiene si cele hristice au lucrat în Creasia lui Dumnezeu, respectiv în Vatra lor străbună, întru comuniunea sacră a Neamului lor ales, cu Mintea, cu Sufletul, dar mai ales cu Inima, unde se pogoară si sălăsluieste harul lui Dumnezeu cu toate Darurile Sale, dar mai ales cu IUBIREA, peste care se revarsă miraculos Frumusesea DRAGOSTEI Atotcreatorului, făcând astfel, INIMA - limbajul dumnezeesc al crestinului ortodox dacoromân.
Tocmai din această Iubire sălăsluită în Inimă sâsneste mustrarea sacră a Profetului.
„Dar lăsasi măcar strămosii ca să doarmă-n colb de cronici;/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./ Cum nu vii tu, Sepes doamne, ca puând mâna pe ei,/ Să-i împarsi în două cete: în smitisi si în misei,/ Si în două temnisi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puscărie si la casa de nebuni!”
(Eminescu, Opere. I Poezii, op. cit.)
Venerând permanent pe EMINESCU, îsi afli o Cale de esensă ce urcă spre piscuri serafice de unde se pogoară o bucurie vibrantă ce rezonează cu pasii Profetului.
Lumina cinstirii lui cade strălucitor nu numai pe urmele sale înfloritoare, ci si pe întreaga sa fiinsă si persoană transcendentă, fiindcă EMIN, ESTE izvorul Frumusesii si Înselepciunii celor care au fost, sunt si vor fi pe această VATRĂ getă străbună.
„El este al nostru pretutindeni si totdeauna. El depăseste timpul si spasiul, înfruntă eternitatea, fiind astfel peste veacuri, mărturia si esensa noastră, simbol si împlinire a României.” (Ion Negreanu, Mihai Eminescu, în Mitropolia Olteniei, Anul XXXI, Nr. 10-12, Octombrie – Decembrie 1979, Craiova, p. 747)
În Taina zămislirii lui harice pe meleagurile sublimei Bucovine, s-au întrupat plenar Dragostea de Dumnezeu si Iubirea de Neam, asa încât putea grăi profetic si etern: NUMAI EU, DUMNEZEU si NEAMUL meu suntem pe lume!
Opera sa, capodoperă universală este o Comoară de mare pres. O nepresuită avusie a neamului, pe care si l-a înfiiat, înfiindu-se la rândul său Neamului, cu întreaga sa fiinsă si persoană, pentru a-l apropia si a se apropia de Dumnezeu, asa cum numai un mare Profet sau Apostol al Neamului este hărăzit de Mântuitorul Iisus.
Personalitatea genială a lui Mihail Eminescu este fascinantă, coplesitoare, covârsitoare, înălsătoare, încărcată de o armonie vibrantă, dincolo de sferele ceresti.
Când i s-a cinstit Memoria prin monumentul înălsat la Sînicolaul Mare, alt Luceafăr al Liricii – Octavian Goga a rostit cu emosie si admirasie: „E cel dintâi Român al cărui crestet primeste binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sînt înfipte pînă la glesne în pămîntul strămosesc.” (apud. Ion Negreanu, op. cit., p. 747)
Rugăciunea Inimii a fost/ este dăruită lumii de către Mântuitorul HRISTOS, astfel încât toată omenirea să poată încăpea în Sufletul Său, dumnezeiesc de frumos, înfrumusesându-se isihast, ca o serafică si mistică SPLENDOARE carpatină!
Mihail Eminescu a fost/ este o INIMĂ mare a rugăciunii pentru poporul său crestin.
„Inima trebuie deosebită de suflet, minte, spirit, constiinsă, spunea marele Duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Sofian Boghiu, el însusi o Rugăciune a Inimii valahe; ea este centrul absolut al tuturor acestora.” (Părintele Sofian – Duhovnicul, Edisie îngrijită de Garoafa Coman. Ed. Bizantină, Bucuresti-2012, p. 33)
Profetul nasionalismului crestin-ortodox dacoromân, Mihail Eminescu, în, prin, cu INIMA sa, a săvârsit, a desăvârsit toată lucrarea frumusesii sale spiritual-ortodoxe, învesmântându-se astfel întru sublimul vesniciei nemuririi dacice divine!
„Numai lucrarea pe care o săvârsim în inima noastră ne va însosi în vesnicie!”
(Părintele Zaharia Zaharov, citat în Arhim. Sofian Boghiu, Caut Fasa Domnului, Ed. Bizantină, Bucuresti, 2018, p. 8)
Fiul boiernasului din Ipotesti, Craiul naturii meleagurilor mirifice bucovinene, admiratorul lăcasurilor sfinte, atinge surprinzător prin aparisia singulară, stelară, unică în universul dacic, dar si în universul cel mare, rangul de Voievod al Spiritului ortodox sălăsluind în lăcasurile sacre ale Literaturii, Filosofiei, Teologiei, Istoriei, Artei.
Sub Pronia LOGOSULUI, poetul – filosof a devenit un monarh al împărăsiei cuvintelor, înzestrându-le si înnobilându-le cu frumusesea spiritului său profetic, dându-le fiecăruia o grăire aleasă, o sinteză personală în care se recapitulează viasa în tot ce are ea mai frumos si real, dar si o dimensiune de comuniune mărturisitoare.
Înfrumusesarea poetului – filosof, crestin ortodox dacoromân nu se poate realiza în afara sublimului poeziei ce se prelinge din divinul haric al cugetării sale celeste!
În culmea poeziei ce fascinează cu muzica sa, urcă frumusesea pură a POETULUI!
În adâncul metafizic pogoară misticul în sacralitatea sa, aureolându-l pe FILOSOF!
În piscul Filocaliei sale unde se asează Sofianismul se reflectă divin TEOLOGUL!
Cel învrednicit de o astfel de regală cinstire este un PROFET al CUVÂNTULUI, Care Îl călăuzeste VIESII sale religioase în toate gândurile, cuvintele, faptele, suferinsele, jertfele, ce converg răstignirii înspre Înviere, îndrumându-ne îndeosebi armonia din suflet, atât de necesară întâlnirii cu SINELE, cu FRUMOSUL, cu ADEVĂRUL, cu IUBIREA, cu LIBERTATEA, cu Fecioara MARIA, cu DUMNEZEU.
Frumusesea crestinului ortodox dacoromân, mărturisitor, sălăsluieste în inima sa curată, iubitoare, rugătoare, arzătoare prin strălucirea DUHULUI Sfânt.
„În inimă zace adevărata frumusese, adevărata si vesnica valoare a omului. Ea este centrul tainic al omului, ea este tăcută, în ea este ascunsă frumusesea nepieritoare a duhului, autentica frumusese.” (Părintele Sofian – Duhovnicul, op. cit., p. 41)
Cuvântul grăit/ scris trebuie gătit frumos, fiindcă e identitatea celui care îl rosteste!
INIMA trebuie să fie Altarul sufletului unde se oficiază liturghia Frumosului în toate!
În EMIN s-au întrupat deopotrivă Marea si Muntele, Apa si Soarele, Pământul si Cerul Patriei, Muzica si Jocul, Doina si Legenda, Versul si Cugetarea, Suferinsa si Iubirea, Jertfa si Crucea, Adevărul si Dreptatea, Armonia si Frumosul, Harul si Dorul!
Mihail Eminescu a fost asimilat de criticul, istoricul literar, scriitor, academician George Călinescu cu, „prototipul tuturor însusirilor si virtusiilor umane”.
„Istoria? Eminescu”.
Economia politică? Eminescu.
Pedagogia? Eminescu.
Eminescu e cel mai mare filosof, cel mai de seamă filolog, cel mai învăsat individ. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităsii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a revelat omenirii filosofia asiatică. El este un Profet.” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, 1969, vol. I, p. 335)
Mihail Eminescu - EMINUL – CĂMINUL nostru spiritual a sâsnit din Sânul sacru, adânc si cald al pământului primordial si din Hrisoavele de aur ale istoriei noastre!
În El au ars, au mocnit, au clocotit, s-au revărsat, s-au măcinat, s-au frământat, au dospit, au crescut, s-au înmulsit toate încercările, toate suferinsele, toate durerile, toate prigonirile, dar tot în El s-a rumenit pururea si credinsa în viitorul neamului!
„Ce-si doresc eu sie, dulce Românie,/ Sara mea de glorii, sara mea de dor?/ Brasele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-si mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-si mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, desi moare valul,/ Dulce Românie, asta si-o doresc!”(Opere I.Poezii)
Numai un Vlăstar adevărat, numai un Crai frumos, numai un Odor ales, numai un Fiu-Dor putea să-i dorească Maicii sale Mari – Patria, Dorurile Dorurilor!
Radu Gyr - cel mai mare Poet al Crucii i-a închinat celui mai mare Poet român – Eminescu, un poem aniversar, brodat genial pe brocartul sufletului său carpatin.
Baladă pentru Eminescu *
„Te-au slăvit în cărsi si în poeme/ si te-au înălsat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ si fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, si-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, si-au pus în mâini hanger./ Si-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole si răzvrătiri în cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ pasii tăi pe unde te-au fost dus/ si-nsetat pe drumurile Sării/ dibui urma ta de blând Iisus.// Caut picurii de sânge, nestersi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ si sărut lumina lor adâncă/ si-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subsiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind, înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea si-ngenunchiat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămasă de venin.../ Nu, tu nu esti mesterul, nici cneazul,/ nu esti înstelatul împărat./ Sfâsiat si-i pieptul si obrazul,/ tu esti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ si-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-si pipăi steme si nici laur.../ Numai rănile mă plec si si-le strâng/ si le fac medalii mari de aur, -/ în genunchi, le-nchid în inimă si plâng.”
(Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucuresti, 2006)
* Poem apărut în revista „Convorbiri literare”, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la aniversarea a 50 de ani de la urcarea la Ceruri.
+ Aniversarea a 133 de ani de la urcarea la Cer a Luceafărului dacoromân.
+ Pogorârea Sfântului DUH – Rusaliile – 12 iunie 2022
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Fond de carte: Dumitru Ionescu-Bucuresti
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 6/12/2022 |
Contact: |
|
|
